Experienţa mea, la Roma (partea I)


Recent, am decis să îmi ofer o mică „nebunie”, la Roma. Aşa că…am plecat. 4 zile. Singură.

Da, spre mirarea tuturor, am fost singură. Şi a fost genial. Cei care călătoriţi mai des, ştiţi că în străinătate nu este aşa mare lucru, să călătoreşti pe cont propriu. Se practică foarte mult. Drept dovadă, am întâlnit persoane care veniseră din Peru, Columbia, Rusia, Spania sau chiar şi din Italia…băieţi, fete, toţi erau „solo travelers”, cum am auzit că se spune (şi mi-a plăcut mult expresia). Noi, în România, avem o concepţie că putem face lucruri doar împreună. De la ceva mărunt, cum a fi să te duci în parc sau la o cafea, până la a călători, într-o ţară străină.

solotraveler.jpg

Sursă foto

Asta mi s-a confirmat, povestind oamenilor despre experienţa mea. Şi prima întrebare (însoţită de o expresie vizibilă de mirare) a fost: „Şi ai fost singură?”. Acum, să fac o analiză şi să-mi dau cu părerea despre gradul nostru de co-dependenţă…parcă nu-mi vine. Să iau în discuţie stima de sine, că puţini considerăm că am merita să trăim o experienţă atât de faină singuri, poate chiar în mod egosit, un pic…parcă iar nu-mi vine.

Cert este un lucru: românii nu prea sunt solo travelers. Correct me if I’m wrong, dar eu nu prea am întâlnit. Sau, dacă am întâlnit, mi s-a confirmat clişeul de „persoană hippie, care fumează iarbă, stă sub cerul liber, nu are job şi se consideră boem, deşi este doar un pic inadaptat social”. Fără a judeca pe nimeni. Bine, poate doar un pic.

De ce să călătoriţi singuri? Nu ştiu. Pot să vă spun doar de ce mie mi s-a confirmat că este o experienţă, care merită trăită, măcar o dată în viaţă. Şi am încropit o listuţă cu motivele, care pe mine m-au convins că vreau să mai fac acest lucru. Roma a fost doar începutul!

justgo.jpg

Sursă foto

1. Timpul cu mine. Am avut mult, dintr-ăsta. Imaginaţi-vă că începând de luni noapte, până sâmbătă dimineaţă, am fost eu cu mine. Sigur, nu am fost izolată de oameni, dar am fost fără persoane cunoscute, aproape tot timpul. Acest lucru, mi-a permis să port discuţii lungi, cu mine, să mă analizez, să mă cert uneori, să cad la o înţelegere. Să pun pe masă, toate acele lucruri la care nu aveam timp niciodată să mă gândesc. Ştiu că, de cele mai multe ori, fugim de noi înşine. Şi ar trebui să ne întrebăm: de ce? De ce ne este atât de teamă să fim singuri? De ce ne este teamă să vorbim cu noi înşine? Ce ne este teamă că vom afla?

Mie îmi place mult să am momente în care să stau şi singură, doar eu cu gândurile mele. Dar asta vine după multă trudă, lucrat cu mine însămi şi înfruntat temeri, legate de propria-mi persoană. Aşa că, în timp, am învăţat să apreciez compania mea şi să mă bucur singură, de lucrurile care îmi plac.

În continuare, iubesc să împărtăşesc momente, lucruri, experienţe cu alţi oameni. Se pot face amândouă, fără vreo problemă.

2. Timpul cu Dumnezeu. Cu siguranţă, mai important decât primul punct, pentru mine. Şi cred că ar fi trebuit să încep cu asta. Am avut mult timp să stau de vorbă cu Dumnezeu, să mă gândesc la diferite lucruri, să-I cer lucruri, să-I mulţumesc, uneori să mă şi rog. Distanţa faţă de biserică (mă refer la ea, în mod fizic, ca şi lăcaş de cult) m-a făcut să o apreciez mai mult. Acasă, o am tot timpul lângă mine. Acolo, nu am pus piciorul în vreo biserică ortodoxă. Nu că nu ar fi fost, dar nu am avut aşa mult timp şi nici nu ştiam să ajung, pe la ele. Pe hartă, păreau a fi pe la periferiile oraşului, aşa că am renunţat la ideea de a merge la vreuna.

Este important să am o pauză, uneori, în care elimin tot balastul zilnic, tot zgomotul de fundal şi toţi factorii perturbatori, şi să mă concentrez mai mult pe relaţia mea cu Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, a fost o experienţă intensă, revigorantă şi foarte personală, motiv pentru care mă opresc aici, cu acest punct.

3. Independenţa. Pentru mine, a fost o reafirmare a independenţei mele, în sensul de a avea capacitatea să fac lucruri singură. Sigur, am mai fost plecată în străinătate, de multe ori. În mare parte, cu job-ul, dar şi în interes personal. Aşa că poate nu prezenta o mare dificultate, ideea de a explora singură un oraş nou. Dar când am spus de capacitatea de a face lucruri singură, m-am referit nu la a nu avea nevoie de ajutor, ci la a-mi asuma să merg singură, la a mă simţi independentă faţă de alte persoane.

Ca să înţelegeţi, am crescut mereu în spiritul românesc, de „cum să faci chestii singur?”. Din fire, eram o persoană dependentă de compania altora. Îmi era greu să merg, de exemplu, singură la un spectacol. Sau să merg singură să-mi cumpăr o bluză nouă. Sau să ies singură pe malul mării, dacă aşa simţeam. Am asociat mereu „a fi singur” cu „a te simţi singur”. Dar am aflat că sunt două lucruri complet diferite. Te poţi simţi singur, chiar şi când eşti înconjurat de oameni apropiaţi. Precum, poţi fi singur, dar să te simţi foarte confortabil aşa.

Cum ziceam, după mult lucru cu propria-mi persoană, am ajuns să-mi dau voie să mă bucur de lucrurile care îmi plac, indiferent dacă am companie sau nu. Iar uneori, chiar îmi doresc eu le fac pe cont propriu. Este o mică plăcere egoistă, recunosc, să nu împart cu nimeni, ceva ce-mi place să fac. Mă simt vinovată uneori, ca un copil, care mănâncă ceva bun, pe ascuns, şi celorlalţi nu le dă. Dar am înţeles, în viaţă, că şi ceilalţi au bani să-şi cumpere ceva bun şi să mănânce, nu trebuie neapărat să împart eu mereu. Hi hi!

Mai în glumă, mai în serios, aţi înţeles ideea.

4. Respectul. Da, este foarte bine să ne evaluăm gradul de respect, pe care îl avem faţă de propria persoană. Eu fac asta destul de des. Şi, deşi uneori, sunt neascultătoare şi mă supăr pe mine însămi, că fac prostii, deşi mi-am zis să nu fac lucrul respectiv, totuşi încerc să nu las asta să-mi scadă nivelul de respect personal. Iar faptul că am reuşit să trăiesc o provocare, pe care acum câţiva ani aş fi jurat, cu mâna pe inimă, că nu aş face-o niciodată, cred că merit să adaug un pic de respect, la „vistierie”. Nu mă transform într-o narcisistă şi încerc să nu cad nici în mândrie. Pur şi simplu, mi se pare în regulă să admit că am trăit un lucru fain (îngăduit de Dumnezeu, desigur, nu vă imaginaţi că ar fi fost ceva posibil, fără voia Lui), pe care altădată nu aş fi avut curaj să-l trăiesc.

5. Recunoştinţa. Pentru orice experienţă, mai ales atât de minunată, simt nevoia să fiu recunoscătoare. Şi să ştiţi că recunoştinţa este cheia fericirii (dovedit ştiinţific, nu vă mint; intraţi AICI, vă veţi convinge; este un video în engleză, dar are subtitrare în limba română).

  • Să îmi fiu recunoscătoare şi mie, că am făcut acest pas.
  • Să le fiu recunoscătoare oamenilor, care au făcut posibilă această experienţă: celor care m-au susţinut şi celor pe care i-am întâlnit, pe parcurs
  • Să Îi fiu recunoscătoare, mai ales lui Dumnezeu, care a avut grijă de mine şi care mi-a îndeplinit această dorinţă, care a început ca un gând timid, o rugăciune, şi s-a transformat într-o minunată realitate.

Fără să mă mai lungesc, vă doresc, din suflet, să vă daţi voie să vă „aruncaţi” într-o astfel de experienţă. Măcar o dată.

Annie

Reclame

Cuvintele mele


Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Word-Salad-Best-Words.jpg

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.

Transformarea blog-ului


De ceva timp, simt iar nevoia de a scrie. Pe blog, pe Facebook, pe o bucată de hârtie. Oriunde. Numai să scriu. Să îmi aşez gândurile, să mă descarc, să conturez idei.

Aşa că am decis să încerc să readuc la viaţă blog-ul. Tare mi-e drag. Mă bucur că nu l-am şters. Mă gândisem să pornesc un blog nou, cumva pe sistemul „the new me”. Dar cum eu sunt de părere că, în viaţă, nimic nu se încheie, ci se transformă, am hotărât să aplic acelaşi principiu şi blog-ului. Aşa că am păstrat toate postările vechi, descrierile vechi. Îmi plac să văd schimbarea, cumva văd mereu punctul din care am plecat. Tot eu, dar altfel.

Şi, cum orice transformare presupune şi o înnoire, zic eu, am schimbat hăinuţele blog-ului, am găsit o temă nouă, font-uri noi. Încă mai caut o imagine de fundal potrivită, dar momentan este în regulă şi acest minunat peisaj, cu trenul (iubesc trenurile!).

Despre ce voi scrie? Probabil despre viaţă, despre idei şi gânduri, despre emoţii, despre locuri şi persoane. Cumva, cam ce am scris şi în perioada anterioară, poate cu o altă abordare, poate cu mai multe aberaţii personale. Încă nu ştiu. Vreau doar să scriu. Indiferent cine (şi dacă) citeşte.

Good to be back! :-)

Annie

The-Flamsbana-Norway-1-s