Experienţa mea, la Roma (partea I)


Recent, am decis să îmi ofer o mică „nebunie”, la Roma. Aşa că…am plecat. 4 zile. Singură.

Da, spre mirarea tuturor, am fost singură. Şi a fost genial. Cei care călătoriţi mai des, ştiţi că în străinătate nu este aşa mare lucru, să călătoreşti pe cont propriu. Se practică foarte mult. Drept dovadă, am întâlnit persoane care veniseră din Peru, Columbia, Rusia, Spania sau chiar şi din Italia…băieţi, fete, toţi erau „solo travelers”, cum am auzit că se spune (şi mi-a plăcut mult expresia). Noi, în România, avem o concepţie că putem face lucruri doar împreună. De la ceva mărunt, cum a fi să te duci în parc sau la o cafea, până la a călători, într-o ţară străină.

solotraveler.jpg

Sursă foto

Asta mi s-a confirmat, povestind oamenilor despre experienţa mea. Şi prima întrebare (însoţită de o expresie vizibilă de mirare) a fost: „Şi ai fost singură?”. Acum, să fac o analiză şi să-mi dau cu părerea despre gradul nostru de co-dependenţă…parcă nu-mi vine. Să iau în discuţie stima de sine, că puţini considerăm că am merita să trăim o experienţă atât de faină singuri, poate chiar în mod egosit, un pic…parcă iar nu-mi vine.

Cert este un lucru: românii nu prea sunt solo travelers. Correct me if I’m wrong, dar eu nu prea am întâlnit. Sau, dacă am întâlnit, mi s-a confirmat clişeul de „persoană hippie, care fumează iarbă, stă sub cerul liber, nu are job şi se consideră boem, deşi este doar un pic inadaptat social”. Fără a judeca pe nimeni. Bine, poate doar un pic.

De ce să călătoriţi singuri? Nu ştiu. Pot să vă spun doar de ce mie mi s-a confirmat că este o experienţă, care merită trăită, măcar o dată în viaţă. Şi am încropit o listuţă cu motivele, care pe mine m-au convins că vreau să mai fac acest lucru. Roma a fost doar începutul!

justgo.jpg

Sursă foto

1. Timpul cu mine. Am avut mult, dintr-ăsta. Imaginaţi-vă că începând de luni noapte, până sâmbătă dimineaţă, am fost eu cu mine. Sigur, nu am fost izolată de oameni, dar am fost fără persoane cunoscute, aproape tot timpul. Acest lucru, mi-a permis să port discuţii lungi, cu mine, să mă analizez, să mă cert uneori, să cad la o înţelegere. Să pun pe masă, toate acele lucruri la care nu aveam timp niciodată să mă gândesc. Ştiu că, de cele mai multe ori, fugim de noi înşine. Şi ar trebui să ne întrebăm: de ce? De ce ne este atât de teamă să fim singuri? De ce ne este teamă să vorbim cu noi înşine? Ce ne este teamă că vom afla?

Mie îmi place mult să am momente în care să stau şi singură, doar eu cu gândurile mele. Dar asta vine după multă trudă, lucrat cu mine însămi şi înfruntat temeri, legate de propria-mi persoană. Aşa că, în timp, am învăţat să apreciez compania mea şi să mă bucur singură, de lucrurile care îmi plac.

În continuare, iubesc să împărtăşesc momente, lucruri, experienţe cu alţi oameni. Se pot face amândouă, fără vreo problemă.

2. Timpul cu Dumnezeu. Cu siguranţă, mai important decât primul punct, pentru mine. Şi cred că ar fi trebuit să încep cu asta. Am avut mult timp să stau de vorbă cu Dumnezeu, să mă gândesc la diferite lucruri, să-I cer lucruri, să-I mulţumesc, uneori să mă şi rog. Distanţa faţă de biserică (mă refer la ea, în mod fizic, ca şi lăcaş de cult) m-a făcut să o apreciez mai mult. Acasă, o am tot timpul lângă mine. Acolo, nu am pus piciorul în vreo biserică ortodoxă. Nu că nu ar fi fost, dar nu am avut aşa mult timp şi nici nu ştiam să ajung, pe la ele. Pe hartă, păreau a fi pe la periferiile oraşului, aşa că am renunţat la ideea de a merge la vreuna.

Este important să am o pauză, uneori, în care elimin tot balastul zilnic, tot zgomotul de fundal şi toţi factorii perturbatori, şi să mă concentrez mai mult pe relaţia mea cu Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, a fost o experienţă intensă, revigorantă şi foarte personală, motiv pentru care mă opresc aici, cu acest punct.

3. Independenţa. Pentru mine, a fost o reafirmare a independenţei mele, în sensul de a avea capacitatea să fac lucruri singură. Sigur, am mai fost plecată în străinătate, de multe ori. În mare parte, cu job-ul, dar şi în interes personal. Aşa că poate nu prezenta o mare dificultate, ideea de a explora singură un oraş nou. Dar când am spus de capacitatea de a face lucruri singură, m-am referit nu la a nu avea nevoie de ajutor, ci la a-mi asuma să merg singură, la a mă simţi independentă faţă de alte persoane.

Ca să înţelegeţi, am crescut mereu în spiritul românesc, de „cum să faci chestii singur?”. Din fire, eram o persoană dependentă de compania altora. Îmi era greu să merg, de exemplu, singură la un spectacol. Sau să merg singură să-mi cumpăr o bluză nouă. Sau să ies singură pe malul mării, dacă aşa simţeam. Am asociat mereu „a fi singur” cu „a te simţi singur”. Dar am aflat că sunt două lucruri complet diferite. Te poţi simţi singur, chiar şi când eşti înconjurat de oameni apropiaţi. Precum, poţi fi singur, dar să te simţi foarte confortabil aşa.

Cum ziceam, după mult lucru cu propria-mi persoană, am ajuns să-mi dau voie să mă bucur de lucrurile care îmi plac, indiferent dacă am companie sau nu. Iar uneori, chiar îmi doresc eu le fac pe cont propriu. Este o mică plăcere egoistă, recunosc, să nu împart cu nimeni, ceva ce-mi place să fac. Mă simt vinovată uneori, ca un copil, care mănâncă ceva bun, pe ascuns, şi celorlalţi nu le dă. Dar am înţeles, în viaţă, că şi ceilalţi au bani să-şi cumpere ceva bun şi să mănânce, nu trebuie neapărat să împart eu mereu. Hi hi!

Mai în glumă, mai în serios, aţi înţeles ideea.

4. Respectul. Da, este foarte bine să ne evaluăm gradul de respect, pe care îl avem faţă de propria persoană. Eu fac asta destul de des. Şi, deşi uneori, sunt neascultătoare şi mă supăr pe mine însămi, că fac prostii, deşi mi-am zis să nu fac lucrul respectiv, totuşi încerc să nu las asta să-mi scadă nivelul de respect personal. Iar faptul că am reuşit să trăiesc o provocare, pe care acum câţiva ani aş fi jurat, cu mâna pe inimă, că nu aş face-o niciodată, cred că merit să adaug un pic de respect, la „vistierie”. Nu mă transform într-o narcisistă şi încerc să nu cad nici în mândrie. Pur şi simplu, mi se pare în regulă să admit că am trăit un lucru fain (îngăduit de Dumnezeu, desigur, nu vă imaginaţi că ar fi fost ceva posibil, fără voia Lui), pe care altădată nu aş fi avut curaj să-l trăiesc.

5. Recunoştinţa. Pentru orice experienţă, mai ales atât de minunată, simt nevoia să fiu recunoscătoare. Şi să ştiţi că recunoştinţa este cheia fericirii (dovedit ştiinţific, nu vă mint; intraţi AICI, vă veţi convinge; este un video în engleză, dar are subtitrare în limba română).

  • Să îmi fiu recunoscătoare şi mie, că am făcut acest pas.
  • Să le fiu recunoscătoare oamenilor, care au făcut posibilă această experienţă: celor care m-au susţinut şi celor pe care i-am întâlnit, pe parcurs
  • Să Îi fiu recunoscătoare, mai ales lui Dumnezeu, care a avut grijă de mine şi care mi-a îndeplinit această dorinţă, care a început ca un gând timid, o rugăciune, şi s-a transformat într-o minunată realitate.

Fără să mă mai lungesc, vă doresc, din suflet, să vă daţi voie să vă „aruncaţi” într-o astfel de experienţă. Măcar o dată.

Annie

Anunțuri

Cuvintele mele


Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Word-Salad-Best-Words.jpg

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.

Transformarea blog-ului


De ceva timp, simt iar nevoia de a scrie. Pe blog, pe Facebook, pe o bucată de hârtie. Oriunde. Numai să scriu. Să îmi aşez gândurile, să mă descarc, să conturez idei.

Aşa că am decis să încerc să readuc la viaţă blog-ul. Tare mi-e drag. Mă bucur că nu l-am şters. Mă gândisem să pornesc un blog nou, cumva pe sistemul „the new me”. Dar cum eu sunt de părere că, în viaţă, nimic nu se încheie, ci se transformă, am hotărât să aplic acelaşi principiu şi blog-ului. Aşa că am păstrat toate postările vechi, descrierile vechi. Îmi plac să văd schimbarea, cumva văd mereu punctul din care am plecat. Tot eu, dar altfel.

Şi, cum orice transformare presupune şi o înnoire, zic eu, am schimbat hăinuţele blog-ului, am găsit o temă nouă, font-uri noi. Încă mai caut o imagine de fundal potrivită, dar momentan este în regulă şi acest minunat peisaj, cu trenul (iubesc trenurile!).

Despre ce voi scrie? Probabil despre viaţă, despre idei şi gânduri, despre emoţii, despre locuri şi persoane. Cumva, cam ce am scris şi în perioada anterioară, poate cu o altă abordare, poate cu mai multe aberaţii personale. Încă nu ştiu. Vreau doar să scriu. Indiferent cine (şi dacă) citeşte.

Good to be back! :-)

Annie

The-Flamsbana-Norway-1-s

Program de consiliere şi orientare profesională, în Constanţa!


Alegerea unei meserii sau a unei profesii poate să pună foarte multă presiune asupra unei persoane, mai ales dacă vorbim despre tineri. Uneori, aceştia se simt confuzi, lipsiţi de repere şi nesiguri pe decizia lor.

Pentru că înţelegem importanţa acestei decizii, în viaţa unui tânăr, vrem să venim în întâmpinare, cu un program de consiliere şi orientare profesională.

Acest program se va desfăşua cu ajutorul unor metode experienţiale şi non-formale inedite, uşor de adaptat pe nevoile fiecărui tânăr în parte, dar şi cu ajutorul testelor specializate, utilizate de foarte mulţi psihologi, în astfel de programe.

Pe lângă lucrul efectiv cu tinerii, vor fi implicaţi activ şi părinţii acesora, de sprijinul cărora ei au nevoie, în această perioadă importantă.

Întâlnirile cu tinerii vor avea loc o dată pe lună, timp de 5 luni, şi vor dura câte 4 ore fiecare. Între întâlniri, aceştia vor lucra acasă, în limita timpului disponibil.

Primele întâlniri se vor axa pe auto-cunoaştere, identificarea şi deblocarea resurselor personale, proces important în alegerea ulterioară a unei arii profesionale.

Spre finalul programului, tinerii vor începe realizarea unui plan de activitate bine structurat, care îi va ajuta să îşi urmărească obiectivele profesionale, în mod independent.

 

Costul programului este de 500 RON, achitabil în 3 tranşe (un avans de 200 RON şi 2 tranşe a câte 150 RON fiecare) şi include:

– 20 ore de lucru cu tinerii, prin metode experienţiale şi non-formale (timp de 5 luni, o dată pe lună, câte 4 ore)

– 5 ore de lucru cu părinţii (în diferite etape ale programului)

– 2 ore de supervizare a evoluţiei tinerilor, după terminarea programului

– testare profesională, cu teste specializate în domeniu

 

Programul va începe în ianuarie 2015, dar nu mai devreme de formarea unui grup de minim 5 persoane.

 

Echipa care va coordona grupul este formată din 2 psihologi: Andreea-Ştefania Ionaşcu şi Andreea Ionescu, cu experienţă în lucrul individual şi de grup cu tinerii, precum şi în activităţi de consiliere şi orientare profesională. Acestei echipe, se va alătura un colaborator local, pentru aplicarea şi interpretarea testelor de orientare profesională.

 

Pentru detalii suplimentare şi înscrieri:

Psiholog Andreea-Ştefania Ionaşcu

0721 26 40 30

andreeaionascu_m@yahoo.com

 

Psiholog Andreea Ionescu
0737 306 256
andreeaionescu086@gmail.com

Găsiţi şi evenimentul de Facebook, aici: https://www.facebook.com/events/1523134831262370/.

 

Consiliere si orientare profesionala

Amintiri din altă viaţă (II)


Eram în camera mea. Făceam ceva banal, probabil împachetam nişte haine. M-am oprit brusc şi am simţit nevoia să mă aşez.

„Ce fac? Încotro mă îndrept cu viaţa mea?”, mi-a fulgerat gândurile. Iar, această întrebare. Care vine, din când în când, şi mă bântuie câteva momente. Vine să-mi răvăşească ordinea, provoacă haos şi mă obligă să rearanjez lucrurile, în urma ei.

Şi atunci m-am gândit la tine, cel pe care încă nu îl cunosc. Şi m-am întrebat, siropos, dacă şi tu te gândeşti la mine, în acel moment. Desigur că nu, acesta nu este un film, oricât mi-aş dori, uneori. Dar m-ar fi consolat gândul că şi tu te gândeşti la mine, cea pe care încă nu o cunoşti, că visezi la momentul întâlnirii noastre. Că te-ai gândit deja cum o să mă ţii de mână pe stradă şi cum o să mă cerţi, când te superi pe mine, cum o să decidem dacă ne uităm la Masterchef sau la meci, cum o să-i cheme pe copiii noştri şi care dintre noi îi va alinta mai mult.

Hm…am zâmbit prosteşte, ca o tânără veşnic îndrăgostită, de un vis nedefinit, pe care îl aşteaptă înfiorată.

„Hainele nu se vor împacheta singure.”

 

Annie

Frida Kahlo – „What the water gave me”

Sursa pozei

AIKIDO – Curs GRATUIT pentru începători, din 5 mai 2014


Acum 2 luni, când eram pe la a 6-a şedinţă de Aikido, vă invitam să vă înscrieţi şi voi la un curs gratuit. Am scris atunci, pe larg, care sunt beneficiile practicării Aikido, atât la adulţi, cât şi la copii, care este cadrul în care se desfăşoară, despre tehnici şi formă fizică, plus alte detalii. Nu mai reiau aceste informaţii, deci, dacă vreţi să le citiţi, click aici pentru articol.

Vă invit, din nou, să vă înscrieţi la Aikido, dar am revenit cu impresii proaspete, după 2 luni suplimentare de practică. Plus câteva informaţii despre sala cea nouă, cea mai mare şi mai modernă din oraşul nostru!

Sursă foto

Ei, bine, după încă 2 luni, de mers de 3 ori pe săptămână (deci cam 15-16 şedinţe de practică, plus vreo 7-8 şedinţe de lucru cu arme de lemn – bokken şi jo), recomand Aikido cu şi mai multă încredere. Devine din ce în ce mai frumos şi, odată ce am prins gustul, vreau să învăţ şi să exersez cât mai mult.

Ziceam că sunt o sedentară. De aceea, mă surprinde şi pe mine că, după o oră şi jumătate de lucru intens, eu tot aş mai sta la sală şi aş mai lucra. Mai nou, miercurea stau câte 3 ore, pentru că avem o oră şi jumătate de curs de autoapărare pentru femei şi o oră şi jumătate de curs cu arme. Şi mă simt mai revigorată decât în zilele în care lenevesc în pat!

Am observat că mi-am schimbat postura corpului, în principal pentru că stau cu spatele mai drept, şi când merg pe stradă, şi la calculator, şi în treburile casei. De asemenea, simt că am mişcări mai uşoare, mai fluide, încep să capăt flexibilitate, ceea ce iar îmi place. Activitatea fizică mă menţine în formă, sunt mai tonică şi mai energică :D

Însă ceea ce iubesc cu adevărat este modul în care am început să descopăr resursele corpului meu, să văd că pot face anumite mişcări, că pot sta într-un anumit fel, că mă pot concentra simultan la cum ţin mâinile, picioarele, capul, trunchiul, eventual şi arma, dacă o am în mână. Îmi pot da seama acum dacă stau într-o poziţie ce îmi oferă echilibru sau nu, cum sunt poziţionată faţă de partenerul cu care lucrez şi cum mă pot folosi de energia lui, în executarea tehnicilor.

Asta mi-a sporit foarte mult încrederea în mine şi în mişcările mele, inclusiv în ideea autoapărării, dacă ar fi necesară. Deja începusem să mă gândesc ce tehnică aş putea face, dacă aş fi în situaţia de a mă apăra pe stradă.

Am prins curaj inclusiv în a-mi testa limitele şi a vedea până unde pot merge cu o anume mişcare, pentru că acum ştiu ce se poate întâmpla. Am învăţat cum să cad corect, ştiu cum să evit posibilele fracturi, ceea ce iar contează extraordinar de mult. Mai am încă reţineri la anumite exerciţii, dar sunt foarte motivată să-mi depăşesc limitele şi să mă forţez un pic, pentru că aşa începe curajul.

Deşi nu am lucrat deloc acasă, recunosc, am reuşit, în 2 luni, toate aceste lucruri despre care am scris, doar exersând la sală. Este uimitor cum te poate transforma o astfel de experienţă. Parcă am descoperit o parte din mine, despre care nici măcar nu ştiam că este acolo :)

Pentru mine, este foarte mult şi consider că am făcut progrese. Nu neapărat în ce priveşte tehnicile şi exerciţiile, unde mai am foarte mult de învăţat şi lucrat, ci în ce priveşte resursele mele interioare. Mă simt ca nouă!

Acum, despre sală, că v-am promis. Este foarte mare, spaţioasă, cu multă lumină, saltele de calitate, avem şi zonă cu mese şi scaune, unde puteţi asista la cursuri, dacă vreţi să vedeţi cum este. Sala este dotată cu vestiare şi duşuri şi suntem răsfăţaţi cu apă superfiltrată şi ceaiuri de toate felurile ♥ Sala se ridică la calitatea sălii Federaţiei, din Bucureşti, fiind realizată la standarde înalte, astfel încât să se asigure cele mai bune condiţii, pentru practicanţi. Fotografii mai jos, pentru că sunt mult mai sugestive, decât aş putea eu să descriu.

CONCLUZIA: VĂ AŞTEPTĂM LA UN NOU CURS PENTRU ÎNCEPĂTORI, DIN DATA DE 5 MAI 2014! Pentru alte detalii despre înscriere şi mod de desfăşurare, accesaţi evenimentul de pe Facebook sau site-ul clubului.

Annie

PS: Fotografiile sunt preluate de pe pagina de Facebook a Clubului DAN-AIKIDO Constanţa.

Arabica The coffee shop Constanţa


Astăzi fac un review pentru acest loc absolut senzaţional. Recunosc, am fost doar de câteva ori, dar, de fiecare dată, m-a impresionat plăcut, deci merită să scriu despre el.

Vreau neapărat să încep cu decorul, pentru că îmi place foarte mult. Apreciez mult creativitatea celor care l-au aranjat, dar şi spiritul eco şi vintage, de care au dat dovadă, folosind ca decor obiecte vechi. Cea mai faină, în sensul acesta, este sigur maşina de cusut, care este folosită pe post de masă. Bucăţile de saci de cafea înrămate, tablele cu citate scrise cu cretă, cărţile, ceainicele şi ibricele vechi sunt nişte detalii savuroase, care oferă acel sentiment de intimitate şi „acasă” (cel mai potrivit este termenul „coziness„, dar nu găsesc unul la fel de reprezentativ, în română).

Muzica este la fel de faină, doar melodii de calitate, mai vechi sau mai noi, fără chestii comerciale. Am apreciat, în mod deosebit, faptul că am ascultat Phoenix, în timp ce îmi beam cafeaua :)

Servirea este promptă şi eficientă, ţi se oferă sugestii, dacă eşti indecis, se răspunde cu amabilitate la întrebări. Din acest punct de vedere, lucrurile se desfăşoară foarte bine, sunt mulţumită (lucru care se întâmplă greu, la acest capitol).

Acum, despre produsele efective. Desigur, au multă (MULTĂ) cafea. Că doar asta era şi ideea. Recunosc, sunt nepricepută în ale cafelei, „domeniul” meu este reprezentat de ceaiuri. În orice caz, pe mine m-a impresionat atât varietatea cafelei, cât şi a modului în care poate fi preparată. Adică nu te duci să ceri pur şi simplu un cappuccino, de exemplu. Poţi cere cappuccino dintr-o anumită cafea. La fel, şi pentru celelalte produse, gen espresso, frappe, latte etc. Gusturile diferă, sunt anumite cafele mai potrivite pentru un anumit tip de preparare. Complicat pentru neştiutori, dar îmi imaginez că este foarte satisfăcător pentru cafegii.

Oricum, dacă nu vă pricepeţi, solicitaţi asistenţa personalului, vă vor ajuta cu drag.

În rest, au şi ceaiuri, răcoritoare, limonade (cea cu tarhon este foarte originală şi gustoasă, nu am mai întâlnit în altă parte) şi, dacă-mi amintesc bine, şi băuturi alcoolice, de tip cocktail, tării, vin şi altele. Recunosc, nu prea am obiceiul să mă uit la astea. O să fiu mai atentă, de acum înainte, ca să vă pot oferi informaţii.

Preţurile sunt foarte accesibile, pornesc de la 5-6 lei pentru diferitele cafele şi răcoritoare, ceea ce mi se pare potrivit, pentru orice buzunar.

Vă recomand să le urmăriţi pagina de Facebook, mai organizează şi diferite evenimente, foarte interesante, la care puteţi participa. De asemenea, au un TUR VIRTUAL bine pus la punct, vă puteţi face o idee foarte clară despre cum arată.

Încercaţi, este un altfel de loc, pentru cei care apreciază non-mainstream-ul :)

Annie

***Fotografiile sunt preluate de pe pagina de Facebook Arabica The coffee shop Constanţa.***

Curs GRATUIT de AIKIDO, pentru începători, la Constanţa


Din 24 februarie, se organizează un nou curs, de 10 şedinţe, pentru cei care vor să afle ce este AIKIDO, „fără obligaţii”. În sensul că poţi participa la aceste 10 şedinţe, după care decizi dacă vrei să rămâi, ca practicant, sau dacă vrei să cauţi altceva, ce ţi se potriveşte. Fără alte obligaţii.

Sursă foto

Fun fact: ştiai că cel mai cunoscut practicant de Aikido este Steven Seagal? Cunoscut de lumea largă, vreau să spun, nu de specialişti, neapărat. Acum ştii despre ce e vorba, aşa-i? Sigur ai văzut măcar un film de-al lui.

Încep prin a spune că eu deja sunt înscrisă la un astfel de curs şi am parcurs 6 şedinţe, din 10. Mi s-a părut o iniţiativă extraordinară, a şcolii de Aikido. Într-o lume în care totul costă, ţi se oferă în mod real o oportunitate de a experimenta ceva frumos, accentul fiind pe calitate şi pe dorinţa sinceră a instructorului de a populariza Aikido, nu pe persuasiune şi „strângerea” de cât mai mulţi participanţi plătitori.

Pe lângă argumentele de sănătate, supleţe fizică, autodisciplină şi alte motive la fel de valoroase, pe care le regăsiţi pe site-ul şcolii, eu vă ofer perspectiva unui începător, aşa cum am perceput eu experienţa Aikido, după 3 săptămâni.

Îmi place mult ideea de „comunitate”. Aici, am regăsit o comunitate de oameni interesaţi de autodepăşire, ceea ce personal îmi place. Stilul de „predare” (poate instruire ar fi mai bine zis) este foarte plăcut, deschis şi direct, fără emfază sau pretenţii. Atitudinea unui instructor („sensei”, în acest caz) este esenţială în învăţarea oricărui sport, artă marţială, dans sau ce o mai fi. Ca la şcoală: nu-ţi place profesorul, greu digerezi materia pe care o predă.

Deşi Aikido are o parte spirituală, cel puţin din ce am observat eu pe Youtube, la japonezi, şi din ce ne-a mai zis şi sensei, aici nu este vorba despre nimic ezoteric, mistic. Unele „ritualuri” sunt pur şi simplu preluate ca atare, ca etichetă, în semn de respect faţă de sensei şi praticanţi, şi pot însemna pentru fiecare altceva. Pentru mine, asta a fost important. Nu-mi plac lucrurile care contravin credinţelor mele religioase, pe care le apăr cu tărie. Deci „închinarea” la zei străini sau oameni ar fi fost din start un mare minus, pentru mine. Nu este cazul, nimeni nu obligă pe nimeni la nimic, fiecare are libertatea de a prelua eticheta Aikido aşa cum îi este confortabil spiritual.

Tehnicile, în sine, sunt frumoase şi paşnice. Deşi pare paradoxal, mai ales din ce vedem pe Internet şi în filme, Aikido are scopul de a transforma adversarul în prieten, fără a-i pricinui durere fizică. Aşa cum declara sensei Iulian Bosoi, într-un interviu, „îi arăţi adeversarului că îl poţi controla eficient, dar nu-l răneşti. Şi asta îl îndatorează cumva pe respectivul atacator, astfel încât să nu devină agresiv în continuare”. Scopul Aikido, aşa cum l-am înţeles eu de la sensei, este să transformi conflictul în prietenie. Mai întâi, în mod simbolic, în sala de antrenament, iar apoi în viaţa de zi cu zi.

Menirea cursului pentru începători este şi de a consolida o parte teoretică, despre Aikido, dar şi de a dezvolta treptat o formă fizică şi de a ne obişnui cu exerciţiile. Multe persoane m-au întrebat dacă este solicitant fizic, dacă trebuie să ai o condiţie bună. Răspunsul meu a fost că primele exerciţii sunt uşoare, tocmai pentru a te obişnui, apoi complexitatea creşte progresiv, astfel încât să le poţi face, fără a te descuraja. Cu puţină voinţă şi exersare, se poate. Eu sunt o sedentară, deci, dacă mie îmi este confortabil, cred că mulţi alţii pot practica Aikido, fără probleme.

Ce îmi mai place este că nu există limită superioară de vârstă. La grupa de tineri şi adulţi, sunt persoane cu vârste între 15-16 şi 40+ sau chiar 50+. Tocmai pentru că forma fizică se dobândeşte treptat.

Aikido este însă foarte bun şi pentru copii (peste 7 ani, în cazul şcolii noastre). Lucrul în echipă, disciplina şi regulile pe care trebuie să le urmeze, exerciţiile fizice contribuie la o dezvoltare armonioasă a copilului, şi la nivelul corpului, dar, mai ales, la nivelul minţii. Cred că o minte „ordonată” a unui copil, va avea ca rezultat un adult complet, independent şi fericit.

Alte detalii tehnice, despre ce înseamnă Aikido, puteţi găsi şi pe Internet. Aveţi aici un document public, despre istoria Aikido, în România. Eu vă recomand site-ul Federaţiei Române de Aikido, dacă nu sunteţi din Constanţa, pentru a vedea dacă există un club şi în oraşul vostru. Pentru constănţeni, desigur, Clubul DAN-AIKIDO, la care merg şi eu. Vă las şi pagina de Facebook a şcolii, pagina de Aikido pentru copii şi, mai jos, un reportaj care cuprinde, cumva, esenţa Aikido.

 

 

Fotografiile de mai jos sunt preluate de pe pagina personală de Facebook a lui Shihan Dan Corneliu Ionescu, preşedintele Federaţiei Române de Aikido.

Annie

PS: cursurile acestea, de începători, se organizează de mai multe ori pe an, deci urmăriţi site-ul, dacă vreţi să vă înscrieţi.

 

Restaurant Merlin Constanţa


Pentru că sunt clientă fidelă a acestui restaurant de vreo 4-5 ani, am decis, în sfârşit, să-i fac un review. Era şi timpul, deja ştiu tot ce se poate despre el.

Deşi merg relativ des şi de ceva timp, nu pot afirma că este excepţional. Este un restaurant destul de bun, dar cam atât.

Principalele motive pentru care revin la ei ar fi pizza delicioasă (yam-yam!), faptul că au preţuri foarte accesibile şi că aproape întotdeauna găsesc loc liber. Ah, şi terasa. Când este cald afară, este deosebit de plăcut să stai pe terasă, este acoperită cu viţă de vie, este adăpost, deci o atmosferă plăcută.

În meniu sunt multe tipuri de pizza (în jur de 40, ceea ce este foarte bine, ai de unde alege), disponibile în 3 variante de mărime şi preţ…şi…cam asta este tot. Aveau paste, dar le-au scos din meniu acum vreo 2 ani, cred. Iar în ultimele 2-3 luni, de fiecare dată când cerem o salată, primim aceeaşi replică: „Nu mai avem, ne pare rău”. Acum serios, cât de greu poate fi să faci rost de ingredientele pentru o salată? Şi, mai ales, cât de greu poate fi să o prepari?

Deci ca pizzerie, este ok. Ca restaurant, nu prea.

La capitolul băuturi, este bine. Au mai multe băuturi pe bază de cafea (espresso, cappuccino, caffe latte, frappe şi alte 2-3), cu preţuri de la 5 la 10 lei. Ceaiuri au doar de vreo 2 feluri (sau chiar unul, în ultima vreme), cocktail-urile sunt şi alcoolice, dar şi non-alcoolice, cu preţuri între 11 şi 18 lei. Desigur, nelipsitele beri, vinuri, lichioruri şi alte „alcooluri”. Din păcate, aici nu ştiu preţurile şi nici dacă le au efectiv, pe toate, pentru că nu am comandat niciodată.

Servirea este bunicică, am întâlnit, cu siguranţă, muuuult mai rău (vezi Dolce Vita şi On Plonge). Este amenajat cu gust, simplu, în culori închise, ce dau un sentiment de intimitate.

Per total, este un loc bun, eu îl recomand, cu menţiunile de rigoare, legate de „sărăcia” meniului.

Annie

PS: văd că vara se mută pe plajă, pe la Hanul Piraţilor. Nu am fost, din poze pare ok. Mai multe, pe pagina lor de Facebook, de unde este preluată şi poza de mai sus. Iar pe site, puteţi găsi şi meniul.

Imaginea profesională pe Facebook


Atunci când deţii o afacere sau vrei să promovezi un serviciu / un produs pe Facebook, este foarte important să ştii că există reguli şi indicaţii despre cum se face asta. Chiar dacă vorbim despre Internet, unde literalmente ORICINE poate publica ORICE, dacă vrei să ai succes în promovare, ar fi bine să te informezi despre ce se face şi ce nu se face.

Spun asta pentru că, pe zi ce trece, observ că sunt multe afaceri / persoane publice, care stau foarte prost la capitolul acesta. Este normal ca atunci când ai o afacere mică, să nu îţi poţi permite un consultant de PR şi comunicare, deci să nu ai o strategie în acest sens. Dar construirea profesionistă a imaginii este o parte importantă a succesului pe care îl vei avea.

Eu am fost destul de interesată de acest domeniu, am făcut şi cursuri de PR şi comunicare, tocmai în ideea în care voi dori să-mi promovez corespunzător serviciile, atunci când voi avea afacerea mea (pentru cei ce nu ştiu, mă refer la un cabinet psihologic).

Vreau să subliniez, în acest articol, principalele lucruri de care ar trebui să se ţină cont, astfel încât să fie mulţumiţi chiar şi cei mai pretenţioşi clienţi (aşa, ca mine). Vorbesc despre firme şi persoane cu profesii liberale, în care propria imagine este şi imaginea afacerii cumva (psiholog, medic, speaker, trainer, consultant, instructor etc.).

1. Afacerea are PAGINĂ!
Diferenţa între cont pe Facebook şi pagină este că pe cont ai prieteni (deci opţiunea de Add Friend), în timp ce, pe pagină, ai „fani” (deci opţiunea de Like). Contul este gândit pentru persoane fizice, de aceea se pot adăuga maxim 5000 de prieteni. Pagina poate să aibă un număr infinit de like-uri şi, în plus, oferă nişte posibilităţi foarte bune de PR: îţi oferă statistici despre postări, like-uri şi fani, poţi vedea evoluţia paginii, poţi să promovezi anumite postări contra cost, ceea ce asigură o răspândire mai mare a informaţiei. Este mult mai profesionist să ai pagină, chiar dacă porneşti de jos. Gândeşte pe termen lung, vei vrea sigur să ai mai mult de 5000 de oameni interesaţi, aşa-i? Chiar dacă poate te urmăresc de la distanţă doar, este bine să oferi libertatea tuturor de a-ţi urmări activitatea. Nu se ştie niciodată când apare un client nou sau te recomandă cuiva.

2. Fără pisici, bancuri şi gagici dezbrăcate!
Am mai obserat că, cei care administrează conturile sau paginile unei afaceri, au tendinţa de a publica tot felul de chestii, unele mai puţin profesioniste ca altele. Este normal să-ţi placă poze sau video-uri cu animăluţe, un banc sau chiar poze cu femei dezbrăcate, dar ce imagine crezi că-şi face un client care vede DOAR asta pe pagină? O poză cu cafeaua de dimineaţă, o pisică haioasă sau chiar şi un banc (de bun gust), sunt de dorit, pentru cei care vor să aibă o abordare prietenoasă cu clienţii. Dar cu o limită, fără excese. Oamenii sunt interesaţi de produsele sau serviciile voastre. Puneţi articole de specialitate scrise de voi sau de alţii, poze din activitate, link-uri utile cu informaţii. Personal, nu pot lua în serios pe cineva care are mereu poze indecente pe profil.

3. Atenţie la IMAGINEA PERSONALĂ a reprezentantului afacerii!
Aici mă refer mai ales la profesiile liberale, cum vă ziceam, oameni care reprezintă propria afacere (consultantul X, instructorul Y, psihologul Z etc.). Atunci când vorbim de servicii şi interacţiunea directă cu oamenii (ca a celor trei profesii, menţionate anterior), este normal ca oamenii să vrea să vadă cum arată „furnizorul”. Şi mie îmi place să văd cum arată dentistul la care mi-am făcut programare sau omul care îmi va ţine un curs pe o temă anume. Dar sunt de evitat pozele prea personale (cu familia, căţelul, purcelul) sau în care se vede prea mult (mai ales pentru femei: decolteuri adânci, fuste prea scurte; dar şi bărbaţii ar trebui să evite şorturile, maieurile). Oamenii îşi pot face o impresie greşită, când văd o imagine exagerat de provocatoare. De asemenea, denotă o lipsă de profesionism, îmbrăcămintea trebuie mereu să fie decentă, indiferent dacă ne îmbrăcăm elegant, casual sau sport. Iar evitarea pozelor cu familia este din cauza tuturor ciudaţilor, care umblă pe Internet. Să nu le dăm motive de a ne hărţui.

4. S.O.S.! Limba română!
Este greu, în ziua de azi, dar necesar să ne exprimăm corect, complet şi cizelat, pe Facebook. Dacă vrem să avem o categorie de clienţi „de calitate”, atunci noi trebuie să fim cei care menţinem imaginea noastră la standarde înalte. Personal, sunt foarte pretenţioasă, pentru o cratimă lipsă sau un cuvânt mârlănesc, mă pot gândi chiar la renunţarea la anumite produse / servicii. Atât timp cât eu mă consider educată, mi se pare normal să achiziţionez ceva de la o persoană la fel ca mine sau o firmă care are o politică profesionistă de marketing.

Desigur că ar mai fi multe de discutat. Imaginea este o chestiune complexă. Putem să mai vorbim de design şi aspect grafic (da, se poate şi pe Facebook), momentele pe care ni le alegem pentru a publica ceva, cât de des publicăm şi cum răspundem clienţilor, care interacţionează cu noi acolo.

Dar cred că un minim de profesionism se poate atinge, urmând cele 4 propuneri de mai sus. Fiecare este liber să aleagă orice stil şi abordare doreşte, pentru promovare. Ceea ce am propus eu este susţinut de studii de specialitate, realizate de oameni cu experienţă în PR şi comunicare, nu am inventat eu roata, cum se spune.

Pur şi simplu, am vrut să-mi expun nemulţumirile, faţă de ce văd zilnic pe Facebook, la multe dintre afacerile pe care le urmăresc. La unele am renunţat deja, păstrez doar calitatea :)

Annie

PS: un articol în limba engleză, despre cum poate fi folosit Facebook, pentru a promova o afacere (de acolo, este preluată şi poza)