Amintiri din altă viaţă (I)


Spania. Noaptea de Revelion. Priveam amândoi artificiile, pe măsură ce se apropia miezul nopţii. Ai turnat vin în pahare şi am ciocnit. „Pentru un an de neuitat”, ai spus. Am simţit mirosul dulce al vinului şi gustul lui parfumat.

Nu ştiu dacă era din cauza vinului, a zumzetului ce venea de afară sau a nopţii, dar aveam o stare de euforie naivă. Aşteptam ca un copil „numărătoarea inversă”, trecerea într-un nou an, alături de tine.

Am început să numărăm împreună, privind pe fereastră marea de oameni şi artificiile din ce în ce mai numeroase.

3…2…1…M-ai cuprins în braţe şi m-ai sărutat. „La mulţi ani!”, am strigat amândoi.

Cu un gest hotărât, înainte să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă, m-ai luat de mână. M-ai privit, în timp ce, cu cealaltă mână, îmi puneai un inel pe deget. Acel inel. În acel moment. Cu acea întrebare.

„DA!”, am răspuns, cu lacrimi pe obraji. Inima-mi bătea puternic, am sărit în braţele tale şi m-am îmbătat de mirosul tău, ca să te păstrez mereu în amintire, aşa, cum erai atunci.

Anul nostru de neuitat doar ce începea.

Annie

Sursa pozei

Anunțuri

Romantismul trăieşte!


Da, ai citit bine. Şi te rog să ai răbdare cu mine, aşa sunt romanticii, durează până explică ceva :)

Eu sunt o romantică, din fire, convinsă şi incurabilă, auto-declarată. Dacă mai are rost sau nu romantismul în era în care trăim, mi se pare irelevant. Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi, pentru sine.

Pentru mine, romantismul are rost, scop şi este viu. Intenţionez să-l păstrez aşa, toată viaţa. Deci romantismul va trăi odată cu mine. Încă 50-60-70-… de ani, de acum înainte, puteţi afirma cu siguranţă că romantismul trăieşte. Mă ocup eu de asta :)

Acum, într-o notă mai serioasă, eu ştiu că atâta timp cât măcar un om este adept al unui curent, al unei ideologii sau credinţe, şi îl/o practică în viaţa sa, se poate considera că respectivul „fenomen” încă trăieşte. Deci, iată, declar oficial, pe această cale, că doresc să rămân chiar şi ultima adeptă în viaţă a romantismului. (Dacă mai sunt romantici care se simt ca fiind ultimul „exemplar”, daţi-mi un semn, facem un grup de suport: Romanticii Incurabili Anonimi :D)

De ce este aşa important pentru mine?

Pentru că exprimarea romantică oferă o explicaţie vieţii, este un instrument şi o modalitate de a fi cald, blând şi iubitor faţă de perechea ta, într-un mod deschis, sensibil şi autentic. Te aruncă într-o vulnerabilitate atât de dulce, pe care nu o poţi experimenta deplin, decât în acest cadru. Vorbesc despre acel romantism poate naiv, bazat pe emoţia pură a iubirii, care te face să vrei să transformi gesturile mici în dovezi ghiduşe de iubire. Romantismul acela în care vrei să mergi desculţă pe plajă, cu părul desprins, la apus, de mână cu iubitul tău.

Siropos? Probabil. Benefic în viaţa de cuplu? Cu siguranţă.

Acest romantism vreau să trăiască, să fie dus mai departe şi să fie „contagiată” cât mai multă lume. Şi, până la urmă, dacă eu mă simt mai fericită aşa, ce-mi pasă că sunt văzută ca fiind siropoasă. Îmi place „eticheta” asta. Este a mea şi o îmbrăţişez :)

Sursă foto

Mi se pare trist că trăim într-o lume în care ne este atât de uşor să ne exprimăm dezaprobator faţă de cineva, dar, atunci când iubim o persoană, ne ascundem în spatele glumelor, emoticoanelor pe Facebook şi a „te iubesc”-ului spus pe fugă sau, din contră, atât de mult (oricând, oricum şi oricui), încât devine redundant. Ne este frică să ne exprimăm sau devenim din ce în ce mai cinici?

Este momentul să ne obişnuim să trăim şi să simţim (şi) pozitiv, să exprimăm asta în cuvinte, gesturi, aşa cum putem noi. Gândirea şi exprimarea pozitivă se învaţă. Pot începe cu mine. Mă uit zilnic în oglindă şi fac un exerciţiu: voi spune cu voce tare toate lucrurile care îmi plac la mine. Atât. Fără să critic, să judec sau să dezaprob. Este greu, aşa-i? La început. Dar, fac asta o perioadă. Apoi, când devine din ce în ce mai simplu, voi constata că am descoperit atât de multe lucruri care îmi plac la mine, încât mă iubesc mai mult. Trec la cei din jur. La început, poate ţin pentru mine lucrurile care îmi plac la ei. Este în regulă. Voi face asta un timp, apoi, când voi avea atât de multe lucruri frumoase să le spun, nici nu o să mai ştiu cu care să încep.

Aşa porneşte romantismul, dacă ne referim la parteneri, sau exprimarea asertivă a sentimentelor, dacă ne referim la familie, prieteni, colegi.

De la cuvinte frumoase la gesturi romantice, este un singur pas. Înainte să-ţi dai seama, gândirea îţi este invadată de optimism, inima de entuziasm şi gesturile de romantism.

Annie ♥

Atitudinea copiilor faţă de şcoală


În ultimii ani, lucrând îndeaproape cu diferite categorii de elevi (de la preşcolari la liceeni), constat că aproape toţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Când spun negativă, mă refer la o atitudine lipsită de respect, de plăcere sau de bucurie, chiar dispreţuitoare.

Ar fi redundant să încep şi eu cu „pe vremea mea”, pentru că nu cred că este numai o chestiune de generaţii, ci şi de mentalitate (poza de mai jos mi se pare edificatoare, în sensul acesta). Am avut şi eu suficienţi colegi nepăsători faţă de şcoală, precum am avut şi colegi pasionaţi. Deci mi se pare irelevantă „vremea”. Totul stă în modul în care copilul ia prima oară contact cu ideea de şcoală, apoi cu şcoala în sine (cu rol de instituţie, activitate de învăţare şi socializare şi toate celelalte roluri ale şcolii).

Îmi amintesc vag discuţiile cu mama despre prima zi de şcoală, dar ştiu sigur cu ce impresie am rămas. Nu pot reproduce exact cuvintele de atunci, pentru că au fost irelevante pentru mine, copil fiind, dar pot să „traduc” în cuvinte sentimentele mele: „Te aşteaptă o experienţă nouă, minunată, vei cunoaşte copii, cu care te vei juca, vei învăţa multe lucruri interesante şi vei avea îndrumători, care vor avea grijă de tine”.

Astfel, eram nespus de entuziasmată că merg la şcoală, mi s-a părut totul absolut fascinant, un nou univers care mă aştepta şi parcă îşi deschidea porţile numai pentru mine. Şi am plecat la drum cu un respect deosebit faţă de învăţătoarea mea (şi, mai târziu, profesorii mei).

Da, este clar că experienţa şcolii are şi părţi mai puţin bune. Aşa este totul în viaţă, cu avantaje şi dezavantaje. Da, sistemul este prost, unii copii sunt răutăcioşi, iar unii dascăli merită orice, în afară de respect, din păcate.

O să ne lăsăm copiii să piardă ESENŢA şcolii, din cauza asta? Cum rămâne cu modelarea minţii, oportunitatea de a socializa, de a afla lucruri frumoase, de a învăţa lucrul în grup şi apartenenţa la societate? Sunt total de acord că şcoala a devenit acum „aşa şi aşa”. Asta nu este o scuză ca noi, adulţii, să îi învăţăm pe copii dispreţul. Măcar pentru acei (puţini) dascăli adevăraţi, rămaşi în sistem. Dascălii care te îndrumă, care îţi sunt mentori, te susţin în ce faci şi se bucură sincer când reuşeşti. Aceşti oameni minunaţi merită tot respectul nostru.

Lăsăm asta la o parte, pentru că ar putea fi mai mult o părere personală şi un respect pe care eu l-am cultivat în timp.

Dar vorbim despre dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor. Este sănătos să îi învăţăm să fie dispreţuitori, de mici? Este productiv pentru ei, să-i trimitem la şcoală cu dezinteres faţă de ce se întâmplă acolo?

Este mai recomandată dezvoltarea, la copii, a curiozităţii faţă de orice mediu nou, fie că e şcoala, fie că e altceva. Să fie dornici să afle lucruri noi, să pună întrebări. O atitudine pozitivă faţă de procesul de învăţare, plăcerea de a cunoaşte şi a căuta informaţii, are efecte semnificative în dezvoltarea stimei de sine şi a imaginii personale a copiilor.

Copiii care află, de mici, de ce este important să înveţe, vor creşte cu o mai mare încredere în puterile lor şi cu sentimentul că „se poate”. Pentru că şi-au însuşit un mod de a face faţă vieţii: învăţarea. Învaţă cum să facă meseria pe care şi-o doresc, învaţă să se adapteze la situaţiile noi, învaţă cum să treacă peste situaţiile grele, învaţă cum şi unde să caute soluţii.

Se spune că trăim într-o lume în care informaţia este totul. Vrem să fie şi copiii noştri pregătiţi pentru această lume? Eu cred că da. Totul începe de la atitudinea pe care o insuflăm celor mici faţă de şcoală. Şcoala este un proces, nu doar o clădire, o instituţie, un grup de elevi şi profesori. Faţă de proces trebuie să aibă copiii respect, pentru a putea avea o atitudine corectă în viaţă.

Dragi părinţi, acordaţi aşadar atenţie modului în care prezentaţi copilului şcoala. Chiar dacă va avea şi părţi mai puţin bune, atitudinea schimbă totul :)

Annie

Creşterea performanţei şcolare, prin comunicare asertivă


De la o vreme, mă tot macină aceeaşi problemă: cum creştem performanţa şcolară a copiilor, într-o lume în care li se arată constant ce nu fac bine şi sunt mereu certaţi?

Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de implementat. O să explic imediat, dar haideţi, mai întâi, să încercăm noi, ca adulţi, să facem diferenţa între cele două propoziţii de mai jos:

„Ce urât ai colorat! De ce depăşeşti mereu conturul?!?!”
„Ai colorat (foarte) bine! Data viitoare, eşti mai atent/ă la contur, ca să depăşeşti mai puţin. Bravo!”

Care dintre cele două vă face să vă simţiţi mai încrezători în munca voastră? Care exprimare vă motivează să coloraţi şi a doua oară, chiar cu mai mult entuziasm şi atenţie?

Comunicarea asertivă ar putea fi definită, în opinia mea, ca un tip de comunicare ce transmite mesajul clar şi nedeformat, fără a afecta negativ interlocutorul. De asta au nevoie şi copiii noştri, să se simtă apreciaţi şi iubiţi, chiar dacă sunt dezastruoşi la colorat sau orice altceva. Este imposibil să fie complet lipsiţi de abilităţi, de orice fel. Fiecare copil are măcar un lucru la care se pricepe.

Este bine să îi ajutăm pe copii să înţeleagă că pot fi minunaţi, chiar dacă nu sunt buni la un anumit lucru. Faptul că nu ştii să pictezi, decupezi prost sau eşti slab la matematică, nu exclude faptul că poţi fi un bun povestitor şi poţi crea personaje ficţionale extraordinare. Care contează mai mult, în acest caz? În ce parte înclină balanţa? Te vei considera toată viaţa un ratat, pentru că ţi-a zis un părinte sau un profesor că nu eşti bun la…? Cum rămâne cu lucrurile pe care le faci bine?

Din păcate, copiii nu au această capacitate de auto-apreciere. Ei vor învăţa că dacă nu sunt buni la…, înseamnă că nu sunt buni de nimic, în general. Vor creşte cu sentimente de neîmplinire, de subapreciere şi de frustrare. Vor crede că sunt iubiţi, numai dacă sunt buni la toate. Şi, de aici, un întreg efect de domino. Fiecare sentiment negativ va duce la altul şi se vor ramifica efectele în toate domeniile vieţii: personal, profesional, social etc.

Aici intervine şi una din multele probleme ale sistemului de învăţământ: încercarea de UNIFORMIZARE. Trebuie să fie toţi la fel de buni, la aceleaşi lucruri. Aceleaşi 3-4 lucruri. Nu 100, nu 1 milion. Nu. Doar câteva, pe care cineva, la un moment dat, le-a considerat relevante pentru viaţa de adult. Poate că sunt, poate că nu. Dar iată că sunt copii care nu au anumite abilităţi, necesare la materiile de şcoală, şi au altele, care îi pot ajuta abia la maturitate, într-o meserie la care nu s-a gândit nimeni până atunci poate.

De aceea, scade şi performanţa şcolară. Copiii se pot simţi copleşiţi, frustraţi că nu fac faţă, că sunt mai lenţi / nepricepuţi decât anumiţi colegi mai rapizi / pricepuţi, se descurajează şi sunt demotivaţi. Mai ales, dacă sunt mereu comparaţi: „Ia uite X ce bine face. Tu de ce nu poţi?”. Dacă tot ce primeşti pentru munca ta este un reproş sau o lipsă de apreciere, de ce te-ai mai chinui să faci a doua oară? Oricât de slabă este munca unui copil, el a făcut-o cu efort, atât poate el şi s-a chinuit să obţină acel rezultat. Chiar dacă nouă ni se pare că este puţin. Acel puţin este al lui, al copilului, şi trebuie apreciat pentru asta.

De ce am zis că este greu de implementat?

Pentru că suntem obişnuiţi, ca societate, naţiune, specie umană sau cum vreţi voi, să fim negativişti, critici, coercitivi. Cât de simplu ne vine să spunem „Nu e bine!” şi cât de greu este să spunem „Bravo, sunt mândră de tine!”. Aşa am fost crescuţi şi noi la rândul nostru, aşa suntem obişnuiţi să vedem lucrurile. Trebuie să facem un efort susţinut şi constant de a vedea potenţialul în fiecare om în parte, de a vedea resursele unice şi deosebite ale fiecăruia, de a ieşi din tipare, de a vedea dincolo de faptul că un copil depăşeşte conturul desenului şi că poate el este, de fapt, creativ şi are stilul lui de a desena.

Lăsaţi copiii să greşească şi faceţi-i să realizeze că este în regulă să fie altfel decât ceilalţi, să aibă alte abilităţi şi talente. Încurajaţi-i şi lăudaţi-i, chiar dacă nu este cel mai grozav rezultat al lor. Secretul este că acest lucru trebuie să vină natural, să fie spontan şi fără exagerare. Copilul va simţi lipsa de sinceritate şi îşi va da seama că îl lăudaţi „doar aşa…”. Aici intervine munca noastră: să învăţăm să vedem rezultatele copilului mai creativ şi original, nu doar în termeni de „bine” şi „rău”.

Să luăm desenul de mai jos. Este departe de a fi o operă de artă, dar, cu siguranţă, copilul care l-a desenat, a făcut asta cu drag şi cu efort. Eu i-aş spune ceva de genul: „Bravo, ce frumos ai desenat! Ia uite, ai şi norişori, un soare zâmbitor, floricele şi fluturaşi. Şi ouăle acestea au urechi? Tu singurel te-ai gândit la asta? Trebuie să fie nişte ouă tare speciale, dacă au urechi. Bravo, foarte frumos!”.

Laud copilul, fără să fiu exagerată sau să mint. Copiii simt minciunile, deci evitaţi-le. Insistaţi pe părţile care chiar vă plac. De aici, se poate porni chiar o povestioară: de ce au urechi ouăle tale? Ce fac cu ele? Ce vor să audă? S-ar putea să fiţi surprinşi de răspunsuri :)

Aşadar, dragi părinţi şi profesori, pentru binele copiilor noştri, să facem un efort şi să fim asertivi. Ştiu că putem face asta, avem motivaţie şi resurse şi, desigur, nişte copii extraordinari, cu un potenţial imens.

Annie

De ce „te iubesc”, în văzul tuturor?


Pentru că mă apucă uneori (adică foarte des) aberaţiile, mai deschid pagina blog-ului şi mai arunc unele impresii personale despre „viaţă şi nemurirea sufletului”. :D

De ceva timp încoace, am tot văzut pe Facebook diferite mesaje şi urări felurite, pentru sărbătorile şi onomasticile recente. M-au impresionat plăcut câteva dintre ele.

Acele câteva care conţineau cunoscutul şi deja perimatul „te iubesc”. Dar aici era altfel. Era un „te iubesc” sincer, nepretenţios şi fără emfază. Era un „îţi spun că te iubesc pentru că vreau să ştii asta şi pentru că eu vreau să spun asta”; era şi pentru cel care l-a declarat, nu doar pentru cel ce primea declaraţia. Era un „te iubesc” simplu, matur, fără vreo obligaţie din partea celui care îl primea. Fără „artificii” grafice, inimioare nenumărate şi floricele, care îl fac uneori să pară o glumă, care îl transformă în „mi-e frică să-ţi spun că te iubesc şi să fiu vulnerabil în faţa ta, aşa că îl împopoţonez şi tu înţelegi ce vrei…poate este o glumă, poate nu”.

Am văzut, în sfârşit, „te iubesc” asumat total de cel care îl transmite, conştient de el şi fără temeri, fără frica de a fi expus în faţa celuilalt.  Şi, mai ales, fără frica de a fi expus în faţa celor care văd mesajul. Ştiu că este o chestiune intimă, privată, şi că este suficient să ştie cei doi implicaţi acest lucru. Curajul şi, într-un fel, nepăsarea (pozitivă aici) faţă de ceilalţi, sunt de admirat oricând. Deschiderea faţă de lume şi viziunea liberă (neconstrânsă de prejudecăţi şi norme sociale) în ce priveşte relaţiile cu cei apropiaţi sunt extraordinare şi merită să fie trăite. Şi, până la urmă, de ce ar trebui să ne pese că ceilalţi ne judecă pentru ce şi pe cine iubim? Ne vor judeca oricum, măcar să fie pentru ceva bun :) (vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”)

Mi-a plăcut să fiu martoră la sentimentele pure şi clare ale prietenilor mei virtuali. M-am bucurat pentru bucuria lor, de a-şi spune acest simplu Te iubesc!, indiferent că erau un cuplu, prieteni sau prietene foarte bune, fraţi, surori, părinţi, copii.

În concluzie…te iubesc!

Hai, fugi şi tu şi spune-i că îl/o iubeşti, o să aprecieze :)

Annie

Sursă foto

Adoptă un delfin!


Annie susţine campania „Adoptă un delfin!”. Pe delfinuţa mea o va chema „Annie”, desigur :)

ONG Mare Nostrum

Vă plac delfinii?

Vreţi să ajutaţi la salvarea lor?

Donaţi! Puteţi face o donaţie generală pentru ocrotirea delfinilor din Marea Neagră.Certificat de adopţie - model

Cât?

Atât cât vă puteţi permite.

Sau…

Puteţi opta pentru donaţia din cadrul campaniei „Adoptă un delfin”.

V-aţi decis să adoptaţi un delfin, atunci veţi primi un Certificat de adopţie valabil pe o perioadă de 1 an, pentru o donaţie de 100 RON pentru persoanele fizice sau 500 RON pentru persoane juridice.

O donaţie in valoare de 500 RON, din partea persoanelor fizice, sau suma de 5000 ron pentru persoanele juridice echivalează cu  adopţia pe viaţă a unuia dintre delfinii din Marea Neagră.

Toate aceste donaţii vor fi utilizate de către ONG Mare Nostrum pentru continuarea activităţilor de ocrotire şi salvare a delfinilor din Marea Neagră. Fondurile obţinute în urma campaniei „Adoptă un delfin!” vor sprijini:

—  -Achiziţionarea şi montarea dispozitivelor acustice (ADD)  de îndepărtare a delfinilor de plasele pescarilor;

—…

Vezi articol original 247 de cuvinte mai mult

2012 în cifre bloggistice :)


Acesta este raportul meu pe anul 2012. Vă mulţumesc tuturor pentru cifrele pe care le-aţi însumat aici :)

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 9,300 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 16 years to get that many views.

Click here to see the complete report.

Restaurantul „La Dolce Vita” Constanţa


Am fost de multe ori la acest restaurant, aşa că a venit momentul să îi fac un mic review. Deja am văzut ce se repetă acolo şi ce nu, deci pot trage nişte concluzii generale.

Să începem cu plusurile.

Aspectul este potrivit pentru acest tip de restaurant. Interiorul este decorat cu gust, simplu, primitor, şi cu o tentă subtilă de eleganţă. Nimic sofisticat, nu este restaurant „de fiţe”, ci unul pentru mai toate gusturile. Terasa este minunată, toată pietruită, cu mese şi scaune de lemn, cu decoraţiuni, cu multă verdeaţă şi flori. Vara, mai ales, este o plăcere să iei masa acolo.

Mâncarea este foarte bună. Am încercat şi salate, şi paste, pizza, preparate din pui. Niciunul nu m-a dezamăgit. Porţiile sunt (un pic prea) mari, dar foarte gustoase. Preţurile sunt ca la orice restaurant. Dacă ne raportăm la persoane obişnuite să ia masa la restaurant din când în când, nu pare foarte scump, este destul de accesibil. Dacă îl comparăm cu shaormerii şi fast-food-uri, atunci este scump, cu preţuri duble. Dar nu se compară ca gen, deci, personal, consider că este unul dintre restaurantele la care îţi permiţi să mănânci periodic, din oraş.

Dacă vreţi şi servire impecabilă, pe lângă un cadru plăcut şi mâncare delicioasă, atunci trebuie să mergeţi în altă parte, cu siguranţă.

Servirea este printre cele mai proaste din oraş. Angajaţii nu au nicio legătură cu acest domeniu de activitate. Nu numai că nu au noţiuni minime de ospătărie, dar nu au nici noţiuni de bună creştere, uneori.

De la început, când intri în curte  şi/sau în restaurant, nu te bagă nimeni în seamă. Poţi să te uiţi întrebător, poţi să stai în mijlocul drumului, poţi să te aşezi la masă…oricum, nu se sinchiseşte nimeni de prezenţa ta. Am observat că multe persoane nu sunt deranjate de acest aspect, gândindu-se că suntem în România şi că oricum nu contează. Pentru mine contează. Poate vin prima oară acolo, nu ştiu care este zona de (ne)fumători, nu îmi dau seama că o masă este rezervată şi mă aşez, poate vreau să stau mai la căldură/răcoare şi am nevoie de o sugestie de masă, poate suntem mulţi şi nu încăpem la mesele disponibile şi este necesară o reorganizare etc.

După ce îţi faci singur drum la o masă, durează puţin până vine cineva să îţi trântească şi meniurile acolo. Nepriceperea angajaţilor se vede din faptul că nu salută, de cele mai multe ori, nu ştiu pe ce parte se serveşte mâncarea/băutura, cum se aşează tacâmurile la masă…dar deja cer prea mult. Uneori, nici comanda nu o pricep, trebuie să explici detaliat, să arăţi în meniu, să desenezi, eventual.

În fine, să zicem că în timpul mesei nu te deranjează prin prezenţa lor, deşi am fost la restaurante la care ospătarii vin periodic să întrebe dacă te mai pot servi cu ceva (fără să te agaseze), te întreabă cum este mâncarea, dacă este totul în regulă. Aici, abia dacă se uită prin sală, la mese. Stau toţi ospătarii grămadă la bar sau la intrare şi trebuie să faci semne disperate ca să ceri nota sau să mai comanzi ceva.

Când reuşeşti să şi achiţi (eventual, să primeşti şi restul), nu vor să te reţină mai mult, aşa că nu se mai obosesc să te salute. Să nu cumva să te întorci din drum.

În concluzie, dacă nu ar fi mâncarea excelentă şi cadrul adecvat pentru o seară în oraş, sigur nu aş reveni la acest restaurant, din cauza servirii execrabile. Dar pastele alea cu broccoli sunt prea bune :)

Acum, rămâne să decideţi voi dacă acordaţi o şansă acestui restaurant sau nu.

Annie

PS: restaurantul este localizat pe Bd. Mamaia, vis-a-vis de Colegiul Tehnic Energetic, şi puteţi găsi mai multe informaţii şi pe site-ul lor (inclusiv meniul şi preţurile)

PSS: poza este preluată de pe site

Impresii despre „Hotel Transylvania”


Aseară am văzut „Hotel Transylvania”, care doar ce s-a lansat în cinema pe 19 octombrie.

Sursa pozei

O să încep cu ce mi-a plăcut mai puţin, pentru că este doar un element şi termin mai repede.

Lipsa de poveste. Adică da, tema cu hotelul pentru monştri este foarte mişto, dar după ce omul ajunge în hotel, cam asta e. Se chinuie să îl scoată de acolo, desigur se îndrăgosteşte, este izgonit, după care adus înapoi şi bun prieten cu lumea „monstruoasă”. Şiii…atât. Chestie care era previzibilă din trailer, sincer. Mă aşteptam la o altă intrigă şi un alt punct culminant, puţin mai elaborate. Povestea este liniară şi cam banală.

În fine, filmul este salvat şi merită văzut datorită realizării.

Animaţia nici nu este nevoie să mai spun că este senzaţională, asta se vede din trailer. Toate personajele au unicitatea lor, chestii specifice, scoase bine în evidenţă. Sunt nişte monştri care arată simpatic, pe scurt. Chiar şi Omul Invizibil, care are doar ochelari. Dar tocmai astfel de detalii dau contur personajelor.

Contextul este bine gândit (adică hotelul de monştri) şi chiar este creat ca o lume aparte, cu o întreagă poveste în spate. Sunt facilităţi şi specificităţi pentru monştri, probleme de zi cu zi (gen Bigfoot care înfundă toaleta din motive de…dimensiune :), puii de vârcolac hiperactivi care fac mizerie peste tot, vrăjitoarele care sunt menajere şi îşi folosesc puterile pentru a curăţa rapid, capetele de mort puse la uşi pe post de „Do not disturb” şi altele).

Filmul chiar este realizat ca din perspectiva monştrilor. Este exploatată teama de oameni (care omoară monştri şi se ascund sub patul lor :D), clişeele despre vampiri, Frankenstein, vârcolaci, zombie, mumii, dar şi simţul umorului „monstruos”.

Astfel de detalii sunt delicioase şi dau o anumită coerenţă filmului. Aşa că, şi în lipsa unei poveşti mai consistente, filmul tot reuşeşte să stârnească râsete puternice de la copiii din sală, dar şi chicoteli de la adulţi.

Per total, merită văzut, zic eu. Poate nu neapărat în cinema, mai ales că nu are cine ştie ce efecte 3D, dar merită „închiriat din magazinul de filme şi jocuri”, cum zice prietenul Alex de la Creative Monkeyz. Dar nici banii pe biletul de cinema nu sunt o risipă.

Annie vă doreşte vizionare plăcută şi aşteaptă impresii!

PS: în Constanţa, poate fi vizionat şi la Cityplex Tomis Mall, dar şi în Cinema City din Maritimo (click pentru program).

PSS: şi trailer-ul oficial, aşa ca de final :D

Festivalul Internaţional al Muzicii şi Dansului – Ediţia XXXVIII


La neaoşul Teatru Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” Constanţa, se desfăşoară Festivalul mai sus-menţionat. Şi în acest an, conducerea teatrului ne răsfaţă cu spectacole noi, nume foarte apreciate din domeniu şi, să nu uităm, profesionism şi pasiune.

Festivalul reuneşte spectacole dragi spectatorilor „casei”, dar şi câteva noutăţi şi premiere.

Ca să intrăm în subiect, programul pe scurt şi câteva cuvinte despre fiecare spectacol.

1. Concertul vocal-simfonic „Stabat Mater”, de Gioachino Rossini
Acesta a deschis Festivalul şi a avut loc pe 14 octombrie. Ne-a încântat cu solişti din Bucureşti şi Serbia, dar şi cu un minunat dirijor de la Cluj, Cristian SANDU.
Fotografii puteţi găsi pe Facebook, AICI.

2. Opera „Aida”, de Giuseppe Verdi – sâmbătă, 20 octombrie 2012, ora 19:00
Distribuţia este, cu siguranţă, cea care o să vă convingă să revedeţi acest spectacol:
Aida – Carmen GURBAN, Cluj
Radames – Daniel MAGDAL, Germania
Amneris – Liliana NECIU, Cluj
Amonasro – Ionuţ PACU, Bucureşti
Ramphis – Horia SANDU, Bucureşti
Regele Egiptului – Cătălin ŢOROPOC
Marea preoteasă – Elena ROTARI
Dirijor – Tiberiu SOARE, Bucureşti
Vizionare plăcută!

3. Baletul „Cenuşăreasa”, Serghei Prokofiev, Jules Massenet – duminică, 21 octombrie 2012, ora 19:00
Noua coregrafie a acestui spectacol aduce un plus de vitalitate şi prospeţime poveştii clasice a Cenuşăresei. Premiera s-a „jucat” cu sala plină şi a fost aplaudată îndelung la final.
Regia şi coregrafia aparţin binecunoscutului Horaţiu CHERECHEŞ, iar soliştii noştri fac o treabă minunată pe scenă. Vorbim aici despre Amalia MÎNDRUŢIU (Cenuşăreasa), Sergiu DAN (Prinţul), Eliza MAXIM (Zâna), Mihai PÂSLARU (Mama vitregă), Laima COSTA şi Delia LUCA (Surorile vitrege), plus mulţi alţii.
Este un spectacol ce merită (re)văzut de fiecare dată, cu aceeaşi plăcere.

4. Musical-ul „Coana Chiriţa”, muzica de Alexandru Flechtenmacher – miercuri, 24 octombrie 2012, ora 19:00 – cu participarea extraordinară a actriţei STELA POPESCU
Personajul „Coana Chiriţa” este deja foarte cunoscut, fiind un personaj extrem de savuros şi pe gustul publicului larg. Bazat pe „Chiriţa în provincie”, a lui Alecsandri, spectacolul ne-o aduce pe mult apreciata Stela POPESCU, dar şi multe alte nume de interes, cum ar fi: Vicenţiu ŢĂRANU, Valentin RACOVEANU, Daniel FILIPESCU, Ioana DAMIAN, Valentino TIRON, Raluca OPREA, Andrei LAZĂR şi Levente AMBRUS.  Regia îi aparţine lui Cristian MIHĂILESCU.

5. Opereta „Liliacul”, de Johan Strauss-fiul – sâmbătă, 27 octombrie 2012, ora 19:00
Chiar dacă aţi mai văzut acest spectacol în Constanţa, de data aceasta el este susţinut „în deplasare” de către Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” Bucureşti. Asta înseamnă că ne vom întâlni şi cu nume noi, dar şi cu artişti care au mai colaborat cu teatrul nostru, cum ar fi dirijorul Lucian VLĂDESCU şi basul Mihnea LAMATIC, în rolul lui Frank. Din distribuţie mai fac parte: Tina MUNTEANU (Rosalinde), Alexandru AGARICI (Eisenstein), Cătălin PETRESCU (Falke), Irina BAIANŢ (Adele), Ernest FASEKAS (Prinţul Orlofsky) ş.a.
„Liliacul” este foarte dinamic, amuzant, cu răsturnări de situaţie şi personaje absolut delicioase. Este unul dintre preferatele mele şi îl recomand tuturor cu mare căldură.

6. Opera „My Fair Lady”, Frederick Loewe – duminică, 28 octombrie 2012, ora 19:00
O nouă premieră pe care TNOB „Oleg Danovski” o pregăteşte cu drag şi mult efort de ceva timp. S-a lucrat îndelung şi sunt sigură că toată munca artiştilor va fi încununată de un spectacol impecabil.
Distribuţia este mult prea frumoasă ca să nu o menţionez în întregimea ei. Sunt artiştii noştri, cum îi place să îi numesc pe cei ce lucrează permanent la „Danovski”, dar şi alţi colaboratori pe care i-am mai ascultat de-a lungul timpului: Lucia MIHALACHE (Eliza), Liviu MANOLACHE (Henry Higgins), Lică GHERGHILESCU (Pickering), Mihnea LAMATIC (Alfred Doolittle), Gladiola NIŢULESCU (D-na Higgins), Gabriela DOBRE (D-na Pierce), Bogdan SANDU (Freddy), Carmen CLENCIU (D-na Einsford-Hill), Constantin BOTEZATU (D-nul Einsford-Hill), Daiana GAVRILESCU (D-na Hopkins), Laurenţiu SEVERIN (Cârciumarul), Adrian BĂDILĂ (Harry), Octavian MINEA (Jamie), Silvia SIMIONESCU (Florăreasa), Bogdan OCHEŞEL (Gonzales), Marian IERIMIA (Poliţistul), Robert SAFTA (Charles), Anişoara BOTEZATU (Regina), Iulian BRATU (Majordomul), Ovidiu LINTZMAIER (Prinţul Lothar), Veronica COMAN – Luminiţa CRISTEA – Raluca DARABAN – Maria ŢOROPOC (Servante), Mihai DINU – Ştefan LEPĂDATU (Valeţi).

7. Musical-ul pentru copii „Micuţa Dorothy” – miercuri, 30 octombrie, ora 11:00
Îndrăgita Dorothy străbate drumul de cărămizi galbene în paşi de dans şi pe note muzicale, împreună cu năzdrăvanii ei prieteni. Un spectacol ideal pentru copii şi copiii din noi, plin de râsete, giumbuşlucuri şi complicităţi ştrengăreşti între personaje.
Cei care dau viaţă personajelor: Bogdan OCHEŞEL, Roxana BAGEAC, Smaranda DRĂGHICI, Garofiţa GÂDEI, Gabriela DOBRE, Raluca DARABAN, Maria ŢOROPOC, Silvia SIMIONESCU, Carmen CLENCIU, Mihaela IONESCU, Daian GAVRILESCU, Adrian BĂDILĂ, Bogdan SANDU şi Laurenţiu SEVERIN.

8. Opera „Bărbierul din Sevilla”, de Gioachino Rossini – vineri, 2 noiembrie 2012, ora 19:00
Un spectacol ce nu necesită alte prezentări, o poveste care a circulat în toată lumea şi a fost cântată pe toate marile scene. Sub bagheta dirijorului Gheorghe STANCIU, ne vor încânta din nou: Mădălina SANDU, Ştefan IGNAT, Florin ORMENIŞAN, Ştefan SCHULLER, Gabriela DOBRE, Constantin ACSINTE, Bogdan OCHEŞEL.

9. Opera în recital – sâmbătă, 3 noiembrie 2012, ora 19:00
Un spectacol „mozaic”, ce se compune din arii ale marilor compozitori Wolfgang Amadeus MOZART, Gioachino ROSSINI, Giuseppe VERDI, Giaccomo PUCCINI, Piotr Ilici CEAIKOVSKI, Pietro MASCAGNI şi Manuel DE FALLA.
Soliştii vin tocmai din Braşov, spre încântarea noastră: Anda POP, Asineta RĂDUCAN, Adrian MĂRCAN, Liviu IFTENE, iar la pian Ovidiu MEZEI.

10. Opera „Carmen”, de Georges Bizet – duminică, 4 noiembrie 2012, ora 19:00
Povestea pasionalei Carmen vine iar pe scena constănţeană, într-o distribuţie ce îmbină artiştii locali cu cei naţionali şi internaţionali. Astfel, sub bagheta dirijorului Radu CIOREI, îi vom asculta pe: Hermine MAY (Carmen), Răzvan SĂRARU (Don Jose), Stefan POPOV (Escamillo), Elena ROTARI (Micaela), Doru IFTENE (Dancairo), Bogdan SANDU (Remendado), Mihaela IONESCU (Frasquita), Magda MARCU (Mercedes), Laurenţiu SEVERIN (Zuniga), Marius EFTIMIE (Morales).

11. Poemul vocal-coregrafic „L’Heures D’Or de Paris” – sâmbătă, 10 noiembrie 2012, ora 19:00
O altă premieră unică în oraşul nostru, ne este adusă în regia, coregrafia şi scenografia talentatului Horaţiu CHERECHEŞ. Vocile artiştilor Bianca IONESCU, Daniela VLĂDESCU şi Marius EFTIMIE, se vor îmbina cu dansul soliştilor de balet Amalia MÎNDRUŢIU, Eliza MAXIM, Rie AYOAGI, Delia LUCA, Kanoko SUZUKI, Laima COSTA, Horaţiu CHERECHEŞ, Adrian MIHAIU, Sergiu DAN, Mihai PÂSLARU, Sorin GÂLCĂ, Cosmin Bogdan ADRIAN.

12. Gală extraordinară de operă – duminică, 11 noiembrie 2012, ora 19:00
În încheierea Festivalului, într-o gală de operă dirijată de Adrian MORAR, reascultăm nume sonore din ţară şi din afară: Dragana RADAKOVIC, Arlinda MORAVA, Laura DUMITRU, Elena ROTARI, Marius MANEA, Alfredo PASCU, Ştefan IGNAT.

Acum ne mai rămâne doar să ne achiziţionăm biletele, să ne ocupăm locurile în sală şi să ne lăsăm prinşi de magia sunetelor, mişcărilor şi culorilor de pe scenă.

Annie