Cum să mă iubesc pe mine?


În ultima vreme, mă întâlnesc tot mai des, cu această întrebare. Cu siguranţă, nu întâmplător.

Lucrez foarte mult cu tinerii, elevi de liceu. Şi din discuţii şi diverse jocuri de dezvoltare personală, ajungem la experienţe similare: lipsa iubirii de sine. Aud des „îmi este mai uşor să-i iubesc pe ceilalţi”, „îmi este simplu să fac ceva pentru cei din jur”, „îmi place să-i văd pe ceilalţi fericiţi…aşa sunt şi eu fericit/ă”, „este mai simplu să-i fac celuilalt o bucurie, decât să fac pentru mine”. Îţi sună cunoscut?

Într-o formă sau alta, mulţi dintre noi afirmăm ceva asemănător. Fii atent/ă la cuvintele pe care le foloseşti, la momentele în care te simţi bucuros/oasă. Câte sunt pentru ceilalţi şi câte pentru tine?

pexels-photo-207962

Sursă foto

Continuarea este: da, dar dacă fac ceva doar pentru mine…nu ştiu…mă simt aşa…egoist/ă parcă, vinovat/ă…eu nu…

Şi aici întreb: tu nu ce?

Eu nu MERIT!

Ei…oare? Oare EU nu merit? Dar ce am eu la mine care este de neiubit? De neapreciat? Şi este greu de răspuns, la această întrebare. Poate pentru că, aş îndrăzni să afirm (şi este strict o părere personală) nu există acest ceva. Nu există nimic care să mă facă pe mine de neiubit, să nu merit apreciere, fericire.

Deşi detest generalizările, iată, voi face una: TOŢI oamenii merită iubire, apreciere, valorizare. În primul rând, merit de la mine însămi. Să mă iubesc corect şi complet.

Uşor de zis…practica ne omoară, zice poporul român. Şi aproape toţi cei cu care am discutat acest subiect, mă întreabă acelaşi lucru: CUM SĂ MĂ IUBESC PE MINE? Dacă aş avea un răspuns, vi l-aş oferi, cu toată dragostea. Nu am. Sau, cel puţin, nu unul care să fie valabil pentru toată lumea. Răspunsul este în sufletul fiecăruia.

Vă pot împărtăşi din experienţa mea, din reflectările mele, din gândurile şi trăirile pe care mi le-am analizat, până la ultima bucăţică. Poate ceva vi se va potrivi. Sau măcar va declanşa căutarea şi în voi.

Mă simt iubită de mine însămi atunci când:

  • am răbdare cu mine (greu! îmi lipseşte răbdarea, am mult de lucrat la ea)
  • îmi dau voie să greşesc (iar cam greu…sunt cam perfecţionistă, dar mă tratez)
  • îmi respect ritmul meu interior (este lent…şi eu mă cam grăbesc…nu ştiu care este treaba, dar undeva există o sincopă…am un ritm propriu şi unul cumva impus de educaţie, circumstanţe, oameni…trebuie sincronizate)
  • îmi dau voie să mă bucur de vânt, de soare, de mare, de mers desculţă prin iarbă, de vată de zahăr…şi de câte şi mai câte mărunţişuri din acestea savuroase
  • îmi dau voie să plâng, să sufăr, să fiu tristă…face şi asta parte din viaţa mea
  • îmi dau voie să-mi exprim furia şi nemulţumirile, fără să mă simt vinovată, pentru asta
  • îmi dau voie să iubesc complet şi total şi să fiu vulnerabilă (cu toate riscurile implicate!)
  • spun NU, atunci când sufletul meu nu rezonează cu ceva
  • petrec timp cu mine
  • îmi cunosc limitele şi este în regulă să afirm că NU POT uneori
  • sunt mândră de realizările mele, de lucrurile pe care le cunosc, mă apreciez ca persoană şi ca profesionist
  • sunt loială valorilor mele şi nu le „trădez” doar din lipsa curajului de a vorbi liber şi de a refuza ceva ce contravine cu valori, credinţă, felul meu de a fi
  • accept că ŞI EU sunt minunată! da, sunt! le spun asta mereu oamenilor cu care interacţionez, pentru că îi văd pe toţi minunaţi…şi sunt şi eu, deşi mai uit sau îmi este greu să accept…este important să-mi spun eu asta, fără să aştept pe cineva să o facă (deşi Dumnezeu îmi trimite oameni care fac asta)
  • îmi dau voie să FIU…simplu, natural, autentic

Pentru toate aceste lucruri, sunt recunoscătoare. Că Dumnezeu şi oamenii frumoşi, pe care El i-a trimis în viaţa mea, m-au învăţat să fac toate acestea. Că atunci când aveam cea mai mare nevoie şi mă iubeam cel mai puţin, mi s-a spus mereu „Meriţi! Eşti minunată! Dă-ţi voie să te iubeşti!”.

Tare aş vrea să le pot spune asta şi altora. Încerc, dar nu ştiu dacă este de ajuns. Nu ştiu dacă oamenii din jurul meu mă cred când le spun toate astea sau au impresia că vreau doar „să fiu drăguţă şi să-i fac să se simtă mai bine”.

Cu speranţă, cu bucurie şi cu iubire…merg înainte! Şi le voi spune, toată viaţa mea, tuturor oamenilor din jurul meu, că sunt minunaţi şi că merită să se iubească pe ei înşişi! Apoi, totul va veni de la sine…iubirea celorlalţi, aprecierea, fericirea.

Te invit să găseşti răspunsul la întrebarea „Cum să mă iubesc pe mine?”. Este greu, un drum lung, dureros uneori. Dar merită. Doamne, şi câtă bucurie aduce.

Îmbrăţişări!

Reclame

#inspiraţie


Întâlnesc tot mai des, în ultima vreme, femei care mă inspiră personal şi profesional. Femei tinere, femei mature, femei care muncesc, care învaţă, care se joacă. Femei frumoase. Toate.

Mă uit spre mine şi constat (de fapt, îmi întăresc un fapt constatat deja) că am o perioadă de căutare, de învăţare, de definire şi redefinire, de asumare (sau încercare) a ceea ce fac, ce simt, ce gândesc…a ceea ce sunt EU.

Şi aceste femei parcă au uneori toate răspunsurile, de care am eu nevoie. Unele dintre ele ştiu asta. Le-am spus. Sunt persoane minunate, pe care sunt recunoscătoare să le am în viaţa mea. Altele nu ştiu. Nici nu cred că le-aş spune, parcă nu se cade, uneori. (deşi…ce mă împiedică?) Îmi sunt toate tare dragi şi cert este că răspunsurile mele se oglindesc în ele şi mă bucură să ştiu că sufletul meu primeşte şi se înnoieşte cu o bucăţică de la ele.

Mă uit la cum se mişcă, vorbesc, se supără, râd, îmbrăţişează şi iubesc, la cum sunt nişte profesioniste de o mare calitate, la cum au un suflet frumos. Le iubesc pe aceste femei şi vreau să iau de la ele tot ce pot şi îmi oferă. Vreau să învăţ. Vreau să cresc. Vreau să fiu.

Vă mulţumesc!

Pentru inspiraţie.

Pentru răspunsuri.

Pentru energie.

Pentru sensibilitate.

Pentru forţă.

Pentru căldură.

Pentru voi.

După 3 ani, din nou la AiKiDo. Mai mult decât mişcare, o experienţă profundă.


Da, m-am întors la AiKiDo. Şi vreau să vă împărtăşesc gândurile profunde, pe care această experienţă mi le-a trezit.

Principalul motiv al revenirii a fost să fac mişcare. De când am devenit şofer şi, mai rău, mi-am luat şi maşină, sunt cu mult mai sedentară. Big problem. Începusem să troznesc din încheieturi, să mă doară musculatura şi să fiu înţepenită…şi deja mă simţeam ca la 80 de ani.

10476298_844455992232117_8907836927212889403_n
Sursă foto (din iulie 2014, când am avut eu examenul de centură galbenă)

Am zis iniţial să încerc ceva mai săltăreţ, mai feminin. Aşa că am fost la dansuri greceşti. O şedinţă, de probă. La Encanto Dance Academy (foarte profesionişti, apropo…am făcut acolo salsa, acum ceva ani, recomand, au instructori foarte buni, la toate tipurile de dans).

Atmosfera foarte faină, oamenii super prietenoşi, muzica bună, dansul grecesc fain. Mi-a plăcut că mi-a stimulat şi intelectul, nu doar fizicul (eu mă cam plictisesc, dacă fac mişcare fără provocare mintală…na, asta sunt, gândesc prea mult, nu am ce-i face). Şi totuşi…nu am simţit că acolo este locul meu. Nu am avut feeling-ul acela de „wooow, super, asta vreau să fac, asta căutam”.

Îmi zic aşa: revin la AiKiDo, fără mari aşteptări; totuşi, am făcut pauză 3 ani, poate nu o să mai îmi placă…na, ochii care nu se văd, se uită, zice românul. Cochetam deja de vreun an, cu ideea întoarcerii. Dar nu mi-am luat inima în dinţi.

Şi, ca să nu renunţ iar la idee şi să mă pleoştesc, am dat imediat mesaj lui sensei, să-l anunţ că revin, să întreb de program…na, formalităţile de rigoare, dar şi ca să am un motiv să mă duc, măcar o dată. Că nu e frumos să anunţ omul că merg şi apoi să nu mai merg.

Şi…the big day…eu, costumul, sala, oamenii. E drept, dintre colegii mei vechi, au rămas vreo 4-5, dar m-am bucurat să-i revăd. Treptat, mi-am amintit tot ce credeam că uitasem. Au început să vină gândurile, cu o repeziciune fantastică. Îmi aminteam detalii, mişcări, principii de AiKiDo…în fine, lucruri pe care le credeam de mult uitate, senzaţii pe care le mai avusesem, emoţii puternice.

Greu de sintetizat şi structurat, pe alocuri. Dar am încercat să aştern câteva trăiri interioare, pentru că revenirea la AiKiDo nu a însemnat doar a face iar mişcare.

DE FAPT, CEEA CE VREAU SĂ SCRIU, ESTE DESPRE CUM AIKIDO MĂ AJUTĂ ÎN RELAŢIA CU MINE ÎNSĂMI.

AiKiDo mi-a amintit cum este să fii disciplinat, să urmezi instrucţiunile, să ceri ajutor, de la cei din jur şi să mulţumeşti tuturor, pentru ce înveţi de la ei, indiferent de centura deţinută. În termeni duhovniceşti, AiKiDo stimulează starea de smerenie, pe care orice creştin ar trebui să o aibă, dar şi ascultarea. În Biserică, faci ascultare de duhovnic. În AiKiDo, de sensei, dar şi de colegii cu grade mai mari. Poate este un pic deplasată comparaţia, dar orice experienţă pe care o trăiesc, încerc să o cântăresc în principiul „ce folos sufletesc sau duhovnicesc îmi aduce?”. Altfel, îşi pierde sensul, pentru mine.


Sursă foto

AiKiDo îmi aduce linişte şi disciplină. Ordinea este foarte importantă, iar mie mereu mi s-a potrivit acest cadru, de a învăţa de la un profesor, instructor, sensei etc. De fapt, mie chiar îmi place uneori un pic de „militărie” (cred că eram bună de armată, sincer). Aşa este structura mea.

De asemenea, revenind la AiKiDo, mi-am amintit că este de folos să fac ceva pentru mine, uneori. Fără a cădea în narcisism, vanitate sau orgoliu, totuşi nu se poate să nu am grijă de propria persoană. De fapt, zilele acestea, s-au tot adunat nişte discuţii şi experienţe frumoase, care mi-au întărit ideea că este în regulă să fim buni cu noi înşine. Îmi place lucrul acesta: să fii bun cu tine. Extrapolând la ce ne învaţă şi Biserica, dar – de ce nu? – şi psihologia, cum putem fi buni cu ceilalţi, fără a fi buni cu noi înşine? Sfânta Scriptură zice două lucruri minunate, care îmi răsună mereu, în minte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22:39), dar şi „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).

Aşadar, primul pas în a-i iubi pe ceilalţi şi în a fi bun cu ceilalţi, este să te iubeşti şi să fii bun cu tine însuţi. De aici, şi dorinţa mea de a lua decizii bune, pentru mine.

Un alt lucru întărit de revenirea la AiKiDo, este acela că vreau să merg cât mai des în locurile în care sufletul meu se odihneşte. Am fost primită înapoi atât de frumos, încât m-a emoţionat mai mult decât pot pune în cuvinte. Deşi nu am ţinut neapărat legătura cu cei de la sală, timp de 3 ani (poate mai schimbam câteva cuvinte şi like-uri, pe FB), când m-am întors, am fost primită cu zâmbete, îmbrăţişări calde şi un sincer „mi-a fost dor de tine”. Acestea sunt locurile în care ştiu că aparţin şi în care pot să stau mult timp. Nu neapărat primirea, în sine, a fost cea care a trezit emoţia mea, ci faptul că acolo sunt oameni cu care rezonez şi cu care legătura a rămas, în ciuda pauzei. Aceştia sunt oamenii care îmi plac şi de care îmi doresc să mă înconjor. Acestea sunt experienţele care mă încarcă şi mă ajută, pe drumul meu, în viaţă.

Trecând în plan fizic, am fost surprinsă de memoria muşchilor, amintindu-mi şi executând mişcări, pe care credeam că le uitasem. Asta dovedeşte faptul că odată ce am învăţat foarte bine un lucru, corpul şi-l aminteşte, şi după ani de zile (aşa cum se zice de mersul pe bicicletă…şi tare este adevărat). De asemenea, a dispărut (sau s-a mai diminuat) tensiunea musculară, în special în zona cervicală şi a umerilor, dar şi a spatelui, în general. Corpul începe să capete flexibilitate şi rezistenţă la durere (nu că AiKiDo presupune durere, dar sunt uneori stimuli dureroşi, în limita suportabilului, desigur).

Practic, simt acum că iarăşi corpul meu respiră. După un antrenament de o oră şi jumătate (uneori, intens şi obositor), mă simt mai revigorată ca oricând. Simt că aş pleca de la sală alergând. Acesta este semnul că sunt acolo unde trebuie. Pentru că, în ciuda oboselii fizice, mintea şi sufletul sunt pline de energie. De aceea, creşte şi dorinţa de a merge la antrenamente. Eu sunt genul de persoană care, odată ajunsă acasă, după o zi obositoare, nu mai ies. Gata, poate să ardă, nu-mi pasă, nu mă mai urnesc din loc. Ei, bine, pentru AiKiDo, zbor imediat la antrenament. Am o motivaţie puternică şi asta mă ţine în priză.

Probabil că ar mai fi de spus şi de scris, pentru că, aşa cum ziceam, AiKiDo este mai mult decât mişcare, pentru mine.

Însă aş vrea să concluzionez aşa: este în regulă să ne dăm voie să trăim experienţe benefice sufletului nostru, indiferent ce ar însemna asta. Este în regulă să ne odihnim sufletul şi să căutăm mereu locurile în care putem face asta. Este în regulă să stăm mai mult acolo unde oamenii ne iubesc, ne apreciază şi ne caută prezenţa. Este în regulă să fim BUNI cu noi înşine.

Annie

PS: am omis ceva foarte important. Locul acesta minunat este Şcoala de Aikido Constanţa.

Cum am învățat să nu mai „gândesc prea mult”


Şi când spun că am învăţat, a se înţelege că „stau bine cu teoria…practica mă omoară” :-)

Am avut mereu acest mod de a fi sau de a mă raporta la lucruri şi lume. De a gândi. Mult. Prea mult. Excesiv. Am acele momente în care îmi vin atât de multe gânduri, în acelaşi timp, încât am impresia că vine uraganul peste mine. Şi asta atrage, după sine, agitaţie, exuberanţă şi o stare de disconfort.

Sigur,gândirea este bună, nici nu-mi doresc să nu (mai) gândesc deloc. Dar parcă nici aşa. Bine zice poporul nostru înţelept: ce-i mult, strică.

quipple843

Sursă foto

De fapt, ce cauzează această gândire excesivă? Sigur că literatura de specialitate are multe studii şi teorii. Dar nu mă gândesc la asta, în calitate de psiholog. Doar ca o persoană, care a decis că vrea să schimbe ceva, la modul de a aborda lucrurile. Şi mi-am pus această întrebare: care este cauza? Mereu sunt de părere că trebuie să am o minimă idee despre cauze, înainte de a mă apuca să „scap” de efecte. Că altfel nu ştiu unde să lucrez şi efortul meu poate deveni inutil şi frustrant.

Şi am realizat că sufăr de aşa-numita „scenarită”. Dar nu aşa oricum, că uneori fac scenarii, că uneori îmi imaginez cum s-ar putea întâmpla lucrurile. Nu. Asta este pentru amatori. I am the queen. Eu am 100 de scenarii în minte, după fix o jumătate de secundă. Şi asta, în zilele în care sunt obosită.

Mintea mea o ia mult înaintea mea. Simt că am un cal sălbatic, pe care trebuie să-l îmblânzesc. Numai că uneori mă chinui să-l prind, că este pe câmpii şi tare repede mai aleargă. Şi eu, lipa-lipa, după el, poate-poate îi pun frâiele.

În fine. Aţi înţeles tabloul. Mintea mea, la 100 de ani-lumină înainte. Eu după ea, să o mai domolesc, pe nebună. The queen, v-am zis.

Şi totuşi…cauza?

La mine, este dorinţa de a avea control (după îndelungi analize şi lucru cu mine însămi, am concluzionat asta). Control asupra a ceea ce se întâmplă, control asupra reacţiilor mele, în anumite situaţii. Dacă ştiu ce se va întâmpla (de unde nevoia de a face n scenarii, că poate unul se adevereşte), sunt pregătită să reacţionez. Am purtat n discuţii cu persoana cu care trebuie să mă întâlnesc, am desfăşurat de n ori prezentarea pe care trebuie să o fac, am trecut de n ori printr-o şedinţă de lucru, le-am spus de n ori prietenilor ce simt şi ce-mi doresc. Iar partea cea mai frumoasă a vieţii este că Dumnezeu, dragul de El, mereu mă surprinde cu o totul altă desfăşurare, decât cea din mintea mea. Chiar şi atunci când cred că opţiunile sunt limitate şi am trecut prin absolut toate posibilităţile şi că sigur altă variantă nu există, la o anumită situaţie, El îmi demonstrează că trebuie să stau mai domolită, în banca mea, şi să nu mai fac supoziţii. Pentru că viaţa este plină de surprize. Şi aşa este minunat.

Sigur, aş putea să detaliez mult mai mult, nebunia aceasta de a gândi prea mult. Probabil, câţi oameni, atâtea cauze. La mine, cred că asta este cauza principală. Ah, şi am uitat să vă spun. Psihologic, nevoia de control se leagă de anxietate. Cu cât o persoană este mai anxioasă, cu atât nevoia de control creşte. Ne minţim cu iluzia că, dacă avem control, vom fi ok şi că nimic neprevăzut nu ni se poate întâmpla, deci aparent am fi securizaţi (Doamne, şi câtă energie ne consumă chestia asta! Mai ales la dezamăgirea şi frustrarea că scenariile ni se năruie şi nu se îndeplinesc). Numai că nu este aşa. Abia când înveţi că poţi controla absolut…NIMIC, atunci scade anxietatea şi apare liniştea (garantez şi vă dau, în scris, că aşa este…citiţi literatura de specialitate, veţi ajunge la aceeaşi concluzie). Multe ar fi de zis şi aici, nu m-aş mai opri din vorbă, dar cine este interesat, putem continua discuţia, separat.

Soluţia?

Una singură am găsit. Care chiar să funcţioneze şi să-mi fie şi de folos. RUGĂCIUNEA. Atât.

rugaciune-de-seara

Sursă foto

Sigur că tot felul de şcoli de terapie sau curente de meditaţie şi mindfulness recomandă tot felul de tehnici. Şi sunt multe ok, probabil, nu le-am încercat, decât pe câteva (şi credeţi-mă, pe cuvânt, am făcut ani buni de dezvoltare personală şi mers la terapie individuală). Dar sunt ok pe termen scurt. Prea scurt, pentru mintea mea neîmblânzită. Numai Dumnezeu a avut atâta răbdare şi delicateţe, încât să o mai astâmpere puţin.

Rugăciunea are minunata calitate că, în afară de a ne ţine mintea ocupată (că asta face şi televizorul, de exemplu), ne aduce şi folos. Pe de o parte, pentru că după ce mintea se obişnuieşte cu rugăciunea, începe să apară şi liniştea, pacea interioară, aşezarea sufletească (se mai pun frâiele, la calul acela sălbatic), devine reflex să spui o rugăciune, când mintea începe iar să alerge liberă, pe câmpii, şi astfel o struneşti. Pe de altă parte, pentru că nicio rugăciune nu rămâne fără răspuns, de la Dumnezeu. Imediat, peste o zi, o lună sau 10 ani, primim răspunsul mult-aşteptat. Această convorbire intimă cu Dumnezeu, ne descarcă de povara gândurilor, le pune în ordine, dar este şi momentul în care Îi cerem să ne ajute, cu problemele şi greutăţile noastre. Şi aşa se naşte şi nădejdea, în sufletele noastre, urmată de pace. Multă pace.

Fără a avea pretenţia că sunt vreo expertă sau vreo mare rugătoare, pe mine mă ajută o rugăciune, cât de scurtă. Cât pot eu, la nivelul acesta cel mai de jos. Când reuşesc, pentru că nu pot mereu. Vă amintiţi „teoria o ştiu, dar practica mă omoară”? Este greu, uneori, în tăvălugul gândurilor, să-mi amintesc să mă şi rog. Cu efort de voinţă, cu multă concentrare, reuşim totuşi să ne creem un nou mecanism. Şi mi-a plăcut că am citit o dată o chestie faină, pe blog-ul Irinei, că pentru a permanentiza un nou comportament, trebuie să-l exersezi 21 de zile, pentru a se crea noi reţele neuronale şi să devină „rutină” (avea ea un articol, pe o temă adiacentă, aici).

Pare atât de simplu. Şi totuşi…rugăciunea este calea cea mai grea. Dar şi rezultatele…vin cu generozitate. Pentru că Dumnezeu nu este zgârcit. Dă mult mai mult, decât cerem (sau merităm) noi.

Să vă fie de folos! Iar, de nu, să vă găsiţi voi calea, pentru sufletul vostru!

Annie

Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla?


Această întrebare mi-a schimbat viaţa. Nu glumesc. Chiar vorbesc foarte serios.

Am descoperit (sau mi-a fost descoperită) această întrebare, prin perioada liceului. Începusem să fac voluntariat, într-un ONG, pe domeniul social, şi făceam un curs de instruire, pe tema comunicării şi a lucrului cu copiii şi tinerii, din centrele de plasament. Coordonatoarea şi formatoarea noastră, fiind psiholog, ne-a introdus în nişte noţiuni maxim de interesante. Eram fascinată, parcă se deschidea o nouă lume, lucruri pe care nu le mai auzisem niciodată, totul nou, revelator, revigorant…în fine. O dulce nebunie. (care, iată, că ţine până în ziua de astăzi, din mai multe motive…două dintre ele ar fi că şi eu am devenit psiholog, dar am şi rămas prietenă foarte bună cu formatoarea mea)

26.jpg

Sursă foto

Şi apoi…a trântit întrebarea. La început, nu am luat foarte în serios. Mi se părea cam ciudat să mă întreb aşa ceva. Însă, cu puţin efort de voinţă, am acordat o şansă acestei întrebări. Şi am început, mai mult în joacă, să îmi pun întrebarea în diferite situaţii, în care poate ezitam sau mă temeam, în care nu eram complet mulţumită de decizia mea şi care îmi aducea neîmplinire.

Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla dacă…

…îi spui băiatului, cu care ai ieşit la cafea, că îţi este drag?

…te deschizi în faţa şefului tău şi îi spui un lucru pe care ţi l-ai dori, ca să te simţi mai confortabil la job?

…îi spui unui prieten că te-a rănit un cuvânt, un gest sau un comportament al său?

…îţi oferi darul de a face ceva doar pentru tine, fără a împărtăşi cu ceilalţi?

…îţi iei o zi liberă, de la job, în mijlocul săptămânii?

…te uiţi la un serial, în loc să dai cu aspiratorul?

…nu mai răspunzi la telefon, seara, ca să ai timp doar pentru tine?

…refuzi să ajuţi o persoană apropiată, cu ceva ce te-ar solicita atât de mult, încât ar trebui să te dai peste cap, ca să ajuţi?

…eşti sincer cu cei din jur, cu privire la lucrurile în care crezi sau te deranjează, să fie făcute, în prezenţa ta?

Şi ştiţi ce am descoperit? Orice s-ar întâmpla, este GESTIONABIL, NON-TRAGIC, uneori chiar NEIMPORTANT şi NERELEVANT. Uneori, nu se întâmplă absolut NIMIC. Iar, de cele mai multe ori, se întâmplă un lucru absolut minunat: TE ELIBEREZI. De stres, frustrare, furie, resentimente. Începi să vezi lucrurile şi oamenii cu alţi ochi, începi să comunici mai frumos, asertiv (la asta mă refeream când am spus că te eliberezi…în mod corect, nu agresiv cu ceilalţi).

Şi începi să fii autentic. Să fii tu, aşa cum îţi doreşti şi visezi mereu. Să te porţi natural şi relaxat, de faţă cu alţi oameni. Să fii liniştit cu deciziile tale, să fii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Să poţi să refuzi, fără vină. Să împărtăşeşti cu alţii idei, gânduri, credinţă, iubire (şi asta tot o eliberare este…nici pe astea nu prea ar trebui să le ţinem în noi…ştiţi vorba aceea: „spread the joy”).

Şi acum, la final, te întreb: CARE ESTE CEL MAI RĂU LUCRU, CARE SE POATE ÎNTÂMPLA DACĂ ÎNDRĂZNEŞTI SĂ LE ARĂŢI CELORLALŢI CUM EŞTI TU CU ADEVĂRAT?

Zile cu iubire,

Annie

 

Cuvintele mele


Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Word-Salad-Best-Words.jpg

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.

Transformarea blog-ului


De ceva timp, simt iar nevoia de a scrie. Pe blog, pe Facebook, pe o bucată de hârtie. Oriunde. Numai să scriu. Să îmi aşez gândurile, să mă descarc, să conturez idei.

Aşa că am decis să încerc să readuc la viaţă blog-ul. Tare mi-e drag. Mă bucur că nu l-am şters. Mă gândisem să pornesc un blog nou, cumva pe sistemul „the new me”. Dar cum eu sunt de părere că, în viaţă, nimic nu se încheie, ci se transformă, am hotărât să aplic acelaşi principiu şi blog-ului. Aşa că am păstrat toate postările vechi, descrierile vechi. Îmi plac să văd schimbarea, cumva văd mereu punctul din care am plecat. Tot eu, dar altfel.

Şi, cum orice transformare presupune şi o înnoire, zic eu, am schimbat hăinuţele blog-ului, am găsit o temă nouă, font-uri noi. Încă mai caut o imagine de fundal potrivită, dar momentan este în regulă şi acest minunat peisaj, cu trenul (iubesc trenurile!).

Despre ce voi scrie? Probabil despre viaţă, despre idei şi gânduri, despre emoţii, despre locuri şi persoane. Cumva, cam ce am scris şi în perioada anterioară, poate cu o altă abordare, poate cu mai multe aberaţii personale. Încă nu ştiu. Vreau doar să scriu. Indiferent cine (şi dacă) citeşte.

Good to be back! :-)

Annie

The-Flamsbana-Norway-1-s

Imaginea profesională pe Facebook


Atunci când deţii o afacere sau vrei să promovezi un serviciu / un produs pe Facebook, este foarte important să ştii că există reguli şi indicaţii despre cum se face asta. Chiar dacă vorbim despre Internet, unde literalmente ORICINE poate publica ORICE, dacă vrei să ai succes în promovare, ar fi bine să te informezi despre ce se face şi ce nu se face.

Spun asta pentru că, pe zi ce trece, observ că sunt multe afaceri / persoane publice, care stau foarte prost la capitolul acesta. Este normal ca atunci când ai o afacere mică, să nu îţi poţi permite un consultant de PR şi comunicare, deci să nu ai o strategie în acest sens. Dar construirea profesionistă a imaginii este o parte importantă a succesului pe care îl vei avea.

Eu am fost destul de interesată de acest domeniu, am făcut şi cursuri de PR şi comunicare, tocmai în ideea în care voi dori să-mi promovez corespunzător serviciile, atunci când voi avea afacerea mea (pentru cei ce nu ştiu, mă refer la un cabinet psihologic).

Vreau să subliniez, în acest articol, principalele lucruri de care ar trebui să se ţină cont, astfel încât să fie mulţumiţi chiar şi cei mai pretenţioşi clienţi (aşa, ca mine). Vorbesc despre firme şi persoane cu profesii liberale, în care propria imagine este şi imaginea afacerii cumva (psiholog, medic, speaker, trainer, consultant, instructor etc.).

1. Afacerea are PAGINĂ!
Diferenţa între cont pe Facebook şi pagină este că pe cont ai prieteni (deci opţiunea de Add Friend), în timp ce, pe pagină, ai „fani” (deci opţiunea de Like). Contul este gândit pentru persoane fizice, de aceea se pot adăuga maxim 5000 de prieteni. Pagina poate să aibă un număr infinit de like-uri şi, în plus, oferă nişte posibilităţi foarte bune de PR: îţi oferă statistici despre postări, like-uri şi fani, poţi vedea evoluţia paginii, poţi să promovezi anumite postări contra cost, ceea ce asigură o răspândire mai mare a informaţiei. Este mult mai profesionist să ai pagină, chiar dacă porneşti de jos. Gândeşte pe termen lung, vei vrea sigur să ai mai mult de 5000 de oameni interesaţi, aşa-i? Chiar dacă poate te urmăresc de la distanţă doar, este bine să oferi libertatea tuturor de a-ţi urmări activitatea. Nu se ştie niciodată când apare un client nou sau te recomandă cuiva.

2. Fără pisici, bancuri şi gagici dezbrăcate!
Am mai obserat că, cei care administrează conturile sau paginile unei afaceri, au tendinţa de a publica tot felul de chestii, unele mai puţin profesioniste ca altele. Este normal să-ţi placă poze sau video-uri cu animăluţe, un banc sau chiar poze cu femei dezbrăcate, dar ce imagine crezi că-şi face un client care vede DOAR asta pe pagină? O poză cu cafeaua de dimineaţă, o pisică haioasă sau chiar şi un banc (de bun gust), sunt de dorit, pentru cei care vor să aibă o abordare prietenoasă cu clienţii. Dar cu o limită, fără excese. Oamenii sunt interesaţi de produsele sau serviciile voastre. Puneţi articole de specialitate scrise de voi sau de alţii, poze din activitate, link-uri utile cu informaţii. Personal, nu pot lua în serios pe cineva care are mereu poze indecente pe profil.

3. Atenţie la IMAGINEA PERSONALĂ a reprezentantului afacerii!
Aici mă refer mai ales la profesiile liberale, cum vă ziceam, oameni care reprezintă propria afacere (consultantul X, instructorul Y, psihologul Z etc.). Atunci când vorbim de servicii şi interacţiunea directă cu oamenii (ca a celor trei profesii, menţionate anterior), este normal ca oamenii să vrea să vadă cum arată „furnizorul”. Şi mie îmi place să văd cum arată dentistul la care mi-am făcut programare sau omul care îmi va ţine un curs pe o temă anume. Dar sunt de evitat pozele prea personale (cu familia, căţelul, purcelul) sau în care se vede prea mult (mai ales pentru femei: decolteuri adânci, fuste prea scurte; dar şi bărbaţii ar trebui să evite şorturile, maieurile). Oamenii îşi pot face o impresie greşită, când văd o imagine exagerat de provocatoare. De asemenea, denotă o lipsă de profesionism, îmbrăcămintea trebuie mereu să fie decentă, indiferent dacă ne îmbrăcăm elegant, casual sau sport. Iar evitarea pozelor cu familia este din cauza tuturor ciudaţilor, care umblă pe Internet. Să nu le dăm motive de a ne hărţui.

4. S.O.S.! Limba română!
Este greu, în ziua de azi, dar necesar să ne exprimăm corect, complet şi cizelat, pe Facebook. Dacă vrem să avem o categorie de clienţi „de calitate”, atunci noi trebuie să fim cei care menţinem imaginea noastră la standarde înalte. Personal, sunt foarte pretenţioasă, pentru o cratimă lipsă sau un cuvânt mârlănesc, mă pot gândi chiar la renunţarea la anumite produse / servicii. Atât timp cât eu mă consider educată, mi se pare normal să achiziţionez ceva de la o persoană la fel ca mine sau o firmă care are o politică profesionistă de marketing.

Desigur că ar mai fi multe de discutat. Imaginea este o chestiune complexă. Putem să mai vorbim de design şi aspect grafic (da, se poate şi pe Facebook), momentele pe care ni le alegem pentru a publica ceva, cât de des publicăm şi cum răspundem clienţilor, care interacţionează cu noi acolo.

Dar cred că un minim de profesionism se poate atinge, urmând cele 4 propuneri de mai sus. Fiecare este liber să aleagă orice stil şi abordare doreşte, pentru promovare. Ceea ce am propus eu este susţinut de studii de specialitate, realizate de oameni cu experienţă în PR şi comunicare, nu am inventat eu roata, cum se spune.

Pur şi simplu, am vrut să-mi expun nemulţumirile, faţă de ce văd zilnic pe Facebook, la multe dintre afacerile pe care le urmăresc. La unele am renunţat deja, păstrez doar calitatea :)

Annie

PS: un articol în limba engleză, despre cum poate fi folosit Facebook, pentru a promova o afacere (de acolo, este preluată şi poza)

Romantismul trăieşte!


Da, ai citit bine. Şi te rog să ai răbdare cu mine, aşa sunt romanticii, durează până explică ceva :)

Eu sunt o romantică, din fire, convinsă şi incurabilă, auto-declarată. Dacă mai are rost sau nu romantismul în era în care trăim, mi se pare irelevant. Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi, pentru sine.

Pentru mine, romantismul are rost, scop şi este viu. Intenţionez să-l păstrez aşa, toată viaţa. Deci romantismul va trăi odată cu mine. Încă 50-60-70-… de ani, de acum înainte, puteţi afirma cu siguranţă că romantismul trăieşte. Mă ocup eu de asta :)

Acum, într-o notă mai serioasă, eu ştiu că atâta timp cât măcar un om este adept al unui curent, al unei ideologii sau credinţe, şi îl/o practică în viaţa sa, se poate considera că respectivul „fenomen” încă trăieşte. Deci, iată, declar oficial, pe această cale, că doresc să rămân chiar şi ultima adeptă în viaţă a romantismului. (Dacă mai sunt romantici care se simt ca fiind ultimul „exemplar”, daţi-mi un semn, facem un grup de suport: Romanticii Incurabili Anonimi :D)

De ce este aşa important pentru mine?

Pentru că exprimarea romantică oferă o explicaţie vieţii, este un instrument şi o modalitate de a fi cald, blând şi iubitor faţă de perechea ta, într-un mod deschis, sensibil şi autentic. Te aruncă într-o vulnerabilitate atât de dulce, pe care nu o poţi experimenta deplin, decât în acest cadru. Vorbesc despre acel romantism poate naiv, bazat pe emoţia pură a iubirii, care te face să vrei să transformi gesturile mici în dovezi ghiduşe de iubire. Romantismul acela în care vrei să mergi desculţă pe plajă, cu părul desprins, la apus, de mână cu iubitul tău.

Siropos? Probabil. Benefic în viaţa de cuplu? Cu siguranţă.

Acest romantism vreau să trăiască, să fie dus mai departe şi să fie „contagiată” cât mai multă lume. Şi, până la urmă, dacă eu mă simt mai fericită aşa, ce-mi pasă că sunt văzută ca fiind siropoasă. Îmi place „eticheta” asta. Este a mea şi o îmbrăţişez :)

Sursă foto

Mi se pare trist că trăim într-o lume în care ne este atât de uşor să ne exprimăm dezaprobator faţă de cineva, dar, atunci când iubim o persoană, ne ascundem în spatele glumelor, emoticoanelor pe Facebook şi a „te iubesc”-ului spus pe fugă sau, din contră, atât de mult (oricând, oricum şi oricui), încât devine redundant. Ne este frică să ne exprimăm sau devenim din ce în ce mai cinici?

Este momentul să ne obişnuim să trăim şi să simţim (şi) pozitiv, să exprimăm asta în cuvinte, gesturi, aşa cum putem noi. Gândirea şi exprimarea pozitivă se învaţă. Pot începe cu mine. Mă uit zilnic în oglindă şi fac un exerciţiu: voi spune cu voce tare toate lucrurile care îmi plac la mine. Atât. Fără să critic, să judec sau să dezaprob. Este greu, aşa-i? La început. Dar, fac asta o perioadă. Apoi, când devine din ce în ce mai simplu, voi constata că am descoperit atât de multe lucruri care îmi plac la mine, încât mă iubesc mai mult. Trec la cei din jur. La început, poate ţin pentru mine lucrurile care îmi plac la ei. Este în regulă. Voi face asta un timp, apoi, când voi avea atât de multe lucruri frumoase să le spun, nici nu o să mai ştiu cu care să încep.

Aşa porneşte romantismul, dacă ne referim la parteneri, sau exprimarea asertivă a sentimentelor, dacă ne referim la familie, prieteni, colegi.

De la cuvinte frumoase la gesturi romantice, este un singur pas. Înainte să-ţi dai seama, gândirea îţi este invadată de optimism, inima de entuziasm şi gesturile de romantism.

Annie ♥

Atitudinea copiilor faţă de şcoală


În ultimii ani, lucrând îndeaproape cu diferite categorii de elevi (de la preşcolari la liceeni), constat că aproape toţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Când spun negativă, mă refer la o atitudine lipsită de respect, de plăcere sau de bucurie, chiar dispreţuitoare.

Ar fi redundant să încep şi eu cu „pe vremea mea”, pentru că nu cred că este numai o chestiune de generaţii, ci şi de mentalitate (poza de mai jos mi se pare edificatoare, în sensul acesta). Am avut şi eu suficienţi colegi nepăsători faţă de şcoală, precum am avut şi colegi pasionaţi. Deci mi se pare irelevantă „vremea”. Totul stă în modul în care copilul ia prima oară contact cu ideea de şcoală, apoi cu şcoala în sine (cu rol de instituţie, activitate de învăţare şi socializare şi toate celelalte roluri ale şcolii).

Îmi amintesc vag discuţiile cu mama despre prima zi de şcoală, dar ştiu sigur cu ce impresie am rămas. Nu pot reproduce exact cuvintele de atunci, pentru că au fost irelevante pentru mine, copil fiind, dar pot să „traduc” în cuvinte sentimentele mele: „Te aşteaptă o experienţă nouă, minunată, vei cunoaşte copii, cu care te vei juca, vei învăţa multe lucruri interesante şi vei avea îndrumători, care vor avea grijă de tine”.

Astfel, eram nespus de entuziasmată că merg la şcoală, mi s-a părut totul absolut fascinant, un nou univers care mă aştepta şi parcă îşi deschidea porţile numai pentru mine. Şi am plecat la drum cu un respect deosebit faţă de învăţătoarea mea (şi, mai târziu, profesorii mei).

Da, este clar că experienţa şcolii are şi părţi mai puţin bune. Aşa este totul în viaţă, cu avantaje şi dezavantaje. Da, sistemul este prost, unii copii sunt răutăcioşi, iar unii dascăli merită orice, în afară de respect, din păcate.

O să ne lăsăm copiii să piardă ESENŢA şcolii, din cauza asta? Cum rămâne cu modelarea minţii, oportunitatea de a socializa, de a afla lucruri frumoase, de a învăţa lucrul în grup şi apartenenţa la societate? Sunt total de acord că şcoala a devenit acum „aşa şi aşa”. Asta nu este o scuză ca noi, adulţii, să îi învăţăm pe copii dispreţul. Măcar pentru acei (puţini) dascăli adevăraţi, rămaşi în sistem. Dascălii care te îndrumă, care îţi sunt mentori, te susţin în ce faci şi se bucură sincer când reuşeşti. Aceşti oameni minunaţi merită tot respectul nostru.

Lăsăm asta la o parte, pentru că ar putea fi mai mult o părere personală şi un respect pe care eu l-am cultivat în timp.

Dar vorbim despre dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor. Este sănătos să îi învăţăm să fie dispreţuitori, de mici? Este productiv pentru ei, să-i trimitem la şcoală cu dezinteres faţă de ce se întâmplă acolo?

Este mai recomandată dezvoltarea, la copii, a curiozităţii faţă de orice mediu nou, fie că e şcoala, fie că e altceva. Să fie dornici să afle lucruri noi, să pună întrebări. O atitudine pozitivă faţă de procesul de învăţare, plăcerea de a cunoaşte şi a căuta informaţii, are efecte semnificative în dezvoltarea stimei de sine şi a imaginii personale a copiilor.

Copiii care află, de mici, de ce este important să înveţe, vor creşte cu o mai mare încredere în puterile lor şi cu sentimentul că „se poate”. Pentru că şi-au însuşit un mod de a face faţă vieţii: învăţarea. Învaţă cum să facă meseria pe care şi-o doresc, învaţă să se adapteze la situaţiile noi, învaţă cum să treacă peste situaţiile grele, învaţă cum şi unde să caute soluţii.

Se spune că trăim într-o lume în care informaţia este totul. Vrem să fie şi copiii noştri pregătiţi pentru această lume? Eu cred că da. Totul începe de la atitudinea pe care o insuflăm celor mici faţă de şcoală. Şcoala este un proces, nu doar o clădire, o instituţie, un grup de elevi şi profesori. Faţă de proces trebuie să aibă copiii respect, pentru a putea avea o atitudine corectă în viaţă.

Dragi părinţi, acordaţi aşadar atenţie modului în care prezentaţi copilului şcoala. Chiar dacă va avea şi părţi mai puţin bune, atitudinea schimbă totul :)

Annie