Annie redescoperă "oraşul de la malul mării"

Posts Tagged ‘poezii


După o săptămână nebună, în care nu am avut timp de prea multe lucruri, am reuşit să ajung ieri la Cărtureşti, să mă feresc de ploaie şi să beau un ceai cald.

„Ce e aşa special la Cărtureşti?”, mă întreabă din când în când cineva care nu a fost acolo sau nu i s-a părut cine ştie ce.

Pentru mine, însuşi cadrul, însăşi ideea de cărţi, muzică bună, ceai şi alte mărunţişuri la un loc, mi se pare genială. Are o oarecare magie, care mă cuprinde de la primii paşi pe care îi fac acolo. M-am obişnuit ca, de îndată ce intru în Cărtureşti, să mă detaşez şi să las în urmă tot ce mă preocupa până în acel moment.

Îmi place că pot să stau acolo o zi întreagă, dacă vreau. Pot să beau ceai la discreţie şi să ronţăi biscuiţei, în timp ce răsfoiesc ce carte doreşte sufleţelul meu. Sau pot să mă pierd, pur şi simplu, printre miile de cărţi, uitându-mă la fiecare în parte şi gândindu-mă la ce ascunde în spatele copertelor. Dacă aş avea timp, le-aş citi pe toate :)

De asemenea, mai tehnic vorbind, serviciile sunt mereu de calitate, angajaţii parcă sunt mai mult decât nişte simpli angajaţi…sunt nişte oameni cărora le place ceea ce fac, care sunt mereu deschişi să te ajute să pătrunzi în „lumea cărţilor”, sunt amabili şi zâmbitori…uitându-mă la ei, îmi amintesc ce înseamnă pasiunea şi liniştea pe care ţi-o dă sentimentul că faci ceva pentru oameni.

Cam prea poetic, nu?

Mie de asta îmi place şi ăsta e sentimentul pe care îl am mereu când merg acolo.

Şi ieri am profitat de ocazie să îmi mai cumpăr o carte. Trecuse ceva timp de când nu am mai făcut asta şi parcă mă apuca o stare de nerăbdare şi vroiam neapărat să cumpăr o carte bună…un fel de „sevraj al cărţilor”.

Am ales o carte de poezii a lui Evgheni Evtuşenko, pe care îl ador, nu l-am mai citit de mult timp şi pe care l-am redescoperit cu drag, ca pe un prieten vechi, pe un raft, printre multele cărţi care aşteptau să fie citite.

Volumul se numeşte „Mierea târzie” şi Annie o să fie atât de drăguţă încât o să vă ofere şi vouă poezia care dă numele volumului :)

„Mierea târzie”, Evgheni Evtuşenko

Amară-i, Doamne, de-i târzie
Mierea – otravă îndulcită!
În gură, parcă-n duşmănie,
C-un linguroi mi-a fost trântită.

Cu infinită neplăcere
O scuip, că-i prea otrăvitoare
Şi voi ieşi înot din miere,
Din încleiata ei strânsoare.

Oferta ţi-i târzie, viaţă,
Parcă-n batjocură făcută,
Căci turtă dulce-mi pui în faţă
Când dinţii nu mă mai ajută.

Mai bine-n gura lumii rele,
Decât în iaduri dulci, deodată
Să cad sub gloanţe de-acadele
Ori înecat în mierea toată.


Credeam că abilitatea de a-i călca pe oameni în picioare fără urmă de remuşcare şi înclinaţia către viaţa artistico-poetică de mare sensibilitate sunt incompatibile.

M-am înşelat.

Se pare că oraşul nostru ne oferă o „varietate atât de variată” de oameni, chiar fără să ne dorim, încât am regăsit cele două aspecte menţionate anterior la o singură persoană…paradoxul s-a produs.

Voi numi această persoană „monstruleţul”, pentru a nu fi nevoită să dau prea multe detalii (deja faptul că mi-am rupt din timp să scriu despre asta e arhi-suficient) şi pentru a mai tăia din greaţa pe care o resimt vorbind despre persoana în cauză.

Aşadar, monstruleţul îşi petrece timpul ca oricare alt monstruleţ: încet, dar sigur, „desfiinţează” oameni. De ce? Pentru simplul fapt că funcţia îi permite. Poate să taie, să spânzure (în sensul metaforic, momentan), să permită sau să refuze oportunităţi pentru oameni după cum are chef.

Această persoană este mereu extrem de agresivă (poate una dintre cele mai agresive întâlnite de mine), vorbind tare şi apăsat, aruncând mereu cuvintele ca pe nişte pietre în interlocutorul său, faţă de care nu are nicio urmă de respect. Dar are, în schimb, un sentiment puternic de dispreţ, dacă îi eşti inferior în funcţie/statut, sau de pupincurism cras, dacă îi eşti superior şi are nevoie de tine în ascensiunea profesională (care, în acest caz, echivalează cu puterea).

Ei, şi, acest monstruleţ pe care am avut plăcerea să îl întâlnesc personal şi din partea căruia am suportat în public un spectacol de toată frumuseţea (eu în chip de persoană „incompetentă” şi „neştiutoare”, care îi stătea în drum), se pare că seara, când ajunge acasă, după o zi de călcat în picioare oameni, se relaxează scriind poezii de mare „sensibilitate şi emoţie artistică”. Ce să zic, sunt impresionată…

Nu ştiu cum a obţinut o recenzie a volumului de poezii atât de bună, din partea unei persoane competente, dar, cu siguranţă, poeziile nu sunt nici sensibile şi nici „tăietoare de respiraţie” (decât dacă ai imaginea monstruleţului în minte când „taie şi spânzură” şi te prăpădeşti de râs la inepţiile „emoţionante” pe care le-a născut din puţul propriei gândiri).

În mod sigur nu sunt o persoană abilitată să îi critic opera, dar, ca şi cititor neavizat şi iubitor de frumos, îmi pot exprima părerea personală faţă de poezii, care sunt seci şi repetitive, care se pierd în banalitatea exprimării şi care, pe scurt, nu transmit nimic. Nu au început şi sfârşit, nu au o structură coerentă şi nici consistentă (m-aş hazarda chiar să afirm că poeziile pe care le-am scris în clasa a doua ar avea un mai mare succes decât acestea).

Ca să nu mai menţionez că temele abordate sunt eternele clişee ale „gândurilor care nu ne dau pace”, ale singurătăţii, ale emoţiei la vederea naturii / primăverii şi ale sufletului frământat care zace în persoana autorului.

Încă nu înţeleg cum o astfel de persoană, care se „hrăneşte” cu demnitatea umana, care îşi petrece întreaga zi interacţionând cu zeci de oameni faţă de care nu ezită să îşi exprime dispreţul, dezaprobarea şi superioritatea (fără motiv evident…în afară de ego-ul supradimensionat şi complexele de superioritate dezvoltate, probabil, odată cu funcţia) se consideră îndreptăţită să pătrundă în lumea poetică şi să se considere (şi, mai rău, să aibă pretenţia de la alţii să o considere) un suflet chinuit, sensibil şi…uman, până la urmă.

În fiecare zi, şterge pe jos cu stima de sine a cui îi stă în cale şi fărâmiţează speranţa că am putea să trăim într-un oraş mai bun, guvernat de oameni competenţi, care ne doresc bunăstarea. Dar, slavă Domnului, monstruleţul are momente cathartice şi îşi curăţă spiritul scriind poezii de „mare emoţie”.

Poate nici nu e nevoie să înţelegem…în mod sigur, acest lucru depăşeşte puterea de înţelegere a lui Annie…


Aşa sunt eu :)

Abonează-te la blog prin e-mail.

Alătură-te altor 38 de urmăritori

Cele mai pufoase fulare!

Câţi au dat click până acum? (din 24.06.2011)

  • 37,102 omuleţi


Înscris pe:

Recomand

Jovis Homemade Beauty