Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla?


Această întrebare mi-a schimbat viaţa. Nu glumesc. Chiar vorbesc foarte serios.

Am descoperit (sau mi-a fost descoperită) această întrebare, prin perioada liceului. Începusem să fac voluntariat, într-un ONG, pe domeniul social, şi făceam un curs de instruire, pe tema comunicării şi a lucrului cu copiii şi tinerii, din centrele de plasament. Coordonatoarea şi formatoarea noastră, fiind psiholog, ne-a introdus în nişte noţiuni maxim de interesante. Eram fascinată, parcă se deschidea o nouă lume, lucruri pe care nu le mai auzisem niciodată, totul nou, revelator, revigorant…în fine. O dulce nebunie. (care, iată, că ţine până în ziua de astăzi, din mai multe motive…două dintre ele ar fi că şi eu am devenit psiholog, dar am şi rămas prietenă foarte bună cu formatoarea mea)

26.jpg

Sursă foto

Şi apoi…a trântit întrebarea. La început, nu am luat foarte în serios. Mi se părea cam ciudat să mă întreb aşa ceva. Însă, cu puţin efort de voinţă, am acordat o şansă acestei întrebări. Şi am început, mai mult în joacă, să îmi pun întrebarea în diferite situaţii, în care poate ezitam sau mă temeam, în care nu eram complet mulţumită de decizia mea şi care îmi aducea neîmplinire.

Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla dacă…

…îi spui băiatului, cu care ai ieşit la cafea, că îţi este drag?

…te deschizi în faţa şefului tău şi îi spui un lucru pe care ţi l-ai dori, ca să te simţi mai confortabil la job?

…îi spui unui prieten că te-a rănit un cuvânt, un gest sau un comportament al său?

…îţi oferi darul de a face ceva doar pentru tine, fără a împărtăşi cu ceilalţi?

…îţi iei o zi liberă, de la job, în mijlocul săptămânii?

…te uiţi la un serial, în loc să dai cu aspiratorul?

…nu mai răspunzi la telefon, seara, ca să ai timp doar pentru tine?

…refuzi să ajuţi o persoană apropiată, cu ceva ce te-ar solicita atât de mult, încât ar trebui să te dai peste cap, ca să ajuţi?

…eşti sincer cu cei din jur, cu privire la lucrurile în care crezi sau te deranjează, să fie făcute, în prezenţa ta?

Şi ştiţi ce am descoperit? Orice s-ar întâmpla, este GESTIONABIL, NON-TRAGIC, uneori chiar NEIMPORTANT şi NERELEVANT. Uneori, nu se întâmplă absolut NIMIC. Iar, de cele mai multe ori, se întâmplă un lucru absolut minunat: TE ELIBEREZI. De stres, frustrare, furie, resentimente. Începi să vezi lucrurile şi oamenii cu alţi ochi, începi să comunici mai frumos, asertiv (la asta mă refeream când am spus că te eliberezi…în mod corect, nu agresiv cu ceilalţi).

Şi începi să fii autentic. Să fii tu, aşa cum îţi doreşti şi visezi mereu. Să te porţi natural şi relaxat, de faţă cu alţi oameni. Să fii liniştit cu deciziile tale, să fii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Să poţi să refuzi, fără vină. Să împărtăşeşti cu alţii idei, gânduri, credinţă, iubire (şi asta tot o eliberare este…nici pe astea nu prea ar trebui să le ţinem în noi…ştiţi vorba aceea: „spread the joy”).

Şi acum, la final, te întreb: CARE ESTE CEL MAI RĂU LUCRU, CARE SE POATE ÎNTÂMPLA DACĂ ÎNDRĂZNEŞTI SĂ LE ARĂŢI CELORLALŢI CUM EŞTI TU CU ADEVĂRAT?

Zile cu iubire,

Annie

 

Reclame

Cuvintele mele


Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Word-Salad-Best-Words.jpg

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.