Toți avem (prea multe) așteptări | Sănătate emoţională

Am acest titlu de articol, în draft, din iunie 2018. Da, se face aproape un an. Mi-am dorit să scriu despre acest lucru, însă mi-a fost (şi încă îmi este) greu să îmi adun toate gândurile. Este un subiect complex, ceva ce a avut şi are un impact foarte mare, în viaţa mea.

Reapare constant în discuţiile mele cu prietenii, la job, în timpul liber. Practic, cam peste tot.

Simt nevoia să încep prin a spune că acum, printr-o serie de evenimente şi provocări de creştere şi schimbare, pe care mi le-a pus Dumnezeu în drum, am reuşit să îmi scad nivelul de aşteptări, pe care le am de la oameni, instituţii, viaţă, univers. Şi sunt foarte recunoscătoare, pentru acest lucru.

De ce? Până la urmă, este rău să ai aşteptări? Nu aş pune problema în termeni de bine şi rău. Pur şi simplu, a avea aşteptări mie mi-a provocat suferinţă, de-a lungul vieţii. Şi atunci…de ce să mai fac asta, în mod conştient şi voit?

Sursă foto

Să vă spun ce am învăţat eu, din experienţa mea. Şi, din discuţiile avute cu prietenii, dar şi clienţii mei, situaţiile seamănă, deci nu sunt singura.

Însă, înainte de acest lucru, poate vă întrebaţi ce înseamnă, pentru mine, a avea aşteptări. Vă pot face o listă exhaustivă, cu exemple din viaţa mea, însă nu vreau să exagerez. Vă dau câteva exemple, care provin din experienţa de viaţă, din credinţe iraţionale, din mituri pe care mi le-am construit în copilărie sau le-am învăţat distorsionat de la adulţii din jur şi aşa mai departe. Şi sunt frecvente, că le-am întâlnit şi la alţii.

Mă aştept:
– ca persoanele dragi să ştie ce simt eu şi ce gândesc, fără să fie nevoie să le spun
– să fiu mereu în centrul atenţiei partenerului meu şi orice face să se învârtă în jurul meu
– să fiu invitată la orice ieşire a prietenilor mei şi să nu facă lucruri fără mine
– să fiu plăcută, dacă fac anumite favoruri sau daruri celor din jur
– persoanele dragi să ştie exact ce îmi place şi cum îmi place mie să fac lucrurile; şi să facă exact ca mine, desigur („cutia de lapte stă doar pe primul raft, în frigider, pentru că aşa fac eu”, „săpunul stă doar în stânga chiuvetei, la baie, pentru că aşa sunt eu obişnuită”, „pizza se mănâncă doar cu tacâmuri, pentru că aşa îmi place mie” etc. Sună cunoscut, până aici?)
– partenerul să simtă dacă este ceva în neregulă şi să ghicească, chiar dacă eu i-am zis că totul este ok
– partenerul şi/sau prietenii să anuleze orice au de făcut, dacă eu mă simt tristă/ deprimată/ am nevoie de atenţie
– toţi cei din jur să mă încurajeze şi să mă ajute, aşa cum şi eu i-am ajutat pe ei

Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea.

Aşteptările creează aşteptări
Este un şir nesfârşit de situaţii care mă aştept să se întâmple aşa cum îmi imaginez eu, oamenii să reacţioneze cum îmi doresc eu, practic totul să se aşeze conform cu scenariul din mintea mea.
De cele mai multe ori, lucrurile se întâmplă în cu totul alt fel. Şi, deşi pare că ar trebui să ştiu mai bine data viitoare, eu persist în a spera şi a-mi imagina că se va întâmpla totuşi aşa cum vreau şi aştept eu.
De ce? Bună întrebare. Poate din inflexibilitate, incapacitate de adaptare, egoism, teamă, stimă de sine sau din simpla NECONŞTIENTIZARE a faptului că fac acest lucru. Depinde de fiecare.
Cert este că aşteptările creează noi şi noi aşteptări (inclusiv faptul că „lasă, că data viitoare, o să fie aşa cum vreau”). Şi, uite aşa, rămân agăţată de o fantezie.

Aşteptările mă rup de realitate
Ziceam că rămân agăţată de o fantezie. Da, trăiesc în mod constant în mintea mea, în scenariul ideal, în viitor, în „cum va fi, atunci când…” sau într-o continuă aşteptare. Practic, viaţa mea este pe pauză, pentru că, în loc să mă bucur de ea şi să o trăiesc ACTIV, eu o trăiesc STÂND PE LOC. Pentru că asta înseamnă să aştepţi: să stai într-un loc, pentru ce (crezi tu că) va veni spre tine.

Sursă foto

Confund împlinirea aşteptărilor cu iubirea
„Dacă cei din jur fac totul aşa cum mă aştept eu, înseamnă că mă iubesc.” Serios? Asta să fie iubirea? Ca celălalt să facă orice vreau eu şi cum vreau eu şi când vreau eu?
Întrebarea mai profundă, pe care eu mi-aş pune-o aici, ar fi: de ce mă simt eu neiubită şi am nevoie constant ca cineva să îmi demonstreze prin orice face/ zice/ crede/ gândeşte că mă iubeşte? Şi de ce să aştept acest lucru în mod egoist şi totalitar? Vreau iubire necondiţionată, demonstrată doar prin îndeplinirea anumitor aşteptări (=condiţii)? Nu este un paradox oare?

Neîndeplinirea aşteptărilor cauzează suferinţă
Când nu mi se împlinesc aşteptările, mă frustrez, mă înfurii, mi se pare nedrept şi mă consider trădată sau neiubită, de cei care nu s-au conformat cu ce aşteptam eu.
Am sentimentul că poate nu am fost suficient de bună sau nu merit să mi se întâmple ceva ce consider eu că este un lucru bun, în viaţa mea. Şi atunci, după furia iniţială, apare întristarea, se fragilizează şi mai tare stima de sine, mă închid în mine, plâng şi sufăr…şi cam atât. Nu este acea suferinţă din care învăţ şi cresc, din care mă dezvolt şi devin o variantă mai bună a mea. Nu. Doar sufăr, într-un mod care mi se pare agonizant şi că nu se va termina niciodată.
Astfel, în loc să se rupă lanţul aştepărilor, el doar se lungeşte cu fiecare experienţă şi propagă mai departe suferinţa şi dezamăgirea neîmplinirii aşteptărilor.

Sursă foto

Cei din jur nu au nicio OBLIGAŢIE să-mi îndeplinească mie aşteptările
Dacă te-ai enervat citind rândul de mai sus sau foarte vehement ţi-ai zis în minte „Nu este adevărat!”, atunci ai felicitările mele…eşti la fel ca mine, o persoană cu mult prea multe aşteptări, de la oameni!
Da, îţi vine să crezi sau nu, prietenii mei, partenerul, chiar şi părinţii, care mă iubesc şi îmi oferă necondiţionat cam orice, sunt fiinţe LIBERE, ca şi mine, create de Dumnezeu să-şi trăiască propria lor viaţă, să aibă bucuriile şi necazurile lor, priorităţile lor, care sunt independente de mine şi nu mă privesc în niciun fel.
Da, toţi cei din jurul meu, au DREPTUL şi LIBERTATEA să trăiască fără mine, să se bucure fără mine, să plângă fără mine, să stea degeaba fără mine, să iasă la plimbare fără mine.
Şi ei pot face toate aceste lucruri, iubindu-mă, în acelaşi timp. Cele două acţiuni pot coexista, fără să se excludă reciproc. Dacă ei ALEG LIBER să-mi îndeplinească sau nu vreo aşteptare, este treaba lor. Aşa cum treaba mea este să-mi îndeplinesc singură aşteptările, să-i iubesc pe cei din jur indiferent de ce fac ei şi să ACCEPT, fără supărare, furie, indignare, faptul că ei vor alege diferit de ce aştept eu, de la ei. Şi asta este în regulă!

Când renunţ la a mai avea aşteptări, renunţ la suferinţă şi accept bucuria, în viaţa mea
Cum ajuns să nu mai am aşteptări? Nu am ajuns. Încă!
Nădăjduiesc la faptul că voi reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fac acest lucru. Deja, de vreo 2 ani, îmi dau voie să nu aştept nimic, în unele situaţii, să las lucrurile să se aşeze de la sine, să mă bucur de orice vine, indiferent de ce mi-aş dori eu. Şi întotdeauna a ieşit mult mai bine, decât m-aş fi aşteptat. M-am putut bucura şi, mai mult decât atât, m-am eliberat de stresul de a avea un scenariu, de a face eforturi supraomeneşti ca să îl pun în aplicare şi de suferinţa neîmplinirii lui.
Sigur că se mai întâmplă acest lucru, uneori. După ani de zile, este greu de schimbat modul de gândire şi de raportare, la oamenii din jur. Însă, cu paşi mici zilnic, schimbând câte puţin, voi ajunge la schimbarea cea mare. Schimbarea minţii.

Dacă şi voi sunteţi ca mine, să ştiţi că se poate trăi fără suferinţa că ceilalţi nu mă iubesc, nu mă acceptă, nu mă includ. Pentru că, de foarte multe ori, îmi creez singură această suferinţă!

Când am început să am aşteptări doar de la mine (şi acolo, tot cu măsură), să mă iubesc singură, să mă includ singură, să îi includ eu pe ceilalţi…atunci am fost mai bucuroasă, mai relaxată, mai liberă. M-am eliberat de povara aşteptărilor înşelătoare.

Vă doresc şi vouă…orice este bine, pentru sufletul vostru!

Andreea

Călare pe cal, prin Munţii Măcinului 🖤

Acum vreo două săptămâni, povesteam cuiva, cu mult entuziasm, despre lista mea de dorinţe, pentru vara aceasta (şi nu numai). Nu ştia foarte clar ce şi cum, dar mi-a zis că o cunoştinţă comună a fost la echitaţie şi că ar trebui să încerc. Nu am fost impresionată, pentru că nu ştiu să călăresc, iar ideea de a face cercuri, într-un ţarc, nu mi se pare neapărat distractivă.

Zice „nu, nu, a fost prin pădure, pe un traseu, nu în ţarc…a avut şi ghid, cică a fost altceva”. Aaa, s-a schimbat situaţia. Vreau şi eu.

Am reuşit să identific, pe internet, locul acesta: Padoc Cerna (am pus harta, mai jos). Se pare că se regăseşte şi pe site-ul oficial al Parcului Naţional Muncii Măcinului, ca parte de promovare a turismului ecvestru. Nu ştiam că avem aşa ceva, în Dobrogea, mi s-a părut tare faină ideea.

Din Constanţa, durează 2 ore (chiar 2 ore şi jumătate) drumul, depinde de traficul din oraş şi de pe drumul de Tulcea. Eu am căutat pe Waze Padoc Cerna, am setat ca destinaţie şi am pornit. Ca idee, se merge pe drumul de Tulcea, iar la un moment dat se face stânga, după Baia, spre Caugagia, Slava Rusă, Slava Cercheză. Se mai face o dată stânga pe la Horia, apoi se cam ţine drept, până la localitatea Cerna, padocul fiind după ieşirea din localitate (prima la dreapta). Cel mai simplu este cu GPS-ul, dacă sunteţi prima oară pe drumurile acelea. Nu este dificil de ajuns, dar pentru un necunoscător poate fi o mică provocare. Recunosc, chiar şi cu GPS, am reuşit să greşesc drumul, la un moment dat. Din neatenţie.

Telefonul de pe net este funcţional, cineva chiar răspunde şi face şi rezervări (0746 760 196). Pentru weekend, este bine să sunaţi din timp, se pare că este foarte plin. Noi am fost într-o marţi şi a fost lejer. În plus, nu ştiu de câte ori pe zi este disponibilă parcurgerea traseului, trebuie să se odihnească şi caii.

Pot primi un grup de maxim 10 persoane, neavând mai mulţi cai. Pentru că noi am fost doar 4, mai primiseră un grup de 4 persoane, din Brăila. Ceea ce, în final, a fost avantajos la costuri.

Cât costă, întrebaţi? Ora de călărie este 20 lei, iar traseul durează 2 ore, deci 40 lei. Apoi, se plăteşte ghidajul separat. Iniţial, ni s-a spus 110 lei, pentru tot grupul. Pentru că fusesem 8 persoane, ni s-a cerut doar 10 lei de persoană, pentru ghidaj, ceea ce a fost un gest frumos, din partea lor. Dar, ca idee, dacă este un grup mai mic, se împarte 110 la numărul de persoane.

Practic, pentru 50 lei, am avut o experienţă senzaţională. Desigur, se mai adaugă şi costul de transport, în funcţie de consumul maşinii, pe suta de km (sunt vreo 270-280 km dus-întors, Waze şi Google Maps oferă informaţii discordante, iar noi ne-am mai abătut de la drum şi nu pot spune cu exactitate cât a fost). Totuşi, maşina mea este o simpatică şi a consumat cam 6,6%, ceea ce ne-a adus la aproximativ 25 lei de persoană, pentru cei peste 300 de km făcuţi, pentru că ne-am mai oprit la Lacul Iacobdeal, Mănăstirea Cerbu şi Cetatea Ibida.

Oricum, experienţa este într-adevăr unică. A fost mai greu la început, sentimentul de disconfort, teamă, starea de încordare (care duce la febră musculară…recomand să staţi relaxaţi…eu am reuşit, în mare măsură, dar nu complet). Ghidul nostru (care a fost o simpatică domnişoară, de vreo 20 şi ceva de ani, foarte fâşneaţă şi care mi s-a părut că are în sânge călăria) ne-a învăţat cum să ne urcăm pe cal, cum să îl „conducem” şi am început prin a face câteva ture, în ţarc.

Caii sunt destul de blânzi şi ascultători, în mare parte oricum ei merg singuri, unul după altul, fiind obişnuiţi. Dar este bine să ştiţi cum să îi mai orientaţi stânga-dreapta, pentru că altfel riscaţi să mai intraţi prin boscheţi, copaci şi altele. Şi vă juliţi. Sau se mai opresc şi nu mai vor să pornească. Şi atunci să vezi „distracţie”.

După vreo 30 minute, cred că am început să fiu într-adevăr relaxată şi chiar să mă bucur de plimbare. Am început să mă „conectez” cu Atena, iapa pe care am călărit-o. Simpatică, dar tare căpoasă. Cred că ne-a dat fiecăruia un cal după asemănare, că făcea numai ce dorea şi mă cam ignora. Până când a văzut că nu-i de glumă, cu mine, şi că o pot struni, dacă vreau. Şi atunci a devenit mai ascultătoare. Da, îmi amintea de mine şi de încăpăţânarea mea. A fost tare interesant şi chiar am simţit o apropiere şi o legătură de ghiduşie, între mine şi Atena. Ne-a însoţit şi Amadeus, mânzul ei, care era tare mâncăcios şi, cum ne opream un pic, venea să sugă lăptic.

Am avut un puternic sentiment de libertate şi ceva unic, ce încă nu pot descrie, în cuvinte. Nu am un alt reper sau termen de comparaţie. Am zis eu că este ca şi condusul maşinii, doar că această maşină are voinţă proprie. Dar este o comparaţie simpluţă şi nu descrie unicitatea şi minunăţia experienţei, în deplinătatea ei.

Vă recomand să încercaţi. Este altceva, este altfel, este extraordinar. A meritat şi drumul, şi căldura, şi micile zone de febră musculară. Peisajul este minunat. Lumina era foarte puternică, aşa că pozele nu au ieşit chiar grozav, dar este un sentiment uimitor, să parcurgi acest traseu călare.

Şi acum…să dăm drumul pozelor!

Îmbrăţişări,

Andreea

 

De pe traseu

 

Lacul Iacobdeal, Mănăstirea Cerbu şi Cetatea Ibida

Lista mea de dorințe, pentru vara aceasta!

Da, am o listă de dorinţe şi-s tare mândră de ea.

Am gândit-o, iniţial, pentru cele două săptămâni de concediu, care se apropie

Apoi, am constatat că unele lucruri se pot face şi înainte sau după concediu, pentru altele am nevoie de mai mult timp. În fine, am extins-o la „wish-list de vară”, deşi, în mod real, am pus şi vreo 2-3 chestii pe listă care sunt pe termen lung. Poate vor fi începutul unui wish-list pe 1 an…sau 5…sau cine ştie?

Înainte să vă spun câteva din lucrurile trecute acolo (pe unele, le păstrez pentru mine, desigur), voiam să vă împărtăşesc un pic părerea mea despre a scrie lucruri. Şi la modul mai general, dar şi în particular, pentru acest caz.

Vorbeam chiar astăzi cu o prietenă (bună, Alina!) că scrisul de mână are un efect profund terapeutic. De ce scris de mână? Se declanşează nişte reacţii benefice pentru creier. Există multe informaţii, pe internet, nu intru acum în detalii. Oricum ar fi, prin scris, ne eliberăm şi înţelegem, de multe ori, diferite emoţii, gânduri, trăiri. La început, mai timid, uneori stângaci, poate nu ştim ce să scriem. Dar lăsând cuvintele să curgă pe hârtie, în ritm constant, fără să le gândim prea mult, ca prin minune, începem să accesăm lucruri la care nici nu ne gândisem neapărat.

Cum se aplică asta la wish-list? Mie chiar aşa mi s-a întâmplat: aveam în minte vreo 4-5 lucruri, m-am apucat să le scriu şi apoi am început să-mi amintesc şi altele, în timp ce scriam. Erau şi lucruri la care nu mă mai gândisem de mult timp, dar mi-au venit şi idei noi. De la cele 4-5, am ajuns la aproape 30! Şi toate sunt faine, diferite între ele, creative şi provocative, chiar. Ca să nu mai spun realiste şi realizabile (altfel, m-aş frustra, dacă ar fi prea multe lucruri pe care să nu le pot realiza pe termen scurt).

Un alt punct care îmi place mie la scris este că reprezintă şi o formă de asumare. Când scriu ceea ce gândesc, ce simt, ce trăiesc, ce-mi doresc, îmi asum faptul că ele sunt parte a realităţii mele, că există. De unde nu aveau o formă şi se plimbau imaterial prin sinele meu, acum aproape că sunt palpabile, aşezate frumos pe hârtie. Au o culoare, o dimensiune, o formă, poate chiar un miros şi o textură. Ceea ce scriem sau verbalizăm, devine realitate. Pentru că avem curajul să ne asumăm şi să ne dăm voie să le trăim!

De asemenea, mie mi se pare că o listă de lucruri de făcut sau de dorinţe sau ceva asemănător mă ancorează în realitate. Cumva, defineşte mai clar nişte scopuri şi obiective, pe care mi le propun, le structurează şi mi le aduce mereu în conştiinţă, amintindu-mi că am nişte chestii faine de făcut şi ar fi cazul să-mi adun resursele şi să le direcţionez frumos într-o parte sau alta.

Ultimul, dar nu cel din urmă punct, este acela că există acea satisfacţie a bifării sau tăierii de pe listă a lucrurilor făcute. De multe ori, mi-a sunat infantil acest lucru. Dar sincer că vin acasă foarte entuziasmată şi abia aştept să tai de pe listă ceva ce am făcut. Inconştient, acest lucru contribuie un pic la reamintirea acelui sens a ceea ce fac, la acel boost de energie şi entuziasm că am valorificat timpul şi, iată, am avut un rezultat.

Este simplu, poate banal, dar are efecte faine. Cel puţin, pe termen scurt. Vă invit să încercaţi.

Aşa arată titlul listei mele, colorat şi optimist

Aşaaa…şi acum, măreaţa listă. O parte. Am şi lucruri foarte personale, pe care le ţin pentru mine. Poate vă inspiră, poate nu, poate îmi mai daţi şi alte idei sau recomandări.

1. să merg cu caiacul
2. să mănânc la Happy, în port la Varna, cu prietene dragi BIFAT
3. să alerg, într-o dimineaţă, pe malul mării BIFAT
4. să vizitez Biserica Drăgănescu
5. să îmi beau cafeaua la o terasă, pe malul mării BIFAT
6. să fac plajă măcar o dată (cu bălăceală, neapărat) BIFAT
7. să-mi cumpăr ceva drăguţ, fără un motiv anume (BIFAT DE VREO 3 ORI )
8. să stau întinsă în pat degeaba, vreo 2 ore BIFAT
9. să termin de citit o carte (eventual, pe malul mării) BIFAT
10. să vizitez insula Ovidiu
11. să merg într-o excursie cu oameni pe care nu-i cunosc
12. să ajung măcar într-un loc nou, despre care nu ştiam (BIFAT IERI, ÎN BULGARIA, LA O FERMĂ)
13. să ajung măcar într-un loc din Dobrogea, pe care îmi doresc de ceva timp să-l vizitez (Jurilovca, satele lipoveneşti din jud. Tulcea, cimitirul din Mircea Vodă, cetatea Ibida, lacul Iacobdeal etc.) BIFAT
14. să ajung la un film în aer liber
15. să ajung la un concert simfonic, pe faleză BIFAT
16. să mă dau cu tiroliana
17. să merg călare pe cal BIFAT
18. să îmbrăţişez un copac BIFAT
19. să mănânc un borş de peşte BUN! BIFAT
20. să merg cu balonul cu aer cald
21. să merg la paintball
22. să mănânc ceva nou sau neobişnuit BIFAT
23. să fac research despre case eco

Şiiii…cam atât vă spun, pentru moment. Lista mea continuă până la numărul 30 şi, presimt, că se vor mai adăuga, pe măsură ce le bifez. Deşi…simt să las loc şi neprevăzutului.

Vă doresc să vă daţi voie să trăiţi tot ce aveţi nevoie şi ce vă hrăneşte emoţional, nu numai vara aceasta, dar este un bun punct de pornire.

Îmbrăţişări!

Andreea

Curajul de a lua decizii

Am avut ieri o discuţie complexă, cu Irina, de la Blogul de la mare (vă recomand, e un blog mişto, cu multă emoţie şi trăire personală). Pe malul mării, la un fresh şi-o limonadă, cum ne şade bine, ca două femei ce se respectă şi iau o pauză binemeritată de la sarcinile zilnice.

Şi am ajuns la ideea de a avea curaj să iei o decizie profesională majoră. Cum ar fi schimbarea job-ului. Îi povesteam că am făcut asta acum 5 ani, când mi-am dat demisia de la un dream job: cea mai mişto şefă, colegi faini, bine plătit, cu bonusuri, zile libere, posibilitatea de a călători (mult, în ţări diverse de prin Europa), proiecte dinamice şi niciodată rutină. Singura chestie care îmi lipsea: nu era un job în domeniul psihologiei, pentru care mă pregăteam în paralel, la cursurile de formare în consiliere psihologică şi la master.

Am acceptat un job mai slab plătit (da, şi diferenţa era cam de o treime din salariu), cu o echipă mică, o şefă ce avea să se dovedească nu prea mişto (am rămas cu frustrarea că nu am reuşit să comunic autentic cu ea, parţial din vina mea, parţial din a ei), fără călătorii, cu oarecare rutină, fără bonusuri (chiar scăderi de salariu, în cel mai prost moment) şi de la care am ajuns să-mi dau demisia după numai 4 luni (la celălalt job stătusem 6 ani). Dar acest job îmi deschidea o uşă spre ceea ce iubeam şi ARDEAM să profesez: psihologia.

Am renunţat la multe. Foarte multe. Şi nu am absolut NICIUN REGRET. Sunt fericită cu această decizie, a fost cea mai bună decizie profesională, pe care o puteam lua vreodată. Sigur, că la acel moment am trăit o dezamăgire, m-am simţit trădată în aşteptări, am avut o stare de tristeţe şi apăsare, vreo 6 luni, m-am simţit fără sens, incapabilă profesional, debusolată şi probabil şi altele, pe care acum nu mi le mai amintesc.

Dar ştiu că vreo 6 luni, după ce mi-am dat demisia, aveam doar un mini-job (de vreo 3,5 ore pe zi), de oarecare subzistenţă (cât să nu-i cer iar mamei bani, de telefon şi autobuz, plus vreo cafea cu o prietenă) şi mă întrebam constant „Acum, ce fac? Încotro?”.

Imediat după demisie, m-am apucat de Aikido. Aveau un curs gratuit de 10 şedinţe şi, cum aveam timp liber din belşug, am zis să fac treaba asta. La câteva luni, prin apropierea de sensei, care mi-era coleg de master, psiholog şi el, am început nu mai ştiu cum să concretizez ideea unor ateliere, pentru copii, la sala de Aikido. „Clubul de Dezvoltare Creativă” i-am zis şi a funcţionat, în formula aceasta, aproape vreo 2 ani, cred. Un mare pas înainte, pentru mine, un vis împlinit, o înaintare timidă spre a fi psiholog „cu drepturi depline”.

Sursă foto

Lucrurile s-au aşezat, oamenii au început să mă cunoască şi chiar să mă recomande, atelierele pentru copii au devenit o constantă, în viaţa mea, iar în paralel mi-am continuat formarea în consiliere psihologică, pe care o practic acum.

Au început să reapară colaborările cu mediul ONG-urilor, în care avusesem dream job-ul, inclusiv la fostul loc de muncă (este vorba despre Mare Nostrum, care rămâne cel mai fain job, pe care l-am avut eu vreodată), dar şi pe la CENTRAS Constanţa, primul meu job mai serios şi locul în care începusem să fac voluntariat şi în care mi-am găsit vocaţia profesională.

Am făcut multe, în aceşti 5 ani, prin diverse locuri. Iar de un an şi jumătate, m-am întors la Mare Nostrum, cu o completare a variantei de dream job: acum este pe domeniul meu de activitate, pentru că fac educaţie şi formare. Chestii care mă pasionează şi pe care le iubesc, mă motivează şi mă inspiră. Acum chiar este un dream job complet şi mă fascinează modul în care eu am ajuns iar aici, deşi nu credeam că ne vom mai intersecta vreodată, la acest nivel complex.

Deşi job-ul respectiv nu a fost ce mi-am dorit, a deschis uşa multor posibilităţi şi m-a împins să fac ceea ce mi-era frică sau eram prea comodă să fac: să profesez psihologia, pentru care atâta mă pregăteam, de ani de zile. Şi, din acel moment, nu am mai dat înapoi.

Ce am vrut să spun, prin toate acestea?

Că este tare greu să iei o decizie majoră şi să ieşi dintr-un job sau o situaţie, în care ai investit ani, efort, suflet. Dar când simţi că nu te mai reprezintă, cred că trebuie să-ţi pui nişte semne de întrebare şi să fii sincer, autentic, întrebându-te: eu ce vreau? Mai mult decât atât, EU ce am NEVOIE?

Personal, cred că în momentul în care ai CURAJUL să te rupi de ceva ce aproape că-ţi face rău şi îţi dai voie să cauţi binele, în viaţa ta, lucrurile se vor aşeza astfel încât să fie bine şi să primeşti ceea ce ai nevoie, cu adevărat, ceea ce hrăneşte sufletul tău.

Totuşi…ce ne împiedică să luăm aceste decizii? Acum mă confrunt cu o situaţie similară, dar la nivel personal, nu profesional. O parte din mine vrea să schimbe un comportament nedorit, nepotrivit, iar o altă parte fuge de schimbare şi opune o rezistenţă fantastică.

De ce? Din ce am aflat până acum, pentru că…

…autosabotaj

…frică de schimbare

…frică de prea mult bine

…frică de necunoscut

…lene

…insuficientă iubire de sine

…presupune o energie fantastică şi un mare efort de voinţă

Vreau să pun STOP frânelor şi blocajelor, pe care mi le pun singură, în mod chiar nenecesar, şi să dau voie CURAJULUI să iasă iar şi să spună „Da, fă-o!”. Există riscuri, dar rezultatele cântăresc infinit mai greu decât riscurile. Şi am acest model minunat, pe care mi l-a oferit Dumnezeu, în care am luat o decizie grea, majoră, m-am rupt de ceva important pentru mine, dar care la acel moment nu mă mai reprezenta şi, iată, la capătul a 5 ani, cum lucrurile s-au aşezat cu MULT mai bine decât aş fi sperat sau mi-aş fi imaginat eu vreodată.

Mulţumiri şi recunoştinţă!

Ai curaj, fă ce-ţi spune sufletul, după ce analizezi BINE ce ai NEVOIE ca să trăieşti, să vibrezi, să zburzi, să radiezi de fericire. Şi fă-o! Meriţi!

 

Îmbrăţişări, cu speranţa succesului, în viaţa ta,

Andreea

 

PS: culmea a fost că, după acea discuţie de ieri, cu Irina, azi am văzut la amintirile de pe Facebook poza de mai sus, şi din descriere mi-am dat seama că a fost exact ziua în care am luat această decizie. Nimic nu este întâmplător!

Atunci când simţi că tu nu meriţi…

…aminteşte-ţi că tu nu eşti doar lucrurile, pe care le-ai făcut bine sau rău, nu eşti doar emoţiile pe care le-ai simţit, nu eşti doar ce ştii sau nu ştii.

Tu eşti LUMINĂ, bucurie, frumuseţe. Meriţi tot ceea ce (poate) consideri acum că nu meriţi: atenţie, apreciere, bunătate, IUBIRE. Dă-ţi voie să le simţi, să le primeşti în viaţa ta. Dă-ţi voie să accepţi că meriţi şi ele vor veni.

Sursă foto

Şi am o veste. Nu ştiu dacă este bună sau nu. Ca să faci toate astea…trebuie (da, TREBUIE, că altfel nu se poate) să înveţi IERTAREA.

Este greu să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi ţi-au produs răni adânci? Da, cu siguranţă îţi este. Şi este absolut în regulă, eşti OM. Este greu să te ierţi pe tine? Pentru toate momentele în care ţi-ai greşit ţie, în care nu te-ai ridicat la înălţimea propriilor aşteptări, pentru toate momentele în care te-ai criticat şi te-ai judecat aspru. Da, este tare greu.

Din iertare, vine liniştea şi pacea sufletească. Vrei să cauţi o altă variantă? Crezi că se poate şi altfel? Că iertarea e prea grea? Te invit să cauţi. Şi, când găseşti o variantă mai uşoară, anunţă-mă şi pe mine.

Eu sunt absolut convinsă (din experienţă, studii şi cărţi citite) că doar iertarea aduce aşezare sufletească şi, cel mai important, ELIBERAREA de o povară grea, care nici nu-ţi aparţine, uneori.

Iartă, iubeşte şi bucură-te. Cu tot sufletul!

Andreea

Reconectarea cu natura. Reconectarea cu sine.

Citeam, de curând, un lucru pe care cred că îl intuiam într-o oarecare măsură. Şi anume faptul că a petrece timp în natură te reconectează cu propria persoană, cu sine. Ştiu, cuvântul „sine” are multe valenţe, funcţie de cine îl explică şi de punctul de reper la care ne raportăm. Cred că eu mă gândesc mai mult la ideea de trăire lăuntrică, de partea cea mai profundă a persoanei. Acea esenţă frumoasă, de lumină şi puritate. Până voi găsi un cuvânt mai potrivit, rămân la „sine”, deşi probabil diferite şcoli de gândire psihologică mă vor contrazice.

Sursă foto

În fine, trecând peste aspectele tehnice, am citit un lucru fain: dacă laşi un om în natură, vreo 3-4 ore, fără absolut nicio sursă de distragere a atenţiei, începe să se gândească foarte profund la sensul vieţii sale, la propria persoană, la emoţii şi trăiri. La acea esenţă, despre care ziceam. Lucruri aproape necunoscute, pentru lumea în care am ajuns să trăim, în care suntem mereu conectaţi în exterior, iar nu în interior (să mai amintesc tehnologia şi social media?).

Şi cum, în general, fugim de necunoscut…înţelegeţi de ce explorarea naturii, mersul cu cortul şi altele asemenea, sunt o raritate şi le practică doar o mică parte a populaţiei (îndrăznesc să afirm asta, fără vreun studiu, la îndemână…dar parcă aşa aş spune). Noi, restul, mergem de 1 mai la grătar, cu muzica la maxim, ca nu cumva să ne auzim gândurile, înconjuraţi de gălăgie şi agitaţie.

De unde am pornit?

Simt o nevoie (da, nevoie, nu dorinţă, nu preferinţă, nu moft, nu chef…nevoie, pe care o resimt fizic, din toată fiinţa mea), de a mă (re)conecta cu natura. Să stau desculţă în iarbă, să mă conectez la frumoasa energie a pământului, să stau în ploaie (slavă Domnului, acum plouă, la Constanţa, şi doar ce am ieşit afară! tare bine a fost!).

Sursă foto

M-am întrebat de ce. Şi mi-am răspuns, singură. Sunt de ceva timp într-o călătorie. A mea, cu mine. De regăsire, de redefinire, de schimbare a sensului. O călătorie de lungă durată, pentru care nu am răbdare, uneori, dureroasă şi cu o investiţie fantastică de energie. Mai ales, pentru că opun rezistenţă schimbării, pe care mi-o doresc. Sunt ataşată de mecanisme vechi, unele ne- sau disfuncţionale şi mă lupt cu mine însămi, pentru a produce noul, în viaţa mea.

Dar opririle pe care le fac pe drum şi lucrurile pe care le descopăr…mă copleşesc de iubire şi de sens. Ele întăresc credinţa într-o călătorie bună, de creştere, de înfrumuseţare sufletească. O călătorie spre lumină şi frumos.

Iată cum mintea şi corpul meu ştiu prea bine ce au nevoie, în această călătorie. Îmi exprimă prin toţi porii şi prin toate gândurile. De le-aş asculta eu, pe cât de mult ar trebui. Amân momentul unei excursii, în natură, de luni de zile. Cred că din cauza fricii. Frica de a sta cu mine şi de a descoperi…cine ştie ce aş putea descoperi? Cu siguranţă, lucruri folositoare. Dar…nu o fac. Pentru că…rezistenţa la schimbare, teama de suferinţă şi durere sufletească.

Ştiu, din durere creştem şi învăţăm. Ce frumos este să spui asta, situându-te în afara durerii. Când o trăieşti…parcă-ţi vine să spui că era mai bine unde erai şi că nu-ţi trebuie nicio călătorie, nicio creştere, nicio învăţare…nimic. Ca un copil, care se pune în fund şi nu mai vrea să se ridice. Stă acolo mofturos şi nu-i poţi face cu nimic pe plac.

Este şi aceasta o lecţie. Un mic obstacol, pe care vreau să învăţ cum să-l gestionez. Soluţii sunt. Doar deschidere sufletească, să am.

Slavă lui Dumnezeu, zic că am. Mi-a dat, bunul Dumnezeu, destule resurse. Şi nu o zic în chip de laudă. Că m-am convins că falsa modestie nu este cu nimic mai bună. Fiecare avem resursele noastre. Şi eu le am pe ale mele. Deşi, recunosc, uneori le cam ignor şi nu le pun la treabă.

În încheiere, când îmi doresc ceva cu adevărat, se întâmplă. Şi mersul în natură va fi. Nu oricum. Vreo 3 zile, stat la cort 2 nopţi. Cu un grup de copii şi tineri faini, oameni frumoşi. Am şi data, mă apuc de căutat cort, sac de dormit şi cele trebuincioase unei astfel de experienţe.

Semn că Dumnezeu îndeplineşte mereu dorinţe şi rugăciuni, care aduc binele în vieţile noastre.

Îmbrăţişări!

Andreea :)

 

PS: am decis să-mi asum complet şi total lucrurile pe care le scriu. Annie rămâne „imaginea” acestui blog. Dar eu, Andreea, scriu, semnez şi trăiesc fiecare cuvinţel de aici. Că aşa-i corect, frumos şi folositor sufletului meu.

Cum să mă iubesc pe mine?

În ultima vreme, mă întâlnesc tot mai des, cu această întrebare. Cu siguranţă, nu întâmplător.

Lucrez foarte mult cu tinerii, elevi de liceu. Şi din discuţii şi diverse jocuri de dezvoltare personală, ajungem la experienţe similare: lipsa iubirii de sine. Aud des „îmi este mai uşor să-i iubesc pe ceilalţi”, „îmi este simplu să fac ceva pentru cei din jur”, „îmi place să-i văd pe ceilalţi fericiţi…aşa sunt şi eu fericit/ă”, „este mai simplu să-i fac celuilalt o bucurie, decât să fac pentru mine”. Îţi sună cunoscut?

Într-o formă sau alta, mulţi dintre noi afirmăm ceva asemănător. Fii atent/ă la cuvintele pe care le foloseşti, la momentele în care te simţi bucuros/oasă. Câte sunt pentru ceilalţi şi câte pentru tine?

Sursă foto

Continuarea este: da, dar dacă fac ceva doar pentru mine…nu ştiu…mă simt aşa…egoist/ă parcă, vinovat/ă…eu nu…

Şi aici întreb: tu nu ce?

Eu nu MERIT!

Ei…oare? Oare EU nu merit? Dar ce am eu la mine care este de neiubit? De neapreciat? Şi este greu de răspuns, la această întrebare. Poate pentru că, aş îndrăzni să afirm (şi este strict o părere personală) nu există acest ceva. Nu există nimic care să mă facă pe mine de neiubit, să nu merit apreciere, fericire.

Deşi detest generalizările, iată, voi face una: TOŢI oamenii merită iubire, apreciere, valorizare. În primul rând, merit de la mine însămi. Să mă iubesc corect şi complet.

Uşor de zis…practica ne omoară, zice poporul român. Şi aproape toţi cei cu care am discutat acest subiect, mă întreabă acelaşi lucru: CUM SĂ MĂ IUBESC PE MINE? Dacă aş avea un răspuns, vi l-aş oferi, cu toată dragostea. Nu am. Sau, cel puţin, nu unul care să fie valabil pentru toată lumea. Răspunsul este în sufletul fiecăruia.

Vă pot împărtăşi din experienţa mea, din reflectările mele, din gândurile şi trăirile pe care mi le-am analizat, până la ultima bucăţică. Poate ceva vi se va potrivi. Sau măcar va declanşa căutarea şi în voi.

Mă simt iubită de mine însămi atunci când:

• am răbdare cu mine (greu! îmi lipseşte răbdarea, am mult de lucrat la ea)
• îmi dau voie să greşesc (iar cam greu…sunt cam perfecţionistă, dar mă tratez)
• îmi respect ritmul meu interior (este lent…şi eu mă cam grăbesc…nu ştiu care este treaba, dar undeva există o sincopă…am un ritm propriu şi unul cumva impus de educaţie, circumstanţe, oameni…trebuie sincronizate)
• îmi dau voie să mă bucur de vânt, de soare, de mare, de mers desculţă prin iarbă, de vată de zahăr…şi de câte şi mai câte mărunţişuri din acestea savuroase
• îmi dau voie să plâng, să sufăr, să fiu tristă…face şi asta parte din viaţa mea
• îmi dau voie să-mi exprim furia şi nemulţumirile, fără să mă simt vinovată, pentru asta
• îmi dau voie să iubesc complet şi total şi să fiu vulnerabilă (cu toate riscurile implicate!)
• spun NU, atunci când sufletul meu nu rezonează cu ceva
• petrec timp cu mine
• îmi cunosc limitele şi este în regulă să afirm că NU POT uneori
• sunt mândră de realizările mele, de lucrurile pe care le cunosc, mă apreciez ca persoană şi ca profesionist
• sunt loială valorilor mele şi nu le „trădez” doar din lipsa curajului de a vorbi liber şi de a refuza ceva ce contravine cu valori, credinţă, felul meu de a fi
• accept că ŞI EU sunt minunată! da, sunt! le spun asta mereu oamenilor cu care interacţionez, pentru că îi văd pe toţi minunaţi…şi sunt şi eu, deşi mai uit sau îmi este greu să accept…este important să-mi spun eu asta, fără să aştept pe cineva să o facă (deşi Dumnezeu îmi trimite oameni care fac asta)
• îmi dau voie să FIU…simplu, natural, autentic

Pentru toate aceste lucruri, sunt recunoscătoare. Că Dumnezeu şi oamenii frumoşi, pe care El i-a trimis în viaţa mea, m-au învăţat să fac toate acestea. Că atunci când aveam cea mai mare nevoie şi mă iubeam cel mai puţin, mi s-a spus mereu „Meriţi! Eşti minunată! Dă-ţi voie să te iubeşti!”.

Tare aş vrea să le pot spune asta şi altora. Încerc, dar nu ştiu dacă este de ajuns. Nu ştiu dacă oamenii din jurul meu mă cred când le spun toate astea sau au impresia că vreau doar „să fiu drăguţă şi să-i fac să se simtă mai bine”.

Cu speranţă, cu bucurie şi cu iubire…merg înainte! Şi le voi spune, toată viaţa mea, tuturor oamenilor din jurul meu, că sunt minunaţi şi că merită să se iubească pe ei înşişi! Apoi, totul va veni de la sine…iubirea celorlalţi, aprecierea, fericirea.

Te invit să găseşti răspunsul la întrebarea „Cum să mă iubesc pe mine?”. Este greu, un drum lung, dureros uneori. Dar merită. Doamne, şi câtă bucurie aduce.

Îmbrăţişări!

#inspiraţie

Întâlnesc tot mai des, în ultima vreme, femei care mă inspiră personal şi profesional. Femei tinere, femei mature, femei care muncesc, care învaţă, care se joacă. Femei frumoase. Toate.

Mă uit spre mine şi constat (de fapt, îmi întăresc un fapt constatat deja) că am o perioadă de căutare, de învăţare, de definire şi redefinire, de asumare (sau încercare) a ceea ce fac, ce simt, ce gândesc…a ceea ce sunt EU.

Şi aceste femei parcă au uneori toate răspunsurile, de care am eu nevoie. Unele dintre ele ştiu asta. Le-am spus. Sunt persoane minunate, pe care sunt recunoscătoare să le am în viaţa mea. Altele nu ştiu. Nici nu cred că le-aş spune, parcă nu se cade, uneori. (deşi…ce mă împiedică?) Îmi sunt toate tare dragi şi cert este că răspunsurile mele se oglindesc în ele şi mă bucură să ştiu că sufletul meu primeşte şi se înnoieşte cu o bucăţică de la ele.

Mă uit la cum se mişcă, vorbesc, se supără, râd, îmbrăţişează şi iubesc, la cum sunt nişte profesioniste de o mare calitate, la cum au un suflet frumos. Le iubesc pe aceste femei şi vreau să iau de la ele tot ce pot şi îmi oferă. Vreau să învăţ. Vreau să cresc. Vreau să fiu.

Vă mulţumesc!

Pentru inspiraţie.

Pentru răspunsuri.

Pentru energie.

Pentru sensibilitate.

Pentru forţă.

Pentru căldură.

Pentru voi.

După 3 ani, din nou la AiKiDo. Mai mult decât mişcare, o experienţă profundă.

Da, m-am întors la AiKiDo. Şi vreau să vă împărtăşesc gândurile profunde, pe care această experienţă mi le-a trezit.

Principalul motiv al revenirii a fost să fac mişcare. De când am devenit şofer şi, mai rău, mi-am luat şi maşină, sunt cu mult mai sedentară. Big problem. Începusem să troznesc din încheieturi, să mă doară musculatura şi să fiu înţepenită…şi deja mă simţeam ca la 80 de ani.

Sursă foto (din iulie 2014, când am avut eu examenul de centură galbenă)

Am zis iniţial să încerc ceva mai săltăreţ, mai feminin. Aşa că am fost la dansuri greceşti. O şedinţă, de probă. La Encanto Dance Academy (foarte profesionişti, apropo…am făcut acolo salsa, acum ceva ani, recomand, au instructori foarte buni, la toate tipurile de dans).

Atmosfera foarte faină, oamenii super prietenoşi, muzica bună, dansul grecesc fain. Mi-a plăcut că mi-a stimulat şi intelectul, nu doar fizicul (eu mă cam plictisesc, dacă fac mişcare fără provocare mintală…na, asta sunt, gândesc prea mult, nu am ce-i face). Şi totuşi…nu am simţit că acolo este locul meu. Nu am avut feeling-ul acela de „wooow, super, asta vreau să fac, asta căutam”.

Îmi zic aşa: revin la AiKiDo, fără mari aşteptări; totuşi, am făcut pauză 3 ani, poate nu o să mai îmi placă…na, ochii care nu se văd, se uită, zice românul. Cochetam deja de vreun an, cu ideea întoarcerii. Dar nu mi-am luat inima în dinţi.

Şi, ca să nu renunţ iar la idee şi să mă pleoştesc, am dat imediat mesaj lui sensei, să-l anunţ că revin, să întreb de program…na, formalităţile de rigoare, dar şi ca să am un motiv să mă duc, măcar o dată. Că nu e frumos să anunţ omul că merg şi apoi să nu mai merg.

Şi…the big day…eu, costumul, sala, oamenii. E drept, dintre colegii mei vechi, au rămas vreo 4-5, dar m-am bucurat să-i revăd. Treptat, mi-am amintit tot ce credeam că uitasem. Au început să vină gândurile, cu o repeziciune fantastică. Îmi aminteam detalii, mişcări, principii de AiKiDo…în fine, lucruri pe care le credeam de mult uitate, senzaţii pe care le mai avusesem, emoţii puternice.

Greu de sintetizat şi structurat, pe alocuri. Dar am încercat să aştern câteva trăiri interioare, pentru că revenirea la AiKiDo nu a însemnat doar a face iar mişcare.

DE FAPT, CEEA CE VREAU SĂ SCRIU, ESTE DESPRE CUM AIKIDO MĂ AJUTĂ ÎN RELAŢIA CU MINE ÎNSĂMI.

AiKiDo mi-a amintit cum este să fii disciplinat, să urmezi instrucţiunile, să ceri ajutor, de la cei din jur şi să mulţumeşti tuturor, pentru ce înveţi de la ei, indiferent de centura deţinută. În termeni duhovniceşti, AiKiDo stimulează starea de smerenie, pe care orice creştin ar trebui să o aibă, dar şi ascultarea. În Biserică, faci ascultare de duhovnic. În AiKiDo, de sensei, dar şi de colegii cu grade mai mari. Poate este un pic deplasată comparaţia, dar orice experienţă pe care o trăiesc, încerc să o cântăresc în principiul „ce folos sufletesc sau duhovnicesc îmi aduce?”. Altfel, îşi pierde sensul, pentru mine.

Sursă foto

AiKiDo îmi aduce linişte şi disciplină. Ordinea este foarte importantă, iar mie mereu mi s-a potrivit acest cadru, de a învăţa de la un profesor, instructor, sensei etc. De fapt, mie chiar îmi place uneori un pic de „militărie” (cred că eram bună de armată, sincer). Aşa este structura mea.

De asemenea, revenind la AiKiDo, mi-am amintit că este de folos să fac ceva pentru mine, uneori. Fără a cădea în narcisism, vanitate sau orgoliu, totuşi nu se poate să nu am grijă de propria persoană. De fapt, zilele acestea, s-au tot adunat nişte discuţii şi experienţe frumoase, care mi-au întărit ideea că este în regulă să fim buni cu noi înşine. Îmi place lucrul acesta: să fii bun cu tine. Extrapolând la ce ne învaţă şi Biserica, dar – de ce nu? – şi psihologia, cum putem fi buni cu ceilalţi, fără a fi buni cu noi înşine? Sfânta Scriptură zice două lucruri minunate, care îmi răsună mereu, în minte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22:39), dar şi „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).

Aşadar, primul pas în a-i iubi pe ceilalţi şi în a fi bun cu ceilalţi, este să te iubeşti şi să fii bun cu tine însuţi. De aici, şi dorinţa mea de a lua decizii bune, pentru mine.

Un alt lucru întărit de revenirea la AiKiDo, este acela că vreau să merg cât mai des în locurile în care sufletul meu se odihneşte. Am fost primită înapoi atât de frumos, încât m-a emoţionat mai mult decât pot pune în cuvinte. Deşi nu am ţinut neapărat legătura cu cei de la sală, timp de 3 ani (poate mai schimbam câteva cuvinte şi like-uri, pe FB), când m-am întors, am fost primită cu zâmbete, îmbrăţişări calde şi un sincer „mi-a fost dor de tine”. Acestea sunt locurile în care ştiu că aparţin şi în care pot să stau mult timp. Nu neapărat primirea, în sine, a fost cea care a trezit emoţia mea, ci faptul că acolo sunt oameni cu care rezonez şi cu care legătura a rămas, în ciuda pauzei. Aceştia sunt oamenii care îmi plac şi de care îmi doresc să mă înconjor. Acestea sunt experienţele care mă încarcă şi mă ajută, pe drumul meu, în viaţă.

Trecând în plan fizic, am fost surprinsă de memoria muşchilor, amintindu-mi şi executând mişcări, pe care credeam că le uitasem. Asta dovedeşte faptul că odată ce am învăţat foarte bine un lucru, corpul şi-l aminteşte, şi după ani de zile (aşa cum se zice de mersul pe bicicletă…şi tare este adevărat). De asemenea, a dispărut (sau s-a mai diminuat) tensiunea musculară, în special în zona cervicală şi a umerilor, dar şi a spatelui, în general. Corpul începe să capete flexibilitate şi rezistenţă la durere (nu că AiKiDo presupune durere, dar sunt uneori stimuli dureroşi, în limita suportabilului, desigur).

Practic, simt acum că iarăşi corpul meu respiră. După un antrenament de o oră şi jumătate (uneori, intens şi obositor), mă simt mai revigorată ca oricând. Simt că aş pleca de la sală alergând. Acesta este semnul că sunt acolo unde trebuie. Pentru că, în ciuda oboselii fizice, mintea şi sufletul sunt pline de energie. De aceea, creşte şi dorinţa de a merge la antrenamente. Eu sunt genul de persoană care, odată ajunsă acasă, după o zi obositoare, nu mai ies. Gata, poate să ardă, nu-mi pasă, nu mă mai urnesc din loc. Ei, bine, pentru AiKiDo, zbor imediat la antrenament. Am o motivaţie puternică şi asta mă ţine în priză.

Probabil că ar mai fi de spus şi de scris, pentru că, aşa cum ziceam, AiKiDo este mai mult decât mişcare, pentru mine.

Însă aş vrea să concluzionez aşa: este în regulă să ne dăm voie să trăim experienţe benefice sufletului nostru, indiferent ce ar însemna asta. Este în regulă să ne odihnim sufletul şi să căutăm mereu locurile în care putem face asta. Este în regulă să stăm mai mult acolo unde oamenii ne iubesc, ne apreciază şi ne caută prezenţa. Este în regulă să fim BUNI cu noi înşine.

Annie

PS: am omis ceva foarte important. Locul acesta minunat este Şcoala de Aikido Constanţa.

Cum am învățat să nu mai „gândesc prea mult”

Şi când spun că am învăţat, a se înţelege că „stau bine cu teoria…practica mă omoară” :-)

Am avut mereu acest mod de a fi sau de a mă raporta la lucruri şi lume. De a gândi. Mult. Prea mult. Excesiv. Am acele momente în care îmi vin atât de multe gânduri, în acelaşi timp, încât am impresia că vine uraganul peste mine. Şi asta atrage, după sine, agitaţie, exuberanţă şi o stare de disconfort.

Sigur,gândirea este bună, nici nu-mi doresc să nu (mai) gândesc deloc. Dar parcă nici aşa. Bine zice poporul nostru înţelept: ce-i mult, strică.

Sursă foto

De fapt, ce cauzează această gândire excesivă? Sigur că literatura de specialitate are multe studii şi teorii. Dar nu mă gândesc la asta, în calitate de psiholog. Doar ca o persoană, care a decis că vrea să schimbe ceva, la modul de a aborda lucrurile. Şi mi-am pus această întrebare: care este cauza? Mereu sunt de părere că trebuie să am o minimă idee despre cauze, înainte de a mă apuca să „scap” de efecte. Că altfel nu ştiu unde să lucrez şi efortul meu poate deveni inutil şi frustrant.

Şi am realizat că sufăr de aşa-numita „scenarită”. Dar nu aşa oricum, că uneori fac scenarii, că uneori îmi imaginez cum s-ar putea întâmpla lucrurile. Nu. Asta este pentru amatori. I am the queen. Eu am 100 de scenarii în minte, după fix o jumătate de secundă. Şi asta, în zilele în care sunt obosită.

Mintea mea o ia mult înaintea mea. Simt că am un cal sălbatic, pe care trebuie să-l îmblânzesc. Numai că uneori mă chinui să-l prind, că este pe câmpii şi tare repede mai aleargă. Şi eu, lipa-lipa, după el, poate-poate îi pun frâiele.

În fine. Aţi înţeles tabloul. Mintea mea, la 100 de ani-lumină înainte. Eu după ea, să o mai domolesc, pe nebună. The queen, v-am zis.

Şi totuşi…cauza?

La mine, este dorinţa de a avea control (după îndelungi analize şi lucru cu mine însămi, am concluzionat asta). Control asupra a ceea ce se întâmplă, control asupra reacţiilor mele, în anumite situaţii. Dacă ştiu ce se va întâmpla (de unde nevoia de a face n scenarii, că poate unul se adevereşte), sunt pregătită să reacţionez. Am purtat n discuţii cu persoana cu care trebuie să mă întâlnesc, am desfăşurat de n ori prezentarea pe care trebuie să o fac, am trecut de n ori printr-o şedinţă de lucru, le-am spus de n ori prietenilor ce simt şi ce-mi doresc. Iar partea cea mai frumoasă a vieţii este că Dumnezeu, dragul de El, mereu mă surprinde cu o totul altă desfăşurare, decât cea din mintea mea. Chiar şi atunci când cred că opţiunile sunt limitate şi am trecut prin absolut toate posibilităţile şi că sigur altă variantă nu există, la o anumită situaţie, El îmi demonstrează că trebuie să stau mai domolită, în banca mea, şi să nu mai fac supoziţii. Pentru că viaţa este plină de surprize. Şi aşa este minunat.

Sigur, aş putea să detaliez mult mai mult, nebunia aceasta de a gândi prea mult. Probabil, câţi oameni, atâtea cauze. La mine, cred că asta este cauza principală. Ah, şi am uitat să vă spun. Psihologic, nevoia de control se leagă de anxietate. Cu cât o persoană este mai anxioasă, cu atât nevoia de control creşte. Ne minţim cu iluzia că, dacă avem control, vom fi ok şi că nimic neprevăzut nu ni se poate întâmpla, deci aparent am fi securizaţi (Doamne, şi câtă energie ne consumă chestia asta! Mai ales la dezamăgirea şi frustrarea că scenariile ni se năruie şi nu se îndeplinesc). Numai că nu este aşa. Abia când înveţi că poţi controla absolut…NIMIC, atunci scade anxietatea şi apare liniştea (garantez şi vă dau, în scris, că aşa este…citiţi literatura de specialitate, veţi ajunge la aceeaşi concluzie). Multe ar fi de zis şi aici, nu m-aş mai opri din vorbă, dar cine este interesat, putem continua discuţia, separat.

Soluţia?

Una singură am găsit. Care chiar să funcţioneze şi să-mi fie şi de folos. RUGĂCIUNEA. Atât.

Sursă foto

Sigur că tot felul de şcoli de terapie sau curente de meditaţie şi mindfulness recomandă tot felul de tehnici. Şi sunt multe ok, probabil, nu le-am încercat, decât pe câteva (şi credeţi-mă, pe cuvânt, am făcut ani buni de dezvoltare personală şi mers la terapie individuală). Dar sunt ok pe termen scurt. Prea scurt, pentru mintea mea neîmblânzită. Numai Dumnezeu a avut atâta răbdare şi delicateţe, încât să o mai astâmpere puţin.

Rugăciunea are minunata calitate că, în afară de a ne ţine mintea ocupată (că asta face şi televizorul, de exemplu), ne aduce şi folos. Pe de o parte, pentru că după ce mintea se obişnuieşte cu rugăciunea, începe să apară şi liniştea, pacea interioară, aşezarea sufletească (se mai pun frâiele, la calul acela sălbatic), devine reflex să spui o rugăciune, când mintea începe iar să alerge liberă, pe câmpii, şi astfel o struneşti. Pe de altă parte, pentru că nicio rugăciune nu rămâne fără răspuns, de la Dumnezeu. Imediat, peste o zi, o lună sau 10 ani, primim răspunsul mult-aşteptat. Această convorbire intimă cu Dumnezeu, ne descarcă de povara gândurilor, le pune în ordine, dar este şi momentul în care Îi cerem să ne ajute, cu problemele şi greutăţile noastre. Şi aşa se naşte şi nădejdea, în sufletele noastre, urmată de pace. Multă pace.

Fără a avea pretenţia că sunt vreo expertă sau vreo mare rugătoare, pe mine mă ajută o rugăciune, cât de scurtă. Cât pot eu, la nivelul acesta cel mai de jos. Când reuşesc, pentru că nu pot mereu. Vă amintiţi „teoria o ştiu, dar practica mă omoară”? Este greu, uneori, în tăvălugul gândurilor, să-mi amintesc să mă şi rog. Cu efort de voinţă, cu multă concentrare, reuşim totuşi să ne creem un nou mecanism. Şi mi-a plăcut că am citit o dată o chestie faină, pe blog-ul Irinei, că pentru a permanentiza un nou comportament, trebuie să-l exersezi 21 de zile, pentru a se crea noi reţele neuronale şi să devină „rutină” (avea ea un articol, pe o temă adiacentă, aici).

Pare atât de simplu. Şi totuşi…rugăciunea este calea cea mai grea. Dar şi rezultatele…vin cu generozitate. Pentru că Dumnezeu nu este zgârcit. Dă mult mai mult, decât cerem (sau merităm) noi.

Să vă fie de folos! Iar, de nu, să vă găsiţi voi calea, pentru sufletul vostru!

Annie