Cuvintele mele


Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Word-Salad-Best-Words.jpg

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.

Reclame

Romantismul trăieşte!


Da, ai citit bine. Şi te rog să ai răbdare cu mine, aşa sunt romanticii, durează până explică ceva :)

Eu sunt o romantică, din fire, convinsă şi incurabilă, auto-declarată. Dacă mai are rost sau nu romantismul în era în care trăim, mi se pare irelevant. Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi, pentru sine.

Pentru mine, romantismul are rost, scop şi este viu. Intenţionez să-l păstrez aşa, toată viaţa. Deci romantismul va trăi odată cu mine. Încă 50-60-70-… de ani, de acum înainte, puteţi afirma cu siguranţă că romantismul trăieşte. Mă ocup eu de asta :)

Acum, într-o notă mai serioasă, eu ştiu că atâta timp cât măcar un om este adept al unui curent, al unei ideologii sau credinţe, şi îl/o practică în viaţa sa, se poate considera că respectivul „fenomen” încă trăieşte. Deci, iată, declar oficial, pe această cale, că doresc să rămân chiar şi ultima adeptă în viaţă a romantismului. (Dacă mai sunt romantici care se simt ca fiind ultimul „exemplar”, daţi-mi un semn, facem un grup de suport: Romanticii Incurabili Anonimi :D)

De ce este aşa important pentru mine?

Pentru că exprimarea romantică oferă o explicaţie vieţii, este un instrument şi o modalitate de a fi cald, blând şi iubitor faţă de perechea ta, într-un mod deschis, sensibil şi autentic. Te aruncă într-o vulnerabilitate atât de dulce, pe care nu o poţi experimenta deplin, decât în acest cadru. Vorbesc despre acel romantism poate naiv, bazat pe emoţia pură a iubirii, care te face să vrei să transformi gesturile mici în dovezi ghiduşe de iubire. Romantismul acela în care vrei să mergi desculţă pe plajă, cu părul desprins, la apus, de mână cu iubitul tău.

Siropos? Probabil. Benefic în viaţa de cuplu? Cu siguranţă.

Acest romantism vreau să trăiască, să fie dus mai departe şi să fie „contagiată” cât mai multă lume. Şi, până la urmă, dacă eu mă simt mai fericită aşa, ce-mi pasă că sunt văzută ca fiind siropoasă. Îmi place „eticheta” asta. Este a mea şi o îmbrăţişez :)

Sursă foto

Mi se pare trist că trăim într-o lume în care ne este atât de uşor să ne exprimăm dezaprobator faţă de cineva, dar, atunci când iubim o persoană, ne ascundem în spatele glumelor, emoticoanelor pe Facebook şi a „te iubesc”-ului spus pe fugă sau, din contră, atât de mult (oricând, oricum şi oricui), încât devine redundant. Ne este frică să ne exprimăm sau devenim din ce în ce mai cinici?

Este momentul să ne obişnuim să trăim şi să simţim (şi) pozitiv, să exprimăm asta în cuvinte, gesturi, aşa cum putem noi. Gândirea şi exprimarea pozitivă se învaţă. Pot începe cu mine. Mă uit zilnic în oglindă şi fac un exerciţiu: voi spune cu voce tare toate lucrurile care îmi plac la mine. Atât. Fără să critic, să judec sau să dezaprob. Este greu, aşa-i? La început. Dar, fac asta o perioadă. Apoi, când devine din ce în ce mai simplu, voi constata că am descoperit atât de multe lucruri care îmi plac la mine, încât mă iubesc mai mult. Trec la cei din jur. La început, poate ţin pentru mine lucrurile care îmi plac la ei. Este în regulă. Voi face asta un timp, apoi, când voi avea atât de multe lucruri frumoase să le spun, nici nu o să mai ştiu cu care să încep.

Aşa porneşte romantismul, dacă ne referim la parteneri, sau exprimarea asertivă a sentimentelor, dacă ne referim la familie, prieteni, colegi.

De la cuvinte frumoase la gesturi romantice, este un singur pas. Înainte să-ţi dai seama, gândirea îţi este invadată de optimism, inima de entuziasm şi gesturile de romantism.

Annie ♥