Annie redescoperă "oraşul de la malul mării"

Posts Tagged ‘impresii negative


Vă vorbeam acum vreo lună aici despre cât de mult îmi place mie evenimentul „Schimb de Cărţi”. Încă îmi place…ideea în sine mi se pare în continuare senzaţională, cred că poate fi un eveniment deosebit şi cred că are un rol important în viaţa cultural-literară a acestui oraş, unde, oricum, nu se întâmplă mare lucru în această direcţie.

Din păcate, ieri (la a şaptea ediţie a acestui eveniment în Constanţa), lucrurile au stat cât se poate de prost. Ca şi persoană ataşată de „Schimb de Cărţi” şi participant fidel de când a fost lansat, sunt extrem de dezamagită de organizarea deficitara (care, vorba dramaturgului, a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârşire).

Eu organizez evenimente şi activităţi de tip public de vreo 3 ani încoace, deci am o idee destul de clară despre cum ar trebui organizat ceva ce include participare publică. Nu sunt începătoare, nici mare expertă, am o experienţă considerabilă şi încă învăţ. Orice organizator ar trebui să înceapă (după ce stabileşte scopul evenimentului şi grupul ţintă) prin a avea o planificare a activităţilor/ task-urilor ce trebuie întreprinse pentru un eveniment reuşit sau măcar acceptabil. Sau măcar să ştie care sunt paşii minimi care trebuie urmaţi pentru a asigura o locaţie şi o promovare decentă.

Despre ediţia de ieri a „Schimbului de Cărţi” nu se mai auzise nimic de vreo 2 săptămâni (unele persoane au zis că nici nu ştiau dacă se mai ţine). Să zicem că nu a fost o mare tragedie, deşi e posibil să fi contribuit la absenţa participanţilor.

Punctul culminant, care chiar a trecut de limita bunăvoinţei şi răbdării mele, a fost momentul în care am realizat că suntem doar 4 participanţi…şi subliniez cuvântul participanţi, pentru că doar asta eram…nu organizatori, nu invitaţii speciali care ne-au fost promişi…doar participanţi. Penibil, din punctul meu de vedere.

Eu, ca organizator, dacă am doar 4 participanţi la un eveniment care a fost odată destul de reuşit (şi la care nici măcar eu nu mai particip), încep să îmi pun întrebări. Mă întreb şi care a fost contextul, care au putut fi motivele pentru care oamenii nu au venit (poate o oră aleasă greşit, o locaţie inaccesibilă, poate e vară şi lumea e în vacanţă etc.), dar şi ce am făcut greşit eu, persoana care a organizat (poate nu l-am promovat suficient, poate nu am mai adus nimic nou evenimentului şi lumea s-a plictisit să vină doar ca să se vadă cu aceiaşi 3 oameni şi să schimbe aceleaşi 3 cărţi şi aşa mai departe).

Dar ideea de bază este că ÎMI PUN ÎNTREBĂRI. Ce am făcut greşit şi ce a fost nepotrivit în contextul socio-psiho-artistico-puii mei-cultural ca să am un eşec total. Punându-ţi astfel de întrebări, înveţi, te dezvolţi, capeţi experienţă, găseşti soluţii pe viitor…ajută foarte mult să faci asta. (Bine, eu sunt mai auto-critică şi insist foarte mult pe ce aş fi putut să fac eu mai bine ca să obţin măcar un semi-succes).

Dar când nu realizezi că au existat mai mulţi factori care au dus la eşec şi cauţi doar motive exterioare, care nu ţin de tine, atunci, scuză-mă, înseamnă că nu perseverezi şi nu înveţi din greşeli. Nu poţi să dai mereu vina pe faptul că: ora de fapt a fost prea devreme/ târzie, locaţia de fapt a fost prea departe/ necunoscută/ dubioasă/ neinteresantă, de fapt lumea e în vacanţa (uite că 4 oameni nu erau şi mai ştiu cel puţin vreo 3 care ar fi putut participa, cât să avem un mini-eveniment) şi aşa mai departe.

În general, evit să fiu atât de critică la adresa unui lucru care îmi place foarte mult, dar trebuie să recunosc eşecul acolo unde există.

Şi, până la urmă, dă-o dracu’ de treabă, că am tot dreptul să fiu sictirită şi nervoasă că într-o duminică de vară, la 4 dupa-amiaza, eu am ales să merg la un eveniment, în loc să fac orice altceva, şi mi se oferă o chestie absolut sub mediocritate. Păi unde e respectul pentru fraierul care a vrut să vină la evenimentul tău, deşi organizarea a lăsat de dorit (atenţie, la ediţia asta, celelalte au fost destul de ok)? Unde este relaţia pe care trebuie să o dezvolţi cu susţinătorii tăi când eşti la început de drum? Că, până la urmă, nu organizezi Eurovision, unde ai publicul asigurat indiferent de cât de crappy e organizat, pentru că e mega-important pentru 45 de naţiuni sau câte participă.

Poate asta a fost problema. Că am fost fraieri să mergem atunci când am văzut că scârţâie.

Dar, pentru că vă ziceam că eu sunt o optimistă înnăscută şi incurabilă, sper din tot sufletul ca urmatoarea ediţie să fie iar reuşită, să regăsesc motivul pentru care am mers in the first place la acest eveniment. Apropo de asta, următoarea ediţie cică e în octombrie…că doar e mai simplu să anulezi ceva, decât să cauţi soluţii pentru reuşită, nu?

„Noi să fim sănătoşi!”, cum zicea un prieten mai vechi. Vedem ce se mai întâmplă până în octombrie.

Până atunci, Annie hopes for the best :)

PS: sper să nu o ia nimeni personal, în cazul în care aţi avut astfel de experienţe ca organizatori, este pur şi simplu părerea mea şi mi-am exprimat of’ul apropo de jignirea care mi-a fost adusă ca şi participant al unui eveniment (şi sper că am exprimat şi of’ul Smarandei…ştie ea de ce :P)

Sursa pozei


Credeam că abilitatea de a-i călca pe oameni în picioare fără urmă de remuşcare şi înclinaţia către viaţa artistico-poetică de mare sensibilitate sunt incompatibile.

M-am înşelat.

Se pare că oraşul nostru ne oferă o „varietate atât de variată” de oameni, chiar fără să ne dorim, încât am regăsit cele două aspecte menţionate anterior la o singură persoană…paradoxul s-a produs.

Voi numi această persoană „monstruleţul”, pentru a nu fi nevoită să dau prea multe detalii (deja faptul că mi-am rupt din timp să scriu despre asta e arhi-suficient) şi pentru a mai tăia din greaţa pe care o resimt vorbind despre persoana în cauză.

Aşadar, monstruleţul îşi petrece timpul ca oricare alt monstruleţ: încet, dar sigur, „desfiinţează” oameni. De ce? Pentru simplul fapt că funcţia îi permite. Poate să taie, să spânzure (în sensul metaforic, momentan), să permită sau să refuze oportunităţi pentru oameni după cum are chef.

Această persoană este mereu extrem de agresivă (poate una dintre cele mai agresive întâlnite de mine), vorbind tare şi apăsat, aruncând mereu cuvintele ca pe nişte pietre în interlocutorul său, faţă de care nu are nicio urmă de respect. Dar are, în schimb, un sentiment puternic de dispreţ, dacă îi eşti inferior în funcţie/statut, sau de pupincurism cras, dacă îi eşti superior şi are nevoie de tine în ascensiunea profesională (care, în acest caz, echivalează cu puterea).

Ei, şi, acest monstruleţ pe care am avut plăcerea să îl întâlnesc personal şi din partea căruia am suportat în public un spectacol de toată frumuseţea (eu în chip de persoană „incompetentă” şi „neştiutoare”, care îi stătea în drum), se pare că seara, când ajunge acasă, după o zi de călcat în picioare oameni, se relaxează scriind poezii de mare „sensibilitate şi emoţie artistică”. Ce să zic, sunt impresionată…

Nu ştiu cum a obţinut o recenzie a volumului de poezii atât de bună, din partea unei persoane competente, dar, cu siguranţă, poeziile nu sunt nici sensibile şi nici „tăietoare de respiraţie” (decât dacă ai imaginea monstruleţului în minte când „taie şi spânzură” şi te prăpădeşti de râs la inepţiile „emoţionante” pe care le-a născut din puţul propriei gândiri).

În mod sigur nu sunt o persoană abilitată să îi critic opera, dar, ca şi cititor neavizat şi iubitor de frumos, îmi pot exprima părerea personală faţă de poezii, care sunt seci şi repetitive, care se pierd în banalitatea exprimării şi care, pe scurt, nu transmit nimic. Nu au început şi sfârşit, nu au o structură coerentă şi nici consistentă (m-aş hazarda chiar să afirm că poeziile pe care le-am scris în clasa a doua ar avea un mai mare succes decât acestea).

Ca să nu mai menţionez că temele abordate sunt eternele clişee ale „gândurilor care nu ne dau pace”, ale singurătăţii, ale emoţiei la vederea naturii / primăverii şi ale sufletului frământat care zace în persoana autorului.

Încă nu înţeleg cum o astfel de persoană, care se „hrăneşte” cu demnitatea umana, care îşi petrece întreaga zi interacţionând cu zeci de oameni faţă de care nu ezită să îşi exprime dispreţul, dezaprobarea şi superioritatea (fără motiv evident…în afară de ego-ul supradimensionat şi complexele de superioritate dezvoltate, probabil, odată cu funcţia) se consideră îndreptăţită să pătrundă în lumea poetică şi să se considere (şi, mai rău, să aibă pretenţia de la alţii să o considere) un suflet chinuit, sensibil şi…uman, până la urmă.

În fiecare zi, şterge pe jos cu stima de sine a cui îi stă în cale şi fărâmiţează speranţa că am putea să trăim într-un oraş mai bun, guvernat de oameni competenţi, care ne doresc bunăstarea. Dar, slavă Domnului, monstruleţul are momente cathartice şi îşi curăţă spiritul scriind poezii de „mare emoţie”.

Poate nici nu e nevoie să înţelegem…în mod sigur, acest lucru depăşeşte puterea de înţelegere a lui Annie…


Aşa sunt eu :)

Abonează-te la blog prin e-mail.

Alătură-te altor 38 de urmăritori

Cele mai pufoase fulare!

Câţi au dat click până acum? (din 24.06.2011)

  • 37,096 omuleţi


Înscris pe:

Recomand

Jovis Homemade Beauty