Annie redescoperă "oraşul de la malul mării"


Atunci când deţii o afacere sau vrei să promovezi un serviciu / un produs pe Facebook, este foarte important să ştii că există reguli şi indicaţii despre cum se face asta. Chiar dacă vorbim despre Internet, unde literalmente ORICINE poate publica ORICE, dacă vrei să ai succes în promovare, ar fi bine să te informezi despre ce se face şi ce nu se face.

Spun asta pentru că, pe zi ce trece, observ că sunt multe afaceri / persoane publice, care stau foarte prost la capitolul acesta. Este normal ca atunci când ai o afacere mică, să nu îţi poţi permite un consultant de PR şi comunicare, deci să nu ai o strategie în acest sens. Dar construirea profesionistă a imaginii este o parte importantă a succesului pe care îl vei avea.

Eu am fost destul de interesată de acest domeniu, am făcut şi cursuri de PR şi comunicare, tocmai în ideea în care voi dori să-mi promovez corespunzător serviciile, atunci când voi avea afacerea mea (pentru cei ce nu ştiu, mă refer la un cabinet psihologic).

Vreau să subliniez, în acest articol, principalele lucruri de care ar trebui să se ţină cont, astfel încât să fie mulţumiţi chiar şi cei mai pretenţioşi clienţi (aşa, ca mine). Vorbesc despre firme şi persoane cu profesii liberale, în care propria imagine este şi imaginea afacerii cumva (psiholog, medic, speaker, trainer, consultant, instructor etc.).

1. Afacerea are PAGINĂ!
Diferenţa între cont pe Facebook şi pagină este că pe cont ai prieteni (deci opţiunea de Add Friend), în timp ce, pe pagină, ai „fani” (deci opţiunea de Like). Contul este gândit pentru persoane fizice, de aceea se pot adăuga maxim 5000 de prieteni. Pagina poate să aibă un număr infinit de like-uri şi, în plus, oferă nişte posibilităţi foarte bune de PR: îţi oferă statistici despre postări, like-uri şi fani, poţi vedea evoluţia paginii, poţi să promovezi anumite postări contra cost, ceea ce asigură o răspândire mai mare a informaţiei. Este mult mai profesionist să ai pagină, chiar dacă porneşti de jos. Gândeşte pe termen lung, vei vrea sigur să ai mai mult de 5000 de oameni interesaţi, aşa-i? Chiar dacă poate te urmăresc de la distanţă doar, este bine să oferi libertatea tuturor de a-ţi urmări activitatea. Nu se ştie niciodată când apare un client nou sau te recomandă cuiva.

2. Fără pisici, bancuri şi gagici dezbrăcate!
Am mai obserat că, cei care administrează conturile sau paginile unei afaceri, au tendinţa de a publica tot felul de chestii, unele mai puţin profesioniste ca altele. Este normal să-ţi placă poze sau video-uri cu animăluţe, un banc sau chiar poze cu femei dezbrăcate, dar ce imagine crezi că-şi face un client care vede DOAR asta pe pagină? O poză cu cafeaua de dimineaţă, o pisică haioasă sau chiar şi un banc (de bun gust), sunt de dorit, pentru cei care vor să aibă o abordare prietenoasă cu clienţii. Dar cu o limită, fără excese. Oamenii sunt interesaţi de produsele sau serviciile voastre. Puneţi articole de specialitate scrise de voi sau de alţii, poze din activitate, link-uri utile cu informaţii. Personal, nu pot lua în serios pe cineva care are mereu poze indecente pe profil.

3. Atenţie la IMAGINEA PERSONALĂ a reprezentantului afacerii!
Aici mă refer mai ales la profesiile liberale, cum vă ziceam, oameni care reprezintă propria afacere (consultantul X, instructorul Y, psihologul Z etc.). Atunci când vorbim de servicii şi interacţiunea directă cu oamenii (ca a celor trei profesii, menţionate anterior), este normal ca oamenii să vrea să vadă cum arată „furnizorul”. Şi mie îmi place să văd cum arată dentistul la care mi-am făcut programare sau omul care îmi va ţine un curs pe o temă anume. Dar sunt de evitat pozele prea personale (cu familia, căţelul, purcelul) sau în care se vede prea mult (mai ales pentru femei: decolteuri adânci, fuste prea scurte; dar şi bărbaţii ar trebui să evite şorturile, maieurile). Oamenii îşi pot face o impresie greşită, când văd o imagine exagerat de provocatoare. De asemenea, denotă o lipsă de profesionism, îmbrăcămintea trebuie mereu să fie decentă, indiferent dacă ne îmbrăcăm elegant, casual sau sport. Iar evitarea pozelor cu familia este din cauza tuturor ciudaţilor, care umblă pe Internet. Să nu le dăm motive de a ne hărţui.

4. S.O.S.! Limba română!
Este greu, în ziua de azi, dar necesar să ne exprimăm corect, complet şi cizelat, pe Facebook. Dacă vrem să avem o categorie de clienţi „de calitate”, atunci noi trebuie să fim cei care menţinem imaginea noastră la standarde înalte. Personal, sunt foarte pretenţioasă, pentru o cratimă lipsă sau un cuvânt mârlănesc, mă pot gândi chiar la renunţarea la anumite produse / servicii. Atât timp cât eu mă consider educată, mi se pare normal să achiziţionez ceva de la o persoană la fel ca mine sau o firmă care are o politică profesionistă de marketing.

Desigur că ar mai fi multe de discutat. Imaginea este o chestiune complexă. Putem să mai vorbim de design şi aspect grafic (da, se poate şi pe Facebook), momentele pe care ni le alegem pentru a publica ceva, cât de des publicăm şi cum răspundem clienţilor, care interacţionează cu noi acolo.

Dar cred că un minim de profesionism se poate atinge, urmând cele 4 propuneri de mai sus. Fiecare este liber să aleagă orice stil şi abordare doreşte, pentru promovare. Ceea ce am propus eu este susţinut de studii de specialitate, realizate de oameni cu experienţă în PR şi comunicare, nu am inventat eu roata, cum se spune.

Pur şi simplu, am vrut să-mi expun nemulţumirile, faţă de ce văd zilnic pe Facebook, la multe dintre afacerile pe care le urmăresc. La unele am renunţat deja, păstrez doar calitatea :)

Annie

PS: un articol în limba engleză, despre cum poate fi folosit Facebook, pentru a promova o afacere (de acolo, este preluată şi poza)

Anunțuri

Spania. Noaptea de Revelion. Priveam amândoi artificiile, pe măsură ce se apropia miezul nopţii. Ai turnat vin în pahare şi am ciocnit. „Pentru un an de neuitat”, ai spus. Am simţit mirosul dulce al vinului şi gustul lui parfumat.

Nu ştiu dacă era din cauza vinului, a zumzetului ce venea de afară sau a nopţii, dar aveam o stare de euforie naivă. Aşteptam ca un copil „numărătoarea inversă”, trecerea într-un nou an, alături de tine.

Am început să numărăm împreună, privind pe fereastră marea de oameni şi artificiile din ce în ce mai numeroase.

3…2…1…M-ai cuprins în braţe şi m-ai sărutat. „La mulţi ani!”, am strigat amândoi.

Cu un gest hotărât, înainte să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă, m-ai luat de mână. M-ai privit, în timp ce, cu cealaltă mână, îmi puneai un inel pe deget. Acel inel. În acel moment. Cu acea întrebare.

„DA!”, am răspuns, cu lacrimi pe obraji. Inima-mi bătea puternic, am sărit în braţele tale şi m-am îmbătat de mirosul tău, ca să te păstrez mereu în amintire, aşa, cum erai atunci.

Anul nostru de neuitat doar ce începea.

Annie

Sursa pozei


Da, ai citit bine. Şi te rog să ai răbdare cu mine, aşa sunt romanticii, durează până explică ceva :)

Eu sunt o romantică, din fire, convinsă şi incurabilă, auto-declarată. Dacă mai are rost sau nu romantismul în era în care trăim, mi se pare irelevant. Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi, pentru sine.

Pentru mine, romantismul are rost, scop şi este viu. Intenţionez să-l păstrez aşa, toată viaţa. Deci romantismul va trăi odată cu mine. Încă 50-60-70-… de ani, de acum înainte, puteţi afirma cu siguranţă că romantismul trăieşte. Mă ocup eu de asta :)

Acum, într-o notă mai serioasă, eu ştiu că atâta timp cât măcar un om este adept al unui curent, al unei ideologii sau credinţe, şi îl/o practică în viaţa sa, se poate considera că respectivul „fenomen” încă trăieşte. Deci, iată, declar oficial, pe această cale, că doresc să rămân chiar şi ultima adeptă în viaţă a romantismului. (Dacă mai sunt romantici care se simt ca fiind ultimul „exemplar”, daţi-mi un semn, facem un grup de suport: Romanticii Incurabili Anonimi :D)

De ce este aşa important pentru mine?

Pentru că exprimarea romantică oferă o explicaţie vieţii, este un instrument şi o modalitate de a fi cald, blând şi iubitor faţă de perechea ta, într-un mod deschis, sensibil şi autentic. Te aruncă într-o vulnerabilitate atât de dulce, pe care nu o poţi experimenta deplin, decât în acest cadru. Vorbesc despre acel romantism poate naiv, bazat pe emoţia pură a iubirii, care te face să vrei să transformi gesturile mici în dovezi ghiduşe de iubire. Romantismul acela în care vrei să mergi desculţă pe plajă, cu părul desprins, la apus, de mână cu iubitul tău.

Siropos? Probabil. Benefic în viaţa de cuplu? Cu siguranţă.

Acest romantism vreau să trăiască, să fie dus mai departe şi să fie „contagiată” cât mai multă lume. Şi, până la urmă, dacă eu mă simt mai fericită aşa, ce-mi pasă că sunt văzută ca fiind siropoasă. Îmi place „eticheta” asta. Este a mea şi o îmbrăţişez :)

Sursă foto

Mi se pare trist că trăim într-o lume în care ne este atât de uşor să ne exprimăm dezaprobator faţă de cineva, dar, atunci când iubim o persoană, ne ascundem în spatele glumelor, emoticoanelor pe Facebook şi a „te iubesc”-ului spus pe fugă sau, din contră, atât de mult (oricând, oricum şi oricui), încât devine redundant. Ne este frică să ne exprimăm sau devenim din ce în ce mai cinici?

Este momentul să ne obişnuim să trăim şi să simţim (şi) pozitiv, să exprimăm asta în cuvinte, gesturi, aşa cum putem noi. Gândirea şi exprimarea pozitivă se învaţă. Pot începe cu mine. Mă uit zilnic în oglindă şi fac un exerciţiu: voi spune cu voce tare toate lucrurile care îmi plac la mine. Atât. Fără să critic, să judec sau să dezaprob. Este greu, aşa-i? La început. Dar, fac asta o perioadă. Apoi, când devine din ce în ce mai simplu, voi constata că am descoperit atât de multe lucruri care îmi plac la mine, încât mă iubesc mai mult. Trec la cei din jur. La început, poate ţin pentru mine lucrurile care îmi plac la ei. Este în regulă. Voi face asta un timp, apoi, când voi avea atât de multe lucruri frumoase să le spun, nici nu o să mai ştiu cu care să încep.

Aşa porneşte romantismul, dacă ne referim la parteneri, sau exprimarea asertivă a sentimentelor, dacă ne referim la familie, prieteni, colegi.

De la cuvinte frumoase la gesturi romantice, este un singur pas. Înainte să-ţi dai seama, gândirea îţi este invadată de optimism, inima de entuziasm şi gesturile de romantism.

Annie ♥


În ultimii ani, lucrând îndeaproape cu diferite categorii de elevi (de la preşcolari la liceeni), constat că aproape toţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Când spun negativă, mă refer la o atitudine lipsită de respect, de plăcere sau de bucurie, chiar dispreţuitoare.

Ar fi redundant să încep şi eu cu „pe vremea mea”, pentru că nu cred că este numai o chestiune de generaţii, ci şi de mentalitate (poza de mai jos mi se pare edificatoare, în sensul acesta). Am avut şi eu suficienţi colegi nepăsători faţă de şcoală, precum am avut şi colegi pasionaţi. Deci mi se pare irelevantă „vremea”. Totul stă în modul în care copilul ia prima oară contact cu ideea de şcoală, apoi cu şcoala în sine (cu rol de instituţie, activitate de învăţare şi socializare şi toate celelalte roluri ale şcolii).

Îmi amintesc vag discuţiile cu mama despre prima zi de şcoală, dar ştiu sigur cu ce impresie am rămas. Nu pot reproduce exact cuvintele de atunci, pentru că au fost irelevante pentru mine, copil fiind, dar pot să „traduc” în cuvinte sentimentele mele: „Te aşteaptă o experienţă nouă, minunată, vei cunoaşte copii, cu care te vei juca, vei învăţa multe lucruri interesante şi vei avea îndrumători, care vor avea grijă de tine”.

Astfel, eram nespus de entuziasmată că merg la şcoală, mi s-a părut totul absolut fascinant, un nou univers care mă aştepta şi parcă îşi deschidea porţile numai pentru mine. Şi am plecat la drum cu un respect deosebit faţă de învăţătoarea mea (şi, mai târziu, profesorii mei).

Da, este clar că experienţa şcolii are şi părţi mai puţin bune. Aşa este totul în viaţă, cu avantaje şi dezavantaje. Da, sistemul este prost, unii copii sunt răutăcioşi, iar unii dascăli merită orice, în afară de respect, din păcate.

O să ne lăsăm copiii să piardă ESENŢA şcolii, din cauza asta? Cum rămâne cu modelarea minţii, oportunitatea de a socializa, de a afla lucruri frumoase, de a învăţa lucrul în grup şi apartenenţa la societate? Sunt total de acord că şcoala a devenit acum „aşa şi aşa”. Asta nu este o scuză ca noi, adulţii, să îi învăţăm pe copii dispreţul. Măcar pentru acei (puţini) dascăli adevăraţi, rămaşi în sistem. Dascălii care te îndrumă, care îţi sunt mentori, te susţin în ce faci şi se bucură sincer când reuşeşti. Aceşti oameni minunaţi merită tot respectul nostru.

Lăsăm asta la o parte, pentru că ar putea fi mai mult o părere personală şi un respect pe care eu l-am cultivat în timp.

Dar vorbim despre dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor. Este sănătos să îi învăţăm să fie dispreţuitori, de mici? Este productiv pentru ei, să-i trimitem la şcoală cu dezinteres faţă de ce se întâmplă acolo?

Este mai recomandată dezvoltarea, la copii, a curiozităţii faţă de orice mediu nou, fie că e şcoala, fie că e altceva. Să fie dornici să afle lucruri noi, să pună întrebări. O atitudine pozitivă faţă de procesul de învăţare, plăcerea de a cunoaşte şi a căuta informaţii, are efecte semnificative în dezvoltarea stimei de sine şi a imaginii personale a copiilor.

Copiii care află, de mici, de ce este important să înveţe, vor creşte cu o mai mare încredere în puterile lor şi cu sentimentul că „se poate”. Pentru că şi-au însuşit un mod de a face faţă vieţii: învăţarea. Învaţă cum să facă meseria pe care şi-o doresc, învaţă să se adapteze la situaţiile noi, învaţă cum să treacă peste situaţiile grele, învaţă cum şi unde să caute soluţii.

Se spune că trăim într-o lume în care informaţia este totul. Vrem să fie şi copiii noştri pregătiţi pentru această lume? Eu cred că da. Totul începe de la atitudinea pe care o insuflăm celor mici faţă de şcoală. Şcoala este un proces, nu doar o clădire, o instituţie, un grup de elevi şi profesori. Faţă de proces trebuie să aibă copiii respect, pentru a putea avea o atitudine corectă în viaţă.

Dragi părinţi, acordaţi aşadar atenţie modului în care prezentaţi copilului şcoala. Chiar dacă va avea şi părţi mai puţin bune, atitudinea schimbă totul :)

Annie


De la o vreme, mă tot macină aceeaşi problemă: cum creştem performanţa şcolară a copiilor, într-o lume în care li se arată constant ce nu fac bine şi sunt mereu certaţi?

Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de implementat. O să explic imediat, dar haideţi, mai întâi, să încercăm noi, ca adulţi, să facem diferenţa între cele două propoziţii de mai jos:

„Ce urât ai colorat! De ce depăşeşti mereu conturul?!?!”
„Ai colorat (foarte) bine! Data viitoare, eşti mai atent/ă la contur, ca să depăşeşti mai puţin. Bravo!”

Care dintre cele două vă face să vă simţiţi mai încrezători în munca voastră? Care exprimare vă motivează să coloraţi şi a doua oară, chiar cu mai mult entuziasm şi atenţie?

Comunicarea asertivă ar putea fi definită, în opinia mea, ca un tip de comunicare ce transmite mesajul clar şi nedeformat, fără a afecta negativ interlocutorul. De asta au nevoie şi copiii noştri, să se simtă apreciaţi şi iubiţi, chiar dacă sunt dezastruoşi la colorat sau orice altceva. Este imposibil să fie complet lipsiţi de abilităţi, de orice fel. Fiecare copil are măcar un lucru la care se pricepe.

Este bine să îi ajutăm pe copii să înţeleagă că pot fi minunaţi, chiar dacă nu sunt buni la un anumit lucru. Faptul că nu ştii să pictezi, decupezi prost sau eşti slab la matematică, nu exclude faptul că poţi fi un bun povestitor şi poţi crea personaje ficţionale extraordinare. Care contează mai mult, în acest caz? În ce parte înclină balanţa? Te vei considera toată viaţa un ratat, pentru că ţi-a zis un părinte sau un profesor că nu eşti bun la…? Cum rămâne cu lucrurile pe care le faci bine?

Din păcate, copiii nu au această capacitate de auto-apreciere. Ei vor învăţa că dacă nu sunt buni la…, înseamnă că nu sunt buni de nimic, în general. Vor creşte cu sentimente de neîmplinire, de subapreciere şi de frustrare. Vor crede că sunt iubiţi, numai dacă sunt buni la toate. Şi, de aici, un întreg efect de domino. Fiecare sentiment negativ va duce la altul şi se vor ramifica efectele în toate domeniile vieţii: personal, profesional, social etc.

Aici intervine şi una din multele probleme ale sistemului de învăţământ: încercarea de UNIFORMIZARE. Trebuie să fie toţi la fel de buni, la aceleaşi lucruri. Aceleaşi 3-4 lucruri. Nu 100, nu 1 milion. Nu. Doar câteva, pe care cineva, la un moment dat, le-a considerat relevante pentru viaţa de adult. Poate că sunt, poate că nu. Dar iată că sunt copii care nu au anumite abilităţi, necesare la materiile de şcoală, şi au altele, care îi pot ajuta abia la maturitate, într-o meserie la care nu s-a gândit nimeni până atunci poate.

De aceea, scade şi performanţa şcolară. Copiii se pot simţi copleşiţi, frustraţi că nu fac faţă, că sunt mai lenţi / nepricepuţi decât anumiţi colegi mai rapizi / pricepuţi, se descurajează şi sunt demotivaţi. Mai ales, dacă sunt mereu comparaţi: „Ia uite X ce bine face. Tu de ce nu poţi?”. Dacă tot ce primeşti pentru munca ta este un reproş sau o lipsă de apreciere, de ce te-ai mai chinui să faci a doua oară? Oricât de slabă este munca unui copil, el a făcut-o cu efort, atât poate el şi s-a chinuit să obţină acel rezultat. Chiar dacă nouă ni se pare că este puţin. Acel puţin este al lui, al copilului, şi trebuie apreciat pentru asta.

De ce am zis că este greu de implementat?

Pentru că suntem obişnuiţi, ca societate, naţiune, specie umană sau cum vreţi voi, să fim negativişti, critici, coercitivi. Cât de simplu ne vine să spunem „Nu e bine!” şi cât de greu este să spunem „Bravo, sunt mândră de tine!”. Aşa am fost crescuţi şi noi la rândul nostru, aşa suntem obişnuiţi să vedem lucrurile. Trebuie să facem un efort susţinut şi constant de a vedea potenţialul în fiecare om în parte, de a vedea resursele unice şi deosebite ale fiecăruia, de a ieşi din tipare, de a vedea dincolo de faptul că un copil depăşeşte conturul desenului şi că poate el este, de fapt, creativ şi are stilul lui de a desena.

Lăsaţi copiii să greşească şi faceţi-i să realizeze că este în regulă să fie altfel decât ceilalţi, să aibă alte abilităţi şi talente. Încurajaţi-i şi lăudaţi-i, chiar dacă nu este cel mai grozav rezultat al lor. Secretul este că acest lucru trebuie să vină natural, să fie spontan şi fără exagerare. Copilul va simţi lipsa de sinceritate şi îşi va da seama că îl lăudaţi „doar aşa…”. Aici intervine munca noastră: să învăţăm să vedem rezultatele copilului mai creativ şi original, nu doar în termeni de „bine” şi „rău”.

Să luăm desenul de mai jos. Este departe de a fi o operă de artă, dar, cu siguranţă, copilul care l-a desenat, a făcut asta cu drag şi cu efort. Eu i-aş spune ceva de genul: „Bravo, ce frumos ai desenat! Ia uite, ai şi norişori, un soare zâmbitor, floricele şi fluturaşi. Şi ouăle acestea au urechi? Tu singurel te-ai gândit la asta? Trebuie să fie nişte ouă tare speciale, dacă au urechi. Bravo, foarte frumos!”.

Laud copilul, fără să fiu exagerată sau să mint. Copiii simt minciunile, deci evitaţi-le. Insistaţi pe părţile care chiar vă plac. De aici, se poate porni chiar o povestioară: de ce au urechi ouăle tale? Ce fac cu ele? Ce vor să audă? S-ar putea să fiţi surprinşi de răspunsuri :)

Aşadar, dragi părinţi şi profesori, pentru binele copiilor noştri, să facem un efort şi să fim asertivi. Ştiu că putem face asta, avem motivaţie şi resurse şi, desigur, nişte copii extraordinari, cu un potenţial imens.

Annie


Pentru că mă apucă uneori (adică foarte des) aberaţiile, mai deschid pagina blog-ului şi mai arunc unele impresii personale despre „viaţă şi nemurirea sufletului”. :D

De ceva timp încoace, am tot văzut pe Facebook diferite mesaje şi urări felurite, pentru sărbătorile şi onomasticile recente. M-au impresionat plăcut câteva dintre ele.

Acele câteva care conţineau cunoscutul şi deja perimatul „te iubesc”. Dar aici era altfel. Era un „te iubesc” sincer, nepretenţios şi fără emfază. Era un „îţi spun că te iubesc pentru că vreau să ştii asta şi pentru că eu vreau să spun asta”; era şi pentru cel care l-a declarat, nu doar pentru cel ce primea declaraţia. Era un „te iubesc” simplu, matur, fără vreo obligaţie din partea celui care îl primea. Fără „artificii” grafice, inimioare nenumărate şi floricele, care îl fac uneori să pară o glumă, care îl transformă în „mi-e frică să-ţi spun că te iubesc şi să fiu vulnerabil în faţa ta, aşa că îl împopoţonez şi tu înţelegi ce vrei…poate este o glumă, poate nu”.

Am văzut, în sfârşit, „te iubesc” asumat total de cel care îl transmite, conştient de el şi fără temeri, fără frica de a fi expus în faţa celuilalt.  Şi, mai ales, fără frica de a fi expus în faţa celor care văd mesajul. Ştiu că este o chestiune intimă, privată, şi că este suficient să ştie cei doi implicaţi acest lucru. Curajul şi, într-un fel, nepăsarea (pozitivă aici) faţă de ceilalţi, sunt de admirat oricând. Deschiderea faţă de lume şi viziunea liberă (neconstrânsă de prejudecăţi şi norme sociale) în ce priveşte relaţiile cu cei apropiaţi sunt extraordinare şi merită să fie trăite. Şi, până la urmă, de ce ar trebui să ne pese că ceilalţi ne judecă pentru ce şi pe cine iubim? Ne vor judeca oricum, măcar să fie pentru ceva bun :) (vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”)

Mi-a plăcut să fiu martoră la sentimentele pure şi clare ale prietenilor mei virtuali. M-am bucurat pentru bucuria lor, de a-şi spune acest simplu Te iubesc!, indiferent că erau un cuplu, prieteni sau prietene foarte bune, fraţi, surori, părinţi, copii.

În concluzie…te iubesc!

Hai, fugi şi tu şi spune-i că îl/o iubeşti, o să aprecieze :)

Annie

Sursă foto


Annie susţine campania „Adoptă un delfin!”. Pe delfinuţa mea o va chema „Annie”, desigur :)

Vă plac delfinii?

Vreţi să ajutaţi la salvarea lor?

Donaţi! Puteţi face o donaţie generală pentru ocrotirea delfinilor din Marea Neagră.Certificat de adopţie - model

Cât?

Atât cât vă puteţi permite.

Sau…

Puteţi opta pentru donaţia din cadrul campaniei „Adoptă un delfin”.

V-aţi decis să adoptaţi un delfin, atunci veţi primi un Certificat de adopţie valabil pe o perioadă de 1 an, pentru o donaţie de 100 RON pentru persoanele fizice sau 500 RON pentru persoane juridice.

O donaţie in valoare de 500 RON, din partea persoanelor fizice, sau suma de 5000 ron pentru persoanele juridice echivalează cu  adopţia pe viaţă a unuia dintre delfinii din Marea Neagră.

Toate aceste donaţii vor fi utilizate de către ONG Mare Nostrum pentru continuarea activităţilor de ocrotire şi salvare a delfinilor din Marea Neagră. Fondurile obţinute în urma campaniei „Adoptă un delfin!” vor sprijini:

—  -Achiziţionarea şi montarea dispozitivelor acustice (ADD)  de îndepărtare a delfinilor de plasele pescarilor;

—…

Vezi articol original 247 de cuvinte mai mult

Aşa sunt eu :)

Abonează-te la blog prin e-mail.

Alătură-te altor 38 de urmăritori

Cele mai pufoase fulare!

Câţi au dat click până acum? (din 24.06.2011)

  • 37,605 omuleţi


Înscris pe:

Recomand

Jovis Homemade Beauty