Annie redescoperă "oraşul de la malul mării"

Posts Tagged ‘gânduri


Eram în camera mea. Făceam ceva banal, probabil împachetam nişte haine. M-am oprit brusc şi am simţit nevoia să mă aşez.

„Ce fac? Încotro mă îndrept cu viaţa mea?”, mi-a fulgerat gândurile. Iar, această întrebare. Care vine, din când în când, şi mă bântuie câteva momente. Vine să-mi răvăşească ordinea, provoacă haos şi mă obligă să rearanjez lucrurile, în urma ei.

Şi atunci m-am gândit la tine, cel pe care încă nu îl cunosc. Şi m-am întrebat, siropos, dacă şi tu te gândeşti la mine, în acel moment. Desigur că nu, acesta nu este un film, oricât mi-aş dori, uneori. Dar m-ar fi consolat gândul că şi tu te gândeşti la mine, cea pe care încă nu o cunoşti, că visezi la momentul întâlnirii noastre. Că te-ai gândit deja cum o să mă ţii de mână pe stradă şi cum o să mă cerţi, când te superi pe mine, cum o să decidem dacă ne uităm la Masterchef sau la meci, cum o să-i cheme pe copiii noştri şi care dintre noi îi va alinta mai mult.

Hm…am zâmbit prosteşte, ca o tânără veşnic îndrăgostită, de un vis nedefinit, pe care îl aşteaptă înfiorată.

„Hainele nu se vor împacheta singure.”

 

Annie

Frida Kahlo – „What the water gave me”

Sursa pozei

Anunțuri

Spania. Noaptea de Revelion. Priveam amândoi artificiile, pe măsură ce se apropia miezul nopţii. Ai turnat vin în pahare şi am ciocnit. „Pentru un an de neuitat”, ai spus. Am simţit mirosul dulce al vinului şi gustul lui parfumat.

Nu ştiu dacă era din cauza vinului, a zumzetului ce venea de afară sau a nopţii, dar aveam o stare de euforie naivă. Aşteptam ca un copil „numărătoarea inversă”, trecerea într-un nou an, alături de tine.

Am început să numărăm împreună, privind pe fereastră marea de oameni şi artificiile din ce în ce mai numeroase.

3…2…1…M-ai cuprins în braţe şi m-ai sărutat. „La mulţi ani!”, am strigat amândoi.

Cu un gest hotărât, înainte să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă, m-ai luat de mână. M-ai privit, în timp ce, cu cealaltă mână, îmi puneai un inel pe deget. Acel inel. În acel moment. Cu acea întrebare.

„DA!”, am răspuns, cu lacrimi pe obraji. Inima-mi bătea puternic, am sărit în braţele tale şi m-am îmbătat de mirosul tău, ca să te păstrez mereu în amintire, aşa, cum erai atunci.

Anul nostru de neuitat doar ce începea.

Annie

Sursa pozei


Da, ai citit bine. Şi te rog să ai răbdare cu mine, aşa sunt romanticii, durează până explică ceva :)

Eu sunt o romantică, din fire, convinsă şi incurabilă, auto-declarată. Dacă mai are rost sau nu romantismul în era în care trăim, mi se pare irelevant. Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi, pentru sine.

Pentru mine, romantismul are rost, scop şi este viu. Intenţionez să-l păstrez aşa, toată viaţa. Deci romantismul va trăi odată cu mine. Încă 50-60-70-… de ani, de acum înainte, puteţi afirma cu siguranţă că romantismul trăieşte. Mă ocup eu de asta :)

Acum, într-o notă mai serioasă, eu ştiu că atâta timp cât măcar un om este adept al unui curent, al unei ideologii sau credinţe, şi îl/o practică în viaţa sa, se poate considera că respectivul „fenomen” încă trăieşte. Deci, iată, declar oficial, pe această cale, că doresc să rămân chiar şi ultima adeptă în viaţă a romantismului. (Dacă mai sunt romantici care se simt ca fiind ultimul „exemplar”, daţi-mi un semn, facem un grup de suport: Romanticii Incurabili Anonimi :D)

De ce este aşa important pentru mine?

Pentru că exprimarea romantică oferă o explicaţie vieţii, este un instrument şi o modalitate de a fi cald, blând şi iubitor faţă de perechea ta, într-un mod deschis, sensibil şi autentic. Te aruncă într-o vulnerabilitate atât de dulce, pe care nu o poţi experimenta deplin, decât în acest cadru. Vorbesc despre acel romantism poate naiv, bazat pe emoţia pură a iubirii, care te face să vrei să transformi gesturile mici în dovezi ghiduşe de iubire. Romantismul acela în care vrei să mergi desculţă pe plajă, cu părul desprins, la apus, de mână cu iubitul tău.

Siropos? Probabil. Benefic în viaţa de cuplu? Cu siguranţă.

Acest romantism vreau să trăiască, să fie dus mai departe şi să fie „contagiată” cât mai multă lume. Şi, până la urmă, dacă eu mă simt mai fericită aşa, ce-mi pasă că sunt văzută ca fiind siropoasă. Îmi place „eticheta” asta. Este a mea şi o îmbrăţişez :)

Sursă foto

Mi se pare trist că trăim într-o lume în care ne este atât de uşor să ne exprimăm dezaprobator faţă de cineva, dar, atunci când iubim o persoană, ne ascundem în spatele glumelor, emoticoanelor pe Facebook şi a „te iubesc”-ului spus pe fugă sau, din contră, atât de mult (oricând, oricum şi oricui), încât devine redundant. Ne este frică să ne exprimăm sau devenim din ce în ce mai cinici?

Este momentul să ne obişnuim să trăim şi să simţim (şi) pozitiv, să exprimăm asta în cuvinte, gesturi, aşa cum putem noi. Gândirea şi exprimarea pozitivă se învaţă. Pot începe cu mine. Mă uit zilnic în oglindă şi fac un exerciţiu: voi spune cu voce tare toate lucrurile care îmi plac la mine. Atât. Fără să critic, să judec sau să dezaprob. Este greu, aşa-i? La început. Dar, fac asta o perioadă. Apoi, când devine din ce în ce mai simplu, voi constata că am descoperit atât de multe lucruri care îmi plac la mine, încât mă iubesc mai mult. Trec la cei din jur. La început, poate ţin pentru mine lucrurile care îmi plac la ei. Este în regulă. Voi face asta un timp, apoi, când voi avea atât de multe lucruri frumoase să le spun, nici nu o să mai ştiu cu care să încep.

Aşa porneşte romantismul, dacă ne referim la parteneri, sau exprimarea asertivă a sentimentelor, dacă ne referim la familie, prieteni, colegi.

De la cuvinte frumoase la gesturi romantice, este un singur pas. Înainte să-ţi dai seama, gândirea îţi este invadată de optimism, inima de entuziasm şi gesturile de romantism.

Annie ♥


De la o vreme, mă tot macină aceeaşi problemă: cum creştem performanţa şcolară a copiilor, într-o lume în care li se arată constant ce nu fac bine şi sunt mereu certaţi?

Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de implementat. O să explic imediat, dar haideţi, mai întâi, să încercăm noi, ca adulţi, să facem diferenţa între cele două propoziţii de mai jos:

„Ce urât ai colorat! De ce depăşeşti mereu conturul?!?!”
„Ai colorat (foarte) bine! Data viitoare, eşti mai atent/ă la contur, ca să depăşeşti mai puţin. Bravo!”

Care dintre cele două vă face să vă simţiţi mai încrezători în munca voastră? Care exprimare vă motivează să coloraţi şi a doua oară, chiar cu mai mult entuziasm şi atenţie?

Comunicarea asertivă ar putea fi definită, în opinia mea, ca un tip de comunicare ce transmite mesajul clar şi nedeformat, fără a afecta negativ interlocutorul. De asta au nevoie şi copiii noştri, să se simtă apreciaţi şi iubiţi, chiar dacă sunt dezastruoşi la colorat sau orice altceva. Este imposibil să fie complet lipsiţi de abilităţi, de orice fel. Fiecare copil are măcar un lucru la care se pricepe.

Este bine să îi ajutăm pe copii să înţeleagă că pot fi minunaţi, chiar dacă nu sunt buni la un anumit lucru. Faptul că nu ştii să pictezi, decupezi prost sau eşti slab la matematică, nu exclude faptul că poţi fi un bun povestitor şi poţi crea personaje ficţionale extraordinare. Care contează mai mult, în acest caz? În ce parte înclină balanţa? Te vei considera toată viaţa un ratat, pentru că ţi-a zis un părinte sau un profesor că nu eşti bun la…? Cum rămâne cu lucrurile pe care le faci bine?

Din păcate, copiii nu au această capacitate de auto-apreciere. Ei vor învăţa că dacă nu sunt buni la…, înseamnă că nu sunt buni de nimic, în general. Vor creşte cu sentimente de neîmplinire, de subapreciere şi de frustrare. Vor crede că sunt iubiţi, numai dacă sunt buni la toate. Şi, de aici, un întreg efect de domino. Fiecare sentiment negativ va duce la altul şi se vor ramifica efectele în toate domeniile vieţii: personal, profesional, social etc.

Aici intervine şi una din multele probleme ale sistemului de învăţământ: încercarea de UNIFORMIZARE. Trebuie să fie toţi la fel de buni, la aceleaşi lucruri. Aceleaşi 3-4 lucruri. Nu 100, nu 1 milion. Nu. Doar câteva, pe care cineva, la un moment dat, le-a considerat relevante pentru viaţa de adult. Poate că sunt, poate că nu. Dar iată că sunt copii care nu au anumite abilităţi, necesare la materiile de şcoală, şi au altele, care îi pot ajuta abia la maturitate, într-o meserie la care nu s-a gândit nimeni până atunci poate.

De aceea, scade şi performanţa şcolară. Copiii se pot simţi copleşiţi, frustraţi că nu fac faţă, că sunt mai lenţi / nepricepuţi decât anumiţi colegi mai rapizi / pricepuţi, se descurajează şi sunt demotivaţi. Mai ales, dacă sunt mereu comparaţi: „Ia uite X ce bine face. Tu de ce nu poţi?”. Dacă tot ce primeşti pentru munca ta este un reproş sau o lipsă de apreciere, de ce te-ai mai chinui să faci a doua oară? Oricât de slabă este munca unui copil, el a făcut-o cu efort, atât poate el şi s-a chinuit să obţină acel rezultat. Chiar dacă nouă ni se pare că este puţin. Acel puţin este al lui, al copilului, şi trebuie apreciat pentru asta.

De ce am zis că este greu de implementat?

Pentru că suntem obişnuiţi, ca societate, naţiune, specie umană sau cum vreţi voi, să fim negativişti, critici, coercitivi. Cât de simplu ne vine să spunem „Nu e bine!” şi cât de greu este să spunem „Bravo, sunt mândră de tine!”. Aşa am fost crescuţi şi noi la rândul nostru, aşa suntem obişnuiţi să vedem lucrurile. Trebuie să facem un efort susţinut şi constant de a vedea potenţialul în fiecare om în parte, de a vedea resursele unice şi deosebite ale fiecăruia, de a ieşi din tipare, de a vedea dincolo de faptul că un copil depăşeşte conturul desenului şi că poate el este, de fapt, creativ şi are stilul lui de a desena.

Lăsaţi copiii să greşească şi faceţi-i să realizeze că este în regulă să fie altfel decât ceilalţi, să aibă alte abilităţi şi talente. Încurajaţi-i şi lăudaţi-i, chiar dacă nu este cel mai grozav rezultat al lor. Secretul este că acest lucru trebuie să vină natural, să fie spontan şi fără exagerare. Copilul va simţi lipsa de sinceritate şi îşi va da seama că îl lăudaţi „doar aşa…”. Aici intervine munca noastră: să învăţăm să vedem rezultatele copilului mai creativ şi original, nu doar în termeni de „bine” şi „rău”.

Să luăm desenul de mai jos. Este departe de a fi o operă de artă, dar, cu siguranţă, copilul care l-a desenat, a făcut asta cu drag şi cu efort. Eu i-aş spune ceva de genul: „Bravo, ce frumos ai desenat! Ia uite, ai şi norişori, un soare zâmbitor, floricele şi fluturaşi. Şi ouăle acestea au urechi? Tu singurel te-ai gândit la asta? Trebuie să fie nişte ouă tare speciale, dacă au urechi. Bravo, foarte frumos!”.

Laud copilul, fără să fiu exagerată sau să mint. Copiii simt minciunile, deci evitaţi-le. Insistaţi pe părţile care chiar vă plac. De aici, se poate porni chiar o povestioară: de ce au urechi ouăle tale? Ce fac cu ele? Ce vor să audă? S-ar putea să fiţi surprinşi de răspunsuri :)

Aşadar, dragi părinţi şi profesori, pentru binele copiilor noştri, să facem un efort şi să fim asertivi. Ştiu că putem face asta, avem motivaţie şi resurse şi, desigur, nişte copii extraordinari, cu un potenţial imens.

Annie


Pentru că mă apucă uneori (adică foarte des) aberaţiile, mai deschid pagina blog-ului şi mai arunc unele impresii personale despre „viaţă şi nemurirea sufletului”. :D

De ceva timp încoace, am tot văzut pe Facebook diferite mesaje şi urări felurite, pentru sărbătorile şi onomasticile recente. M-au impresionat plăcut câteva dintre ele.

Acele câteva care conţineau cunoscutul şi deja perimatul „te iubesc”. Dar aici era altfel. Era un „te iubesc” sincer, nepretenţios şi fără emfază. Era un „îţi spun că te iubesc pentru că vreau să ştii asta şi pentru că eu vreau să spun asta”; era şi pentru cel care l-a declarat, nu doar pentru cel ce primea declaraţia. Era un „te iubesc” simplu, matur, fără vreo obligaţie din partea celui care îl primea. Fără „artificii” grafice, inimioare nenumărate şi floricele, care îl fac uneori să pară o glumă, care îl transformă în „mi-e frică să-ţi spun că te iubesc şi să fiu vulnerabil în faţa ta, aşa că îl împopoţonez şi tu înţelegi ce vrei…poate este o glumă, poate nu”.

Am văzut, în sfârşit, „te iubesc” asumat total de cel care îl transmite, conştient de el şi fără temeri, fără frica de a fi expus în faţa celuilalt.  Şi, mai ales, fără frica de a fi expus în faţa celor care văd mesajul. Ştiu că este o chestiune intimă, privată, şi că este suficient să ştie cei doi implicaţi acest lucru. Curajul şi, într-un fel, nepăsarea (pozitivă aici) faţă de ceilalţi, sunt de admirat oricând. Deschiderea faţă de lume şi viziunea liberă (neconstrânsă de prejudecăţi şi norme sociale) în ce priveşte relaţiile cu cei apropiaţi sunt extraordinare şi merită să fie trăite. Şi, până la urmă, de ce ar trebui să ne pese că ceilalţi ne judecă pentru ce şi pe cine iubim? Ne vor judeca oricum, măcar să fie pentru ceva bun :) (vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”)

Mi-a plăcut să fiu martoră la sentimentele pure şi clare ale prietenilor mei virtuali. M-am bucurat pentru bucuria lor, de a-şi spune acest simplu Te iubesc!, indiferent că erau un cuplu, prieteni sau prietene foarte bune, fraţi, surori, părinţi, copii.

În concluzie…te iubesc!

Hai, fugi şi tu şi spune-i că îl/o iubeşti, o să aprecieze :)

Annie

Sursă foto


„…ţi-ai vedea frumuseţea şi chipul mereu luminos…

…ţi-ai da seama de intensitatea privirii tale…

…te-ar fermeca zâmbetul tău minunat…

…ai înţelege de ce te iubesc :)”

 

Annie

PS: visarea face foarte bine la suflet şi minte, în caz că vă întrebaţi :)


„Cufundă-mă în gândurile tale.

Surprinde-mă în visele tale.

Aşază-ţi palma pe chipul meu.

Dezvăluie-mi sufletul.

Poartă-mă departe…”

 

Annie este cu gândul departe şi visează…voi? :)

 

The Everly Brothers – All I have to do is dream


Aşa sunt eu :)

Abonează-te la blog prin e-mail.

Alătură-te altor 38 de urmăritori

Cele mai pufoase fulare!

Câţi au dat click până acum? (din 24.06.2011)

  • 38,194 omuleţi


Înscris pe:

Recomand

Jovis Homemade Beauty