Citeam, de curând, un lucru pe care cred că îl intuiam într-o oarecare măsură. Şi anume faptul că a petrece timp în natură te reconectează cu propria persoană, cu sine. Ştiu, cuvântul „sine” are multe valenţe, funcţie de cine îl explică şi de punctul de reper la care ne raportăm. Cred că eu mă gândesc mai mult la ideea de trăire lăuntrică, de partea cea mai profundă a persoanei. Acea esenţă frumoasă, de lumină şi puritate. Până voi găsi un cuvânt mai potrivit, rămân la „sine”, deşi probabil diferite şcoli de gândire psihologică mă vor contrazice.
În fine, trecând peste aspectele tehnice, am citit un lucru fain: dacă laşi un om în natură, vreo 3-4 ore, fără absolut nicio sursă de distragere a atenţiei, începe să se gândească foarte profund la sensul vieţii sale, la propria persoană, la emoţii şi trăiri. La acea esenţă, despre care ziceam. Lucruri aproape necunoscute, pentru lumea în care am ajuns să trăim, în care suntem mereu conectaţi în exterior, iar nu în interior (să mai amintesc tehnologia şi social media?).
Şi cum, în general, fugim de necunoscut…înţelegeţi de ce explorarea naturii, mersul cu cortul şi altele asemenea, sunt o raritate şi le practică doar o mică parte a populaţiei (îndrăznesc să afirm asta, fără vreun studiu, la îndemână…dar parcă aşa aş spune). Noi, restul, mergem de 1 mai la grătar, cu muzica la maxim, ca nu cumva să ne auzim gândurile, înconjuraţi de gălăgie şi agitaţie.
De unde am pornit?
Simt o nevoie (da, nevoie, nu dorinţă, nu preferinţă, nu moft, nu chef…nevoie, pe care o resimt fizic, din toată fiinţa mea), de a mă (re)conecta cu natura. Să stau desculţă în iarbă, să mă conectez la frumoasa energie a pământului, să stau în ploaie (slavă Domnului, acum plouă, la Constanţa, şi doar ce am ieşit afară! tare bine a fost!).
M-am întrebat de ce. Şi mi-am răspuns, singură. Sunt de ceva timp într-o călătorie. A mea, cu mine. De regăsire, de redefinire, de schimbare a sensului. O călătorie de lungă durată, pentru care nu am răbdare, uneori, dureroasă şi cu o investiţie fantastică de energie. Mai ales, pentru că opun rezistenţă schimbării, pe care mi-o doresc. Sunt ataşată de mecanisme vechi, unele ne- sau disfuncţionale şi mă lupt cu mine însămi, pentru a produce noul, în viaţa mea.
Dar opririle pe care le fac pe drum şi lucrurile pe care le descopăr…mă copleşesc de iubire şi de sens. Ele întăresc credinţa într-o călătorie bună, de creştere, de înfrumuseţare sufletească. O călătorie spre lumină şi frumos.
Iată cum mintea şi corpul meu ştiu prea bine ce au nevoie, în această călătorie. Îmi exprimă prin toţi porii şi prin toate gândurile. De le-aş asculta eu, pe cât de mult ar trebui. Amân momentul unei excursii, în natură, de luni de zile. Cred că din cauza fricii. Frica de a sta cu mine şi de a descoperi…cine ştie ce aş putea descoperi? Cu siguranţă, lucruri folositoare. Dar…nu o fac. Pentru că…rezistenţa la schimbare, teama de suferinţă şi durere sufletească.
Ştiu, din durere creştem şi învăţăm. Ce frumos este să spui asta, situându-te în afara durerii. Când o trăieşti…parcă-ţi vine să spui că era mai bine unde erai şi că nu-ţi trebuie nicio călătorie, nicio creştere, nicio învăţare…nimic. Ca un copil, care se pune în fund şi nu mai vrea să se ridice. Stă acolo mofturos şi nu-i poţi face cu nimic pe plac.
Este şi aceasta o lecţie. Un mic obstacol, pe care vreau să învăţ cum să-l gestionez. Soluţii sunt. Doar deschidere sufletească, să am.
Slavă lui Dumnezeu, zic că am. Mi-a dat, bunul Dumnezeu, destule resurse. Şi nu o zic în chip de laudă. Că m-am convins că falsa modestie nu este cu nimic mai bună. Fiecare avem resursele noastre. Şi eu le am pe ale mele. Deşi, recunosc, uneori le cam ignor şi nu le pun la treabă.
În încheiere, când îmi doresc ceva cu adevărat, se întâmplă. Şi mersul în natură va fi. Nu oricum. Vreo 3 zile, stat la cort 2 nopţi. Cu un grup de copii şi tineri faini, oameni frumoşi. Am şi data, mă apuc de căutat cort, sac de dormit şi cele trebuincioase unei astfel de experienţe.
Semn că Dumnezeu îndeplineşte mereu dorinţe şi rugăciuni, care aduc binele în vieţile noastre.
Îmbrăţişări!
Andreea :)
PS: am decis să-mi asum complet şi total lucrurile pe care le scriu. Annie rămâne „imaginea” acestui blog. Dar eu, Andreea, scriu, semnez şi trăiesc fiecare cuvinţel de aici. Că aşa-i corect, frumos şi folositor sufletului meu.
The world of Annie 