După 3 ani, din nou la AiKiDo. Mai mult decât mişcare, o experienţă profundă.


Da, m-am întors la AiKiDo. Şi vreau să vă împărtăşesc gândurile profunde, pe care această experienţă mi le-a trezit.

Principalul motiv al revenirii a fost să fac mişcare. De când am devenit şofer şi, mai rău, mi-am luat şi maşină, sunt cu mult mai sedentară. Big problem. Începusem să troznesc din încheieturi, să mă doară musculatura şi să fiu înţepenită…şi deja mă simţeam ca la 80 de ani.

10476298_844455992232117_8907836927212889403_n
Sursă foto (din iulie 2014, când am avut eu examenul de centură galbenă)

Am zis iniţial să încerc ceva mai săltăreţ, mai feminin. Aşa că am fost la dansuri greceşti. O şedinţă, de probă. La Encanto Dance Academy (foarte profesionişti, apropo…am făcut acolo salsa, acum ceva ani, recomand, au instructori foarte buni, la toate tipurile de dans).

Atmosfera foarte faină, oamenii super prietenoşi, muzica bună, dansul grecesc fain. Mi-a plăcut că mi-a stimulat şi intelectul, nu doar fizicul (eu mă cam plictisesc, dacă fac mişcare fără provocare mintală…na, asta sunt, gândesc prea mult, nu am ce-i face). Şi totuşi…nu am simţit că acolo este locul meu. Nu am avut feeling-ul acela de „wooow, super, asta vreau să fac, asta căutam”.

Îmi zic aşa: revin la AiKiDo, fără mari aşteptări; totuşi, am făcut pauză 3 ani, poate nu o să mai îmi placă…na, ochii care nu se văd, se uită, zice românul. Cochetam deja de vreun an, cu ideea întoarcerii. Dar nu mi-am luat inima în dinţi.

Şi, ca să nu renunţ iar la idee şi să mă pleoştesc, am dat imediat mesaj lui sensei, să-l anunţ că revin, să întreb de program…na, formalităţile de rigoare, dar şi ca să am un motiv să mă duc, măcar o dată. Că nu e frumos să anunţ omul că merg şi apoi să nu mai merg.

Şi…the big day…eu, costumul, sala, oamenii. E drept, dintre colegii mei vechi, au rămas vreo 4-5, dar m-am bucurat să-i revăd. Treptat, mi-am amintit tot ce credeam că uitasem. Au început să vină gândurile, cu o repeziciune fantastică. Îmi aminteam detalii, mişcări, principii de AiKiDo…în fine, lucruri pe care le credeam de mult uitate, senzaţii pe care le mai avusesem, emoţii puternice.

Greu de sintetizat şi structurat, pe alocuri. Dar am încercat să aştern câteva trăiri interioare, pentru că revenirea la AiKiDo nu a însemnat doar a face iar mişcare.

DE FAPT, CEEA CE VREAU SĂ SCRIU, ESTE DESPRE CUM AIKIDO MĂ AJUTĂ ÎN RELAŢIA CU MINE ÎNSĂMI.

AiKiDo mi-a amintit cum este să fii disciplinat, să urmezi instrucţiunile, să ceri ajutor, de la cei din jur şi să mulţumeşti tuturor, pentru ce înveţi de la ei, indiferent de centura deţinută. În termeni duhovniceşti, AiKiDo stimulează starea de smerenie, pe care orice creştin ar trebui să o aibă, dar şi ascultarea. În Biserică, faci ascultare de duhovnic. În AiKiDo, de sensei, dar şi de colegii cu grade mai mari. Poate este un pic deplasată comparaţia, dar orice experienţă pe care o trăiesc, încerc să o cântăresc în principiul „ce folos sufletesc sau duhovnicesc îmi aduce?”. Altfel, îşi pierde sensul, pentru mine.


Sursă foto

AiKiDo îmi aduce linişte şi disciplină. Ordinea este foarte importantă, iar mie mereu mi s-a potrivit acest cadru, de a învăţa de la un profesor, instructor, sensei etc. De fapt, mie chiar îmi place uneori un pic de „militărie” (cred că eram bună de armată, sincer). Aşa este structura mea.

De asemenea, revenind la AiKiDo, mi-am amintit că este de folos să fac ceva pentru mine, uneori. Fără a cădea în narcisism, vanitate sau orgoliu, totuşi nu se poate să nu am grijă de propria persoană. De fapt, zilele acestea, s-au tot adunat nişte discuţii şi experienţe frumoase, care mi-au întărit ideea că este în regulă să fim buni cu noi înşine. Îmi place lucrul acesta: să fii bun cu tine. Extrapolând la ce ne învaţă şi Biserica, dar – de ce nu? – şi psihologia, cum putem fi buni cu ceilalţi, fără a fi buni cu noi înşine? Sfânta Scriptură zice două lucruri minunate, care îmi răsună mereu, în minte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22:39), dar şi „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).

Aşadar, primul pas în a-i iubi pe ceilalţi şi în a fi bun cu ceilalţi, este să te iubeşti şi să fii bun cu tine însuţi. De aici, şi dorinţa mea de a lua decizii bune, pentru mine.

Un alt lucru întărit de revenirea la AiKiDo, este acela că vreau să merg cât mai des în locurile în care sufletul meu se odihneşte. Am fost primită înapoi atât de frumos, încât m-a emoţionat mai mult decât pot pune în cuvinte. Deşi nu am ţinut neapărat legătura cu cei de la sală, timp de 3 ani (poate mai schimbam câteva cuvinte şi like-uri, pe FB), când m-am întors, am fost primită cu zâmbete, îmbrăţişări calde şi un sincer „mi-a fost dor de tine”. Acestea sunt locurile în care ştiu că aparţin şi în care pot să stau mult timp. Nu neapărat primirea, în sine, a fost cea care a trezit emoţia mea, ci faptul că acolo sunt oameni cu care rezonez şi cu care legătura a rămas, în ciuda pauzei. Aceştia sunt oamenii care îmi plac şi de care îmi doresc să mă înconjor. Acestea sunt experienţele care mă încarcă şi mă ajută, pe drumul meu, în viaţă.

Trecând în plan fizic, am fost surprinsă de memoria muşchilor, amintindu-mi şi executând mişcări, pe care credeam că le uitasem. Asta dovedeşte faptul că odată ce am învăţat foarte bine un lucru, corpul şi-l aminteşte, şi după ani de zile (aşa cum se zice de mersul pe bicicletă…şi tare este adevărat). De asemenea, a dispărut (sau s-a mai diminuat) tensiunea musculară, în special în zona cervicală şi a umerilor, dar şi a spatelui, în general. Corpul începe să capete flexibilitate şi rezistenţă la durere (nu că AiKiDo presupune durere, dar sunt uneori stimuli dureroşi, în limita suportabilului, desigur).

Practic, simt acum că iarăşi corpul meu respiră. După un antrenament de o oră şi jumătate (uneori, intens şi obositor), mă simt mai revigorată ca oricând. Simt că aş pleca de la sală alergând. Acesta este semnul că sunt acolo unde trebuie. Pentru că, în ciuda oboselii fizice, mintea şi sufletul sunt pline de energie. De aceea, creşte şi dorinţa de a merge la antrenamente. Eu sunt genul de persoană care, odată ajunsă acasă, după o zi obositoare, nu mai ies. Gata, poate să ardă, nu-mi pasă, nu mă mai urnesc din loc. Ei, bine, pentru AiKiDo, zbor imediat la antrenament. Am o motivaţie puternică şi asta mă ţine în priză.

Probabil că ar mai fi de spus şi de scris, pentru că, aşa cum ziceam, AiKiDo este mai mult decât mişcare, pentru mine.

Însă aş vrea să concluzionez aşa: este în regulă să ne dăm voie să trăim experienţe benefice sufletului nostru, indiferent ce ar însemna asta. Este în regulă să ne odihnim sufletul şi să căutăm mereu locurile în care putem face asta. Este în regulă să stăm mai mult acolo unde oamenii ne iubesc, ne apreciază şi ne caută prezenţa. Este în regulă să fim BUNI cu noi înşine.

Annie

PS: am omis ceva foarte important. Locul acesta minunat este Şcoala de Aikido Constanţa.

Reclame

AIKIDO – Curs GRATUIT pentru începători, din 5 mai 2014


Acum 2 luni, când eram pe la a 6-a şedinţă de Aikido, vă invitam să vă înscrieţi şi voi la un curs gratuit. Am scris atunci, pe larg, care sunt beneficiile practicării Aikido, atât la adulţi, cât şi la copii, care este cadrul în care se desfăşoară, despre tehnici şi formă fizică, plus alte detalii. Nu mai reiau aceste informaţii, deci, dacă vreţi să le citiţi, click aici pentru articol.

Vă invit, din nou, să vă înscrieţi la Aikido, dar am revenit cu impresii proaspete, după 2 luni suplimentare de practică. Plus câteva informaţii despre sala cea nouă, cea mai mare şi mai modernă din oraşul nostru!

Sursă foto

Ei, bine, după încă 2 luni, de mers de 3 ori pe săptămână (deci cam 15-16 şedinţe de practică, plus vreo 7-8 şedinţe de lucru cu arme de lemn – bokken şi jo), recomand Aikido cu şi mai multă încredere. Devine din ce în ce mai frumos şi, odată ce am prins gustul, vreau să învăţ şi să exersez cât mai mult.

Ziceam că sunt o sedentară. De aceea, mă surprinde şi pe mine că, după o oră şi jumătate de lucru intens, eu tot aş mai sta la sală şi aş mai lucra. Mai nou, miercurea stau câte 3 ore, pentru că avem o oră şi jumătate de curs de autoapărare pentru femei şi o oră şi jumătate de curs cu arme. Şi mă simt mai revigorată decât în zilele în care lenevesc în pat!

Am observat că mi-am schimbat postura corpului, în principal pentru că stau cu spatele mai drept, şi când merg pe stradă, şi la calculator, şi în treburile casei. De asemenea, simt că am mişcări mai uşoare, mai fluide, încep să capăt flexibilitate, ceea ce iar îmi place. Activitatea fizică mă menţine în formă, sunt mai tonică şi mai energică :D

Însă ceea ce iubesc cu adevărat este modul în care am început să descopăr resursele corpului meu, să văd că pot face anumite mişcări, că pot sta într-un anumit fel, că mă pot concentra simultan la cum ţin mâinile, picioarele, capul, trunchiul, eventual şi arma, dacă o am în mână. Îmi pot da seama acum dacă stau într-o poziţie ce îmi oferă echilibru sau nu, cum sunt poziţionată faţă de partenerul cu care lucrez şi cum mă pot folosi de energia lui, în executarea tehnicilor.

Asta mi-a sporit foarte mult încrederea în mine şi în mişcările mele, inclusiv în ideea autoapărării, dacă ar fi necesară. Deja începusem să mă gândesc ce tehnică aş putea face, dacă aş fi în situaţia de a mă apăra pe stradă.

Am prins curaj inclusiv în a-mi testa limitele şi a vedea până unde pot merge cu o anume mişcare, pentru că acum ştiu ce se poate întâmpla. Am învăţat cum să cad corect, ştiu cum să evit posibilele fracturi, ceea ce iar contează extraordinar de mult. Mai am încă reţineri la anumite exerciţii, dar sunt foarte motivată să-mi depăşesc limitele şi să mă forţez un pic, pentru că aşa începe curajul.

Deşi nu am lucrat deloc acasă, recunosc, am reuşit, în 2 luni, toate aceste lucruri despre care am scris, doar exersând la sală. Este uimitor cum te poate transforma o astfel de experienţă. Parcă am descoperit o parte din mine, despre care nici măcar nu ştiam că este acolo :)

Pentru mine, este foarte mult şi consider că am făcut progrese. Nu neapărat în ce priveşte tehnicile şi exerciţiile, unde mai am foarte mult de învăţat şi lucrat, ci în ce priveşte resursele mele interioare. Mă simt ca nouă!

Acum, despre sală, că v-am promis. Este foarte mare, spaţioasă, cu multă lumină, saltele de calitate, avem şi zonă cu mese şi scaune, unde puteţi asista la cursuri, dacă vreţi să vedeţi cum este. Sala este dotată cu vestiare şi duşuri şi suntem răsfăţaţi cu apă superfiltrată şi ceaiuri de toate felurile ♥ Sala se ridică la calitatea sălii Federaţiei, din Bucureşti, fiind realizată la standarde înalte, astfel încât să se asigure cele mai bune condiţii, pentru practicanţi. Fotografii mai jos, pentru că sunt mult mai sugestive, decât aş putea eu să descriu.

CONCLUZIA: VĂ AŞTEPTĂM LA UN NOU CURS PENTRU ÎNCEPĂTORI, DIN DATA DE 5 MAI 2014! Pentru alte detalii despre înscriere şi mod de desfăşurare, accesaţi evenimentul de pe Facebook sau site-ul clubului.

Annie

PS: Fotografiile sunt preluate de pe pagina de Facebook a Clubului DAN-AIKIDO Constanţa.

Curs GRATUIT de AIKIDO, pentru începători, la Constanţa


Din 24 februarie, se organizează un nou curs, de 10 şedinţe, pentru cei care vor să afle ce este AIKIDO, „fără obligaţii”. În sensul că poţi participa la aceste 10 şedinţe, după care decizi dacă vrei să rămâi, ca practicant, sau dacă vrei să cauţi altceva, ce ţi se potriveşte. Fără alte obligaţii.

Sursă foto

Fun fact: ştiai că cel mai cunoscut practicant de Aikido este Steven Seagal? Cunoscut de lumea largă, vreau să spun, nu de specialişti, neapărat. Acum ştii despre ce e vorba, aşa-i? Sigur ai văzut măcar un film de-al lui.

Încep prin a spune că eu deja sunt înscrisă la un astfel de curs şi am parcurs 6 şedinţe, din 10. Mi s-a părut o iniţiativă extraordinară, a şcolii de Aikido. Într-o lume în care totul costă, ţi se oferă în mod real o oportunitate de a experimenta ceva frumos, accentul fiind pe calitate şi pe dorinţa sinceră a instructorului de a populariza Aikido, nu pe persuasiune şi „strângerea” de cât mai mulţi participanţi plătitori.

Pe lângă argumentele de sănătate, supleţe fizică, autodisciplină şi alte motive la fel de valoroase, pe care le regăsiţi pe site-ul şcolii, eu vă ofer perspectiva unui începător, aşa cum am perceput eu experienţa Aikido, după 3 săptămâni.

Îmi place mult ideea de „comunitate”. Aici, am regăsit o comunitate de oameni interesaţi de autodepăşire, ceea ce personal îmi place. Stilul de „predare” (poate instruire ar fi mai bine zis) este foarte plăcut, deschis şi direct, fără emfază sau pretenţii. Atitudinea unui instructor („sensei”, în acest caz) este esenţială în învăţarea oricărui sport, artă marţială, dans sau ce o mai fi. Ca la şcoală: nu-ţi place profesorul, greu digerezi materia pe care o predă.

Deşi Aikido are o parte spirituală, cel puţin din ce am observat eu pe Youtube, la japonezi, şi din ce ne-a mai zis şi sensei, aici nu este vorba despre nimic ezoteric, mistic. Unele „ritualuri” sunt pur şi simplu preluate ca atare, ca etichetă, în semn de respect faţă de sensei şi praticanţi, şi pot însemna pentru fiecare altceva. Pentru mine, asta a fost important. Nu-mi plac lucrurile care contravin credinţelor mele religioase, pe care le apăr cu tărie. Deci „închinarea” la zei străini sau oameni ar fi fost din start un mare minus, pentru mine. Nu este cazul, nimeni nu obligă pe nimeni la nimic, fiecare are libertatea de a prelua eticheta Aikido aşa cum îi este confortabil spiritual.

Tehnicile, în sine, sunt frumoase şi paşnice. Deşi pare paradoxal, mai ales din ce vedem pe Internet şi în filme, Aikido are scopul de a transforma adversarul în prieten, fără a-i pricinui durere fizică. Aşa cum declara sensei Iulian Bosoi, într-un interviu, „îi arăţi adeversarului că îl poţi controla eficient, dar nu-l răneşti. Şi asta îl îndatorează cumva pe respectivul atacator, astfel încât să nu devină agresiv în continuare”. Scopul Aikido, aşa cum l-am înţeles eu de la sensei, este să transformi conflictul în prietenie. Mai întâi, în mod simbolic, în sala de antrenament, iar apoi în viaţa de zi cu zi.

Menirea cursului pentru începători este şi de a consolida o parte teoretică, despre Aikido, dar şi de a dezvolta treptat o formă fizică şi de a ne obişnui cu exerciţiile. Multe persoane m-au întrebat dacă este solicitant fizic, dacă trebuie să ai o condiţie bună. Răspunsul meu a fost că primele exerciţii sunt uşoare, tocmai pentru a te obişnui, apoi complexitatea creşte progresiv, astfel încât să le poţi face, fără a te descuraja. Cu puţină voinţă şi exersare, se poate. Eu sunt o sedentară, deci, dacă mie îmi este confortabil, cred că mulţi alţii pot practica Aikido, fără probleme.

Ce îmi mai place este că nu există limită superioară de vârstă. La grupa de tineri şi adulţi, sunt persoane cu vârste între 15-16 şi 40+ sau chiar 50+. Tocmai pentru că forma fizică se dobândeşte treptat.

Aikido este însă foarte bun şi pentru copii (peste 7 ani, în cazul şcolii noastre). Lucrul în echipă, disciplina şi regulile pe care trebuie să le urmeze, exerciţiile fizice contribuie la o dezvoltare armonioasă a copilului, şi la nivelul corpului, dar, mai ales, la nivelul minţii. Cred că o minte „ordonată” a unui copil, va avea ca rezultat un adult complet, independent şi fericit.

Alte detalii tehnice, despre ce înseamnă Aikido, puteţi găsi şi pe Internet. Aveţi aici un document public, despre istoria Aikido, în România. Eu vă recomand site-ul Federaţiei Române de Aikido, dacă nu sunteţi din Constanţa, pentru a vedea dacă există un club şi în oraşul vostru. Pentru constănţeni, desigur, Clubul DAN-AIKIDO, la care merg şi eu. Vă las şi pagina de Facebook a şcolii, pagina de Aikido pentru copii şi, mai jos, un reportaj care cuprinde, cumva, esenţa Aikido.

 

 

Fotografiile de mai jos sunt preluate de pe pagina personală de Facebook a lui Shihan Dan Corneliu Ionescu, preşedintele Federaţiei Române de Aikido.

Annie

PS: cursurile acestea, de începători, se organizează de mai multe ori pe an, deci urmăriţi site-ul, dacă vreţi să vă înscrieţi.