Toți avem (prea multe) așteptări | Sănătate emoţională

Am acest titlu de articol, în draft, din iunie 2018. Da, se face aproape un an. Mi-am dorit să scriu despre acest lucru, însă mi-a fost (şi încă îmi este) greu să îmi adun toate gândurile. Este un subiect complex, ceva ce a avut şi are un impact foarte mare, în viaţa mea.

Reapare constant în discuţiile mele cu prietenii, la job, în timpul liber. Practic, cam peste tot.

Simt nevoia să încep prin a spune că acum, printr-o serie de evenimente şi provocări de creştere şi schimbare, pe care mi le-a pus Dumnezeu în drum, am reuşit să îmi scad nivelul de aşteptări, pe care le am de la oameni, instituţii, viaţă, univers. Şi sunt foarte recunoscătoare, pentru acest lucru.

De ce? Până la urmă, este rău să ai aşteptări? Nu aş pune problema în termeni de bine şi rău. Pur şi simplu, a avea aşteptări mie mi-a provocat suferinţă, de-a lungul vieţii. Şi atunci…de ce să mai fac asta, în mod conştient şi voit?

Sursă foto

Să vă spun ce am învăţat eu, din experienţa mea. Şi, din discuţiile avute cu prietenii, dar şi clienţii mei, situaţiile seamănă, deci nu sunt singura.

Însă, înainte de acest lucru, poate vă întrebaţi ce înseamnă, pentru mine, a avea aşteptări. Vă pot face o listă exhaustivă, cu exemple din viaţa mea, însă nu vreau să exagerez. Vă dau câteva exemple, care provin din experienţa de viaţă, din credinţe iraţionale, din mituri pe care mi le-am construit în copilărie sau le-am învăţat distorsionat de la adulţii din jur şi aşa mai departe. Şi sunt frecvente, că le-am întâlnit şi la alţii.

Mă aştept:
– ca persoanele dragi să ştie ce simt eu şi ce gândesc, fără să fie nevoie să le spun
– să fiu mereu în centrul atenţiei partenerului meu şi orice face să se învârtă în jurul meu
– să fiu invitată la orice ieşire a prietenilor mei şi să nu facă lucruri fără mine
– să fiu plăcută, dacă fac anumite favoruri sau daruri celor din jur
– persoanele dragi să ştie exact ce îmi place şi cum îmi place mie să fac lucrurile; şi să facă exact ca mine, desigur („cutia de lapte stă doar pe primul raft, în frigider, pentru că aşa fac eu”, „săpunul stă doar în stânga chiuvetei, la baie, pentru că aşa sunt eu obişnuită”, „pizza se mănâncă doar cu tacâmuri, pentru că aşa îmi place mie” etc. Sună cunoscut, până aici?)
– partenerul să simtă dacă este ceva în neregulă şi să ghicească, chiar dacă eu i-am zis că totul este ok
– partenerul şi/sau prietenii să anuleze orice au de făcut, dacă eu mă simt tristă/ deprimată/ am nevoie de atenţie
– toţi cei din jur să mă încurajeze şi să mă ajute, aşa cum şi eu i-am ajutat pe ei

Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea.

Aşteptările creează aşteptări
Este un şir nesfârşit de situaţii care mă aştept să se întâmple aşa cum îmi imaginez eu, oamenii să reacţioneze cum îmi doresc eu, practic totul să se aşeze conform cu scenariul din mintea mea.
De cele mai multe ori, lucrurile se întâmplă în cu totul alt fel. Şi, deşi pare că ar trebui să ştiu mai bine data viitoare, eu persist în a spera şi a-mi imagina că se va întâmpla totuşi aşa cum vreau şi aştept eu.
De ce? Bună întrebare. Poate din inflexibilitate, incapacitate de adaptare, egoism, teamă, stimă de sine sau din simpla NECONŞTIENTIZARE a faptului că fac acest lucru. Depinde de fiecare.
Cert este că aşteptările creează noi şi noi aşteptări (inclusiv faptul că „lasă, că data viitoare, o să fie aşa cum vreau”). Şi, uite aşa, rămân agăţată de o fantezie.

Aşteptările mă rup de realitate
Ziceam că rămân agăţată de o fantezie. Da, trăiesc în mod constant în mintea mea, în scenariul ideal, în viitor, în „cum va fi, atunci când…” sau într-o continuă aşteptare. Practic, viaţa mea este pe pauză, pentru că, în loc să mă bucur de ea şi să o trăiesc ACTIV, eu o trăiesc STÂND PE LOC. Pentru că asta înseamnă să aştepţi: să stai într-un loc, pentru ce (crezi tu că) va veni spre tine.

Sursă foto

Confund împlinirea aşteptărilor cu iubirea
„Dacă cei din jur fac totul aşa cum mă aştept eu, înseamnă că mă iubesc.” Serios? Asta să fie iubirea? Ca celălalt să facă orice vreau eu şi cum vreau eu şi când vreau eu?
Întrebarea mai profundă, pe care eu mi-aş pune-o aici, ar fi: de ce mă simt eu neiubită şi am nevoie constant ca cineva să îmi demonstreze prin orice face/ zice/ crede/ gândeşte că mă iubeşte? Şi de ce să aştept acest lucru în mod egoist şi totalitar? Vreau iubire necondiţionată, demonstrată doar prin îndeplinirea anumitor aşteptări (=condiţii)? Nu este un paradox oare?

Neîndeplinirea aşteptărilor cauzează suferinţă
Când nu mi se împlinesc aşteptările, mă frustrez, mă înfurii, mi se pare nedrept şi mă consider trădată sau neiubită, de cei care nu s-au conformat cu ce aşteptam eu.
Am sentimentul că poate nu am fost suficient de bună sau nu merit să mi se întâmple ceva ce consider eu că este un lucru bun, în viaţa mea. Şi atunci, după furia iniţială, apare întristarea, se fragilizează şi mai tare stima de sine, mă închid în mine, plâng şi sufăr…şi cam atât. Nu este acea suferinţă din care învăţ şi cresc, din care mă dezvolt şi devin o variantă mai bună a mea. Nu. Doar sufăr, într-un mod care mi se pare agonizant şi că nu se va termina niciodată.
Astfel, în loc să se rupă lanţul aştepărilor, el doar se lungeşte cu fiecare experienţă şi propagă mai departe suferinţa şi dezamăgirea neîmplinirii aşteptărilor.

Sursă foto

Cei din jur nu au nicio OBLIGAŢIE să-mi îndeplinească mie aşteptările
Dacă te-ai enervat citind rândul de mai sus sau foarte vehement ţi-ai zis în minte „Nu este adevărat!”, atunci ai felicitările mele…eşti la fel ca mine, o persoană cu mult prea multe aşteptări, de la oameni!
Da, îţi vine să crezi sau nu, prietenii mei, partenerul, chiar şi părinţii, care mă iubesc şi îmi oferă necondiţionat cam orice, sunt fiinţe LIBERE, ca şi mine, create de Dumnezeu să-şi trăiască propria lor viaţă, să aibă bucuriile şi necazurile lor, priorităţile lor, care sunt independente de mine şi nu mă privesc în niciun fel.
Da, toţi cei din jurul meu, au DREPTUL şi LIBERTATEA să trăiască fără mine, să se bucure fără mine, să plângă fără mine, să stea degeaba fără mine, să iasă la plimbare fără mine.
Şi ei pot face toate aceste lucruri, iubindu-mă, în acelaşi timp. Cele două acţiuni pot coexista, fără să se excludă reciproc. Dacă ei ALEG LIBER să-mi îndeplinească sau nu vreo aşteptare, este treaba lor. Aşa cum treaba mea este să-mi îndeplinesc singură aşteptările, să-i iubesc pe cei din jur indiferent de ce fac ei şi să ACCEPT, fără supărare, furie, indignare, faptul că ei vor alege diferit de ce aştept eu, de la ei. Şi asta este în regulă!

Când renunţ la a mai avea aşteptări, renunţ la suferinţă şi accept bucuria, în viaţa mea
Cum ajuns să nu mai am aşteptări? Nu am ajuns. Încă!
Nădăjduiesc la faptul că voi reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fac acest lucru. Deja, de vreo 2 ani, îmi dau voie să nu aştept nimic, în unele situaţii, să las lucrurile să se aşeze de la sine, să mă bucur de orice vine, indiferent de ce mi-aş dori eu. Şi întotdeauna a ieşit mult mai bine, decât m-aş fi aşteptat. M-am putut bucura şi, mai mult decât atât, m-am eliberat de stresul de a avea un scenariu, de a face eforturi supraomeneşti ca să îl pun în aplicare şi de suferinţa neîmplinirii lui.
Sigur că se mai întâmplă acest lucru, uneori. După ani de zile, este greu de schimbat modul de gândire şi de raportare, la oamenii din jur. Însă, cu paşi mici zilnic, schimbând câte puţin, voi ajunge la schimbarea cea mare. Schimbarea minţii.

Dacă şi voi sunteţi ca mine, să ştiţi că se poate trăi fără suferinţa că ceilalţi nu mă iubesc, nu mă acceptă, nu mă includ. Pentru că, de foarte multe ori, îmi creez singură această suferinţă!

Când am început să am aşteptări doar de la mine (şi acolo, tot cu măsură), să mă iubesc singură, să mă includ singură, să îi includ eu pe ceilalţi…atunci am fost mai bucuroasă, mai relaxată, mai liberă. M-am eliberat de povara aşteptărilor înşelătoare.

Vă doresc şi vouă…orice este bine, pentru sufletul vostru!

Andreea

Cosmeticele naturale BioTerra – impresii după o lună de utilizare | Sănătate şi îngrijire

Am mai scris de câteva ori, pe blog, despre faptul că iubesc produsele cosmetice naturale (sau cât mai sănătoase, cu putinţă). Sunt puţine mărci în care am încredere deplină, studiez cu multă atenţie produsele, ingredientele, ambalajele, business-ul care le produce şi, dacă se poate, mai ales persoana care se ocupă de asta. Defect profesional.

Consider foarte importantă îngrijirea pielii şi a părului, pentru că toate substanţele cu care acestea intră în contact, pătrund în corp. Este ca şi cum le-aş înghiţi direct, deci încerc pe cât posibil să fiu atentă la acest aspect. Ca să nu mai spun de caracterul eco, pe care ar fi bine să-l aibă produsele mele şi să nu polueze mediul…prea mult.

A trecut aproape o lună de când testez o marcă nouă: BioTerra. Am făcut cunoştinţă cu Rodica Florea la un eveniment Mare Nostrum (târgul „Cadouri din natură”). De ea, mi-a plăcut. O persoană deschisă, amabilă, clar pasionată de ceea ce face, cu multe cunoştinţe în domeniu. Aşadar, am dat o şansă şi produselor ei. M-a asigurat că îmi vor plăcea şi că voi reveni la ea.

Ce să spun? După vreo 2 zile, deja îi dădeam dreptate şi am fost 100% sigură că voi deveni client fidel. Contrar obiceiului meu, nu m-am lăsat purtată de entuziasm, deşi voiam să scriu pe blog imediat, ca să afle toată lumea noua mea descoperire. Am zis să fac lucrurile ca la carte şi să văd dacă, după măcar o lună, voi mai fi la fel de mulţumită de produse.

Sunt foarte încântată, calitatea este net superioară oricăror produse similare din comerţ. În mod previzibil, mi s-au părut un pic scumpe unele produse, iniţial. Dar sunt foarte spornice, am consumat probabil în jur de 10-20% (depinde de produs), într-o lună, deci raportul calitate-preţ este excelent.

În plus, îmi place mult faptul că aproape toate produsele au ambalaje din sticlă (la unele, mă gândesc că este aproape imposibil, cum ar fi la balsamul de buze). 1. Sunt eco, plasticul sufocă planeta, iar aceste recipiente se pot reutiliza, nu trebuie aruncate. 2. Sticla nu „pasează” din material către conţinut, în timp ce plasticul face asta. Adică avem micro-plastic în…cam orice.

Ce am cumpărat? Am scris mai jos despre fiecare. Pozele evident că sunt făcute în cel mai prost moment, fără lumină naturală…dar, se înţelege ceva.

DEODORANT
Acesta a fost primul pe lista mea. Caut de mulţi ani un deodorant 100% natural, dar şi eficient. Am folosit vreo 3 ani piatra de alaun. Bună, dar nu am fost complet mulţumită. Recent, foloseam un deodorant cu multe ingrediente naturale, dar şi cu ceva chimicale, de la DeoVis. Eficient, dar nu suficient de sănătos, pentru gustul meu.
Însă…acest deodorant. Wow. Pur şi simplu, wow. Super eficient, cel puţin pentru mine. Miroase frumos, nu pătează hainele. Rămâne un fel de praf alb, după aplicare (probabil bicarbonatul), dar pe mine nu mă deranjează, se curăţă repede. Intră foarte uşor în piele, hidratează. Este clar că nu voi mai folosi vreodată altceva. This is it. L-am găsit!
Nu ştiu dacă depinde de tipul de piele, mie mi-a priit. O colegă, de exemplu, l-a folosit de câteva ori, dar apoi a început să o mănânce pielea. Poate este mai sensibilă sau potenţial alergică la vreun ingredient. După o lună, pentru mine este perfect!
Preţ: 25 RON
Adăugare ulterioară: recipientul acesta m-a ţinut aproape 4 luni, cu folosire zilnică.

Borcanul era aproape plin, se vede consumul, după o lună, cu utilizare zilnică

PASTĂ DE DINŢI
Şi aici tot căutam înlocuitor la cele clasice. De fapt, de vreo 2 ani, foloseam pasta de dinţi de la Vivanatura, pe bază de argilă şi diverse plante. Foarte faină, aproape convinsă că este oarecum naturală, dar încă aveam reţineri.
Pasta de dinţi BioTerra m-a convins. Şi inclusiv pe părinţii mei, care au vrut să o testeze pe a mea şi apoi…şi-au cumpărat 2! Puţine ingrediente, uşor de aplicat, nu face spumă, curăţă foarte bine şi cred că uleiul de cocos are efecte asupra respiraţiei şi menţine parcă mai mult senzaţia de dinţi curaţi. Poate este doar o impresie, dar este foarte bună oricum. Recomand!
Preţ: 25 RON
Adăugare ulterioară: recipientul acesta m-a ţinut cam 3 luni.

Borcanul era aproape plin, se vede consumul, după o lună, cu utilizare zilnică

CREMĂ ANTIACNEICĂ
Pe aceasta, am folosit-o doar de câteva ori, am cumpărat-o mai recent. Dar mi-a plăcut faptul că vindecă pielea destul de bine şi are efect rapid. Nu este recomandată doar pentru acnee, dar şi pentru alte mici probleme ale pielii. Încă nu mi-am făcut o părere completă, dar după primele folosiri, am fost mulţumită. Deşi este destul de mică, se consumă foarte greu, puţină cremă se întinde mult, pe piele.
Eu spun că merită investiţia.
Preţ: 35 RON

BALSAM DE BUZE
Am zis să-l încerc şi pe acesta, deşi eu folosesc de mai bine de 5-6 ani doar balsam de buze de la Jovis Cosmetics (şi este genial!). Îmi place, mi se pare un pic mai gras decât cel de la Jovis şi parcă se întinde un pic mai greu pe buze. Recunosc, m-am obişnuit cu celălalt, care se întinde foarte uşor, este mai fin şi are un luciu ca de lipgloss. Acesta mi s-a părut mai „lipicios” un pic.
Mi-a plăcut şi ideea că există varianta cu pigment, tip ruj. Cred că îl voi testa şi pe acela, după ce îl termin. Nu sunt încă sigură că îl voi înlocui pe cel de la Jovis, care rămâne preferatul meu, dar şi acesta protejează buzele foarte bine şi este hidratant, deci sunt mulţumită că l-am achiziţionat.
Preţ: 10 RON

APĂ MICELARĂ BIFAZICĂ
Aceasta mi se pare pur şi simplu senzaţională. Înlocuieşte perfect următoarele produse:
– demachiantul (deşi eu mă machiez rarisim, dar când a fost cazul, a curăţat bine)
– loţiunea tonică, de curăţare în profunzime a tenului
– crema hidratantă (are un efect uimitor, lasă pielea foarte fină, curată, ca şi cum aş fi folosit cremă de faţă)
Miroase frumos, discret, este uşor de folosit. Nu am poză doar cu ea, pentru că am ţinut-o aiurea în bagaj şi s-a vărsat un pic, este foarte uleioasă sticla acum şi arată cam urât. Dar este o sticlă de 100 ml, cu pulverizator, ca sticlele din stânga, din poza de mai jos.
Preţ: 40 RON
Adăugare ulterioară: recipientul acesta m-a ţinut aproape 4 luni, cu folosire sporadică, de câteva ori pe săptămână.

Mai există şi alte produse BioTerra, pe care încă nu le-am testat, dar sunt tare curioasă. De exemplu, untul de corp, cremele de faţă şi de mâini, nu mai zic de parfumul natural, dar şi de săpunuri (le folosesc de vreo 7-8 ani, am renunţat complet la gelul de duş, nimic nu se compară cu un săpun handmade de calitate). Şi mai sunt şi altele, dar vă las pe voi să le descoperiţi.

Câteva poze mai jos. Sunt preluate de pe grupul de Facebook BioTerra, unde puteţi intra şi comanda produsele. Iar aici este și pagina de Facebook, mai recent creată, însă unde puteţi fi la curent cu noutăţile.

Oricum ar fi, vă îndemn să testaţi produse handmade, realizate din ingrediente naturale. Şi pentru sănătatea voastră, şi a mediului, dar şi pentru a susţine micii producători locali, pasionaţi de munca lor şi care muncesc, cu drag, să ne ofere produse de calitate.

Îmbrăţişări,

Andreea

 

Lista mea de dorințe, pentru vara aceasta!

Da, am o listă de dorinţe şi-s tare mândră de ea.

Am gândit-o, iniţial, pentru cele două săptămâni de concediu, care se apropie

Apoi, am constatat că unele lucruri se pot face şi înainte sau după concediu, pentru altele am nevoie de mai mult timp. În fine, am extins-o la „wish-list de vară”, deşi, în mod real, am pus şi vreo 2-3 chestii pe listă care sunt pe termen lung. Poate vor fi începutul unui wish-list pe 1 an…sau 5…sau cine ştie?

Înainte să vă spun câteva din lucrurile trecute acolo (pe unele, le păstrez pentru mine, desigur), voiam să vă împărtăşesc un pic părerea mea despre a scrie lucruri. Şi la modul mai general, dar şi în particular, pentru acest caz.

Vorbeam chiar astăzi cu o prietenă (bună, Alina!) că scrisul de mână are un efect profund terapeutic. De ce scris de mână? Se declanşează nişte reacţii benefice pentru creier. Există multe informaţii, pe internet, nu intru acum în detalii. Oricum ar fi, prin scris, ne eliberăm şi înţelegem, de multe ori, diferite emoţii, gânduri, trăiri. La început, mai timid, uneori stângaci, poate nu ştim ce să scriem. Dar lăsând cuvintele să curgă pe hârtie, în ritm constant, fără să le gândim prea mult, ca prin minune, începem să accesăm lucruri la care nici nu ne gândisem neapărat.

Cum se aplică asta la wish-list? Mie chiar aşa mi s-a întâmplat: aveam în minte vreo 4-5 lucruri, m-am apucat să le scriu şi apoi am început să-mi amintesc şi altele, în timp ce scriam. Erau şi lucruri la care nu mă mai gândisem de mult timp, dar mi-au venit şi idei noi. De la cele 4-5, am ajuns la aproape 30! Şi toate sunt faine, diferite între ele, creative şi provocative, chiar. Ca să nu mai spun realiste şi realizabile (altfel, m-aş frustra, dacă ar fi prea multe lucruri pe care să nu le pot realiza pe termen scurt).

Un alt punct care îmi place mie la scris este că reprezintă şi o formă de asumare. Când scriu ceea ce gândesc, ce simt, ce trăiesc, ce-mi doresc, îmi asum faptul că ele sunt parte a realităţii mele, că există. De unde nu aveau o formă şi se plimbau imaterial prin sinele meu, acum aproape că sunt palpabile, aşezate frumos pe hârtie. Au o culoare, o dimensiune, o formă, poate chiar un miros şi o textură. Ceea ce scriem sau verbalizăm, devine realitate. Pentru că avem curajul să ne asumăm şi să ne dăm voie să le trăim!

De asemenea, mie mi se pare că o listă de lucruri de făcut sau de dorinţe sau ceva asemănător mă ancorează în realitate. Cumva, defineşte mai clar nişte scopuri şi obiective, pe care mi le propun, le structurează şi mi le aduce mereu în conştiinţă, amintindu-mi că am nişte chestii faine de făcut şi ar fi cazul să-mi adun resursele şi să le direcţionez frumos într-o parte sau alta.

Ultimul, dar nu cel din urmă punct, este acela că există acea satisfacţie a bifării sau tăierii de pe listă a lucrurilor făcute. De multe ori, mi-a sunat infantil acest lucru. Dar sincer că vin acasă foarte entuziasmată şi abia aştept să tai de pe listă ceva ce am făcut. Inconştient, acest lucru contribuie un pic la reamintirea acelui sens a ceea ce fac, la acel boost de energie şi entuziasm că am valorificat timpul şi, iată, am avut un rezultat.

Este simplu, poate banal, dar are efecte faine. Cel puţin, pe termen scurt. Vă invit să încercaţi.

Aşa arată titlul listei mele, colorat şi optimist

Aşaaa…şi acum, măreaţa listă. O parte. Am şi lucruri foarte personale, pe care le ţin pentru mine. Poate vă inspiră, poate nu, poate îmi mai daţi şi alte idei sau recomandări.

1. să merg cu caiacul
2. să mănânc la Happy, în port la Varna, cu prietene dragi BIFAT
3. să alerg, într-o dimineaţă, pe malul mării BIFAT
4. să vizitez Biserica Drăgănescu
5. să îmi beau cafeaua la o terasă, pe malul mării BIFAT
6. să fac plajă măcar o dată (cu bălăceală, neapărat) BIFAT
7. să-mi cumpăr ceva drăguţ, fără un motiv anume (BIFAT DE VREO 3 ORI )
8. să stau întinsă în pat degeaba, vreo 2 ore BIFAT
9. să termin de citit o carte (eventual, pe malul mării) BIFAT
10. să vizitez insula Ovidiu
11. să merg într-o excursie cu oameni pe care nu-i cunosc
12. să ajung măcar într-un loc nou, despre care nu ştiam (BIFAT IERI, ÎN BULGARIA, LA O FERMĂ)
13. să ajung măcar într-un loc din Dobrogea, pe care îmi doresc de ceva timp să-l vizitez (Jurilovca, satele lipoveneşti din jud. Tulcea, cimitirul din Mircea Vodă, cetatea Ibida, lacul Iacobdeal etc.) BIFAT
14. să ajung la un film în aer liber
15. să ajung la un concert simfonic, pe faleză BIFAT
16. să mă dau cu tiroliana
17. să merg călare pe cal BIFAT
18. să îmbrăţişez un copac BIFAT
19. să mănânc un borş de peşte BUN! BIFAT
20. să merg cu balonul cu aer cald
21. să merg la paintball
22. să mănânc ceva nou sau neobişnuit BIFAT
23. să fac research despre case eco

Şiiii…cam atât vă spun, pentru moment. Lista mea continuă până la numărul 30 şi, presimt, că se vor mai adăuga, pe măsură ce le bifez. Deşi…simt să las loc şi neprevăzutului.

Vă doresc să vă daţi voie să trăiţi tot ce aveţi nevoie şi ce vă hrăneşte emoţional, nu numai vara aceasta, dar este un bun punct de pornire.

Îmbrăţişări!

Andreea

Reconectarea cu natura. Reconectarea cu sine.

Citeam, de curând, un lucru pe care cred că îl intuiam într-o oarecare măsură. Şi anume faptul că a petrece timp în natură te reconectează cu propria persoană, cu sine. Ştiu, cuvântul „sine” are multe valenţe, funcţie de cine îl explică şi de punctul de reper la care ne raportăm. Cred că eu mă gândesc mai mult la ideea de trăire lăuntrică, de partea cea mai profundă a persoanei. Acea esenţă frumoasă, de lumină şi puritate. Până voi găsi un cuvânt mai potrivit, rămân la „sine”, deşi probabil diferite şcoli de gândire psihologică mă vor contrazice.

Sursă foto

În fine, trecând peste aspectele tehnice, am citit un lucru fain: dacă laşi un om în natură, vreo 3-4 ore, fără absolut nicio sursă de distragere a atenţiei, începe să se gândească foarte profund la sensul vieţii sale, la propria persoană, la emoţii şi trăiri. La acea esenţă, despre care ziceam. Lucruri aproape necunoscute, pentru lumea în care am ajuns să trăim, în care suntem mereu conectaţi în exterior, iar nu în interior (să mai amintesc tehnologia şi social media?).

Şi cum, în general, fugim de necunoscut…înţelegeţi de ce explorarea naturii, mersul cu cortul şi altele asemenea, sunt o raritate şi le practică doar o mică parte a populaţiei (îndrăznesc să afirm asta, fără vreun studiu, la îndemână…dar parcă aşa aş spune). Noi, restul, mergem de 1 mai la grătar, cu muzica la maxim, ca nu cumva să ne auzim gândurile, înconjuraţi de gălăgie şi agitaţie.

De unde am pornit?

Simt o nevoie (da, nevoie, nu dorinţă, nu preferinţă, nu moft, nu chef…nevoie, pe care o resimt fizic, din toată fiinţa mea), de a mă (re)conecta cu natura. Să stau desculţă în iarbă, să mă conectez la frumoasa energie a pământului, să stau în ploaie (slavă Domnului, acum plouă, la Constanţa, şi doar ce am ieşit afară! tare bine a fost!).

Sursă foto

M-am întrebat de ce. Şi mi-am răspuns, singură. Sunt de ceva timp într-o călătorie. A mea, cu mine. De regăsire, de redefinire, de schimbare a sensului. O călătorie de lungă durată, pentru care nu am răbdare, uneori, dureroasă şi cu o investiţie fantastică de energie. Mai ales, pentru că opun rezistenţă schimbării, pe care mi-o doresc. Sunt ataşată de mecanisme vechi, unele ne- sau disfuncţionale şi mă lupt cu mine însămi, pentru a produce noul, în viaţa mea.

Dar opririle pe care le fac pe drum şi lucrurile pe care le descopăr…mă copleşesc de iubire şi de sens. Ele întăresc credinţa într-o călătorie bună, de creştere, de înfrumuseţare sufletească. O călătorie spre lumină şi frumos.

Iată cum mintea şi corpul meu ştiu prea bine ce au nevoie, în această călătorie. Îmi exprimă prin toţi porii şi prin toate gândurile. De le-aş asculta eu, pe cât de mult ar trebui. Amân momentul unei excursii, în natură, de luni de zile. Cred că din cauza fricii. Frica de a sta cu mine şi de a descoperi…cine ştie ce aş putea descoperi? Cu siguranţă, lucruri folositoare. Dar…nu o fac. Pentru că…rezistenţa la schimbare, teama de suferinţă şi durere sufletească.

Ştiu, din durere creştem şi învăţăm. Ce frumos este să spui asta, situându-te în afara durerii. Când o trăieşti…parcă-ţi vine să spui că era mai bine unde erai şi că nu-ţi trebuie nicio călătorie, nicio creştere, nicio învăţare…nimic. Ca un copil, care se pune în fund şi nu mai vrea să se ridice. Stă acolo mofturos şi nu-i poţi face cu nimic pe plac.

Este şi aceasta o lecţie. Un mic obstacol, pe care vreau să învăţ cum să-l gestionez. Soluţii sunt. Doar deschidere sufletească, să am.

Slavă lui Dumnezeu, zic că am. Mi-a dat, bunul Dumnezeu, destule resurse. Şi nu o zic în chip de laudă. Că m-am convins că falsa modestie nu este cu nimic mai bună. Fiecare avem resursele noastre. Şi eu le am pe ale mele. Deşi, recunosc, uneori le cam ignor şi nu le pun la treabă.

În încheiere, când îmi doresc ceva cu adevărat, se întâmplă. Şi mersul în natură va fi. Nu oricum. Vreo 3 zile, stat la cort 2 nopţi. Cu un grup de copii şi tineri faini, oameni frumoşi. Am şi data, mă apuc de căutat cort, sac de dormit şi cele trebuincioase unei astfel de experienţe.

Semn că Dumnezeu îndeplineşte mereu dorinţe şi rugăciuni, care aduc binele în vieţile noastre.

Îmbrăţişări!

Andreea :)

 

PS: am decis să-mi asum complet şi total lucrurile pe care le scriu. Annie rămâne „imaginea” acestui blog. Dar eu, Andreea, scriu, semnez şi trăiesc fiecare cuvinţel de aici. Că aşa-i corect, frumos şi folositor sufletului meu.

Cel mai bun şampon natural!

Am mai scris aici, despre preocuparea mea pentru produse de îngrijire naturale. Încerc să am grijă de mine, pe cât posibil, pentru că sănătatea şi prevenţia sunt importante. Prefer să nu tratez ceva, ci să încerc să nu ajung acolo.

Vă ziceam şi că sunt fană a produselor Jovis, ele fiind o parte consistentă a „arsenalului” meu de cosmetice.

Aşa că am dat o şansă şamponului solid natural. Da, mi-a displăcut ideea unui şampon solid (este exact ca un săpun), pentru că mă gândeam că este greu de aplicat şi, mai ales, de curăţat din păr. Chiar nu este aşa. Se aplică la fel de uşor cum aplic un săpun, pe piele. Şi nici curăţarea nu este grea, dar este un pic mai pretenţioasă, zic eu.

Sursă foto

Principala mea problemă este apa dură, din Constanţa. Pe pielea mea sensibilă, face ravagii. Aşa că nici scalpul nu scăpase. După fiecare spălare, mi se cojea pielea. Neplăcut şi chiar supărător, la un moment dat.

Spre marea mea surprindere (fiind un pic sceptică, de fel), problema aceasta s-a remediat de la PRIMA FOLOSIRE a şamponului solid. Da, nici mie nu mi-a venit să cred şi, dacă nu aş fi testat chiar eu, nici că aş fi crezut.

Este drept că apoi părul a avut nevoie de o perioadă de acomodare şi, un pic, pielea încă se mai cojeşte. Dar sunt aproape convinsă că apa este de vină.

Şamponul solid vine în trei variante: pentru păr gras, normal şi uscat. Eu am testat primele două variante. Cea pentru păr gras a fost prima şi a avut efecte faine. Totuşi, în timp, mi s-a părut că îmi usucă prea mult părul. Cu şamponul pentru păr normal a fost mai ok şi acum îl folosesc pe acesta. Este important ca părul să fie apoi clătit bine în apă, cu oţet de mere. Altfel, mi se pare că rămâne aspru şi parcă într-un fel „nespălat”. Este un efect ciudat, probabil din lipsa chimicalelor, dar cu oţet de mere se rezolvă (cred că se poate folosi şi un balsam de păr, eu nu am încercat încă).

Sursă foto

Dintre efectele faine, pe care le-am constatat, au mai fost:

• părul cade mai puţin
• firul de păr s-a îngroşat (eu mereu am avut firul subţire, din acela care se încurcă repede şi se rupe uşor…după vreo lună de folosire a acestui şampon, părul meu s-a schimbat aproape complet)
• s-a accentuat culoarea naturală a părului (şamponul conţine henna neutră şi cred că de acolo…sunt super încântată, vă daţi seama)
• părul are mai mult volum (asta nu mi s-a întâmplat niciodată, eu având mereu părul perfect drept şi fără volum)
• nu se mai electrizează părul (vorbind cu cineva, de la un magazin naturist, am ajuns la concluzia că părul se electriza de la siliconul din şampon, pentru a te obliga să foloseşti şi balsamul…asta mi se întâmpla de la TOATE şampoanele, crezând că părul meu este problema)

Despre lucrurile acestea, găsiţi informaţii pe blog-ul Ioanei, de la Jovis. Sigur că nu prieşte oricui, de la început. Dar dacă aveţi puţină răbdare, după câteva utilizări, efectele vor fi vizibile (eu deja folosesc de mai bine de 4 luni). Pe site, la fiecare produs, sunt impresii ale utilizatorilor. Eu le-am citit pe toate, înainte să folosesc, tocmai ca să văd ce se poate întâmpla.

Vă recomand articolul „Tot ce trebuie să ştii despre ŞAMPONUL SOLID”, pe mine m-a ajutat mult să am un păr mai sănătos şi îngrijit.

Concluzia mea: sunt super mulţumită, preţul este foarte bun, mai ales pentru calitatea lui. Nu mai folosesc vreodată un şampon clasic.

Voi ce folosiţi, de care sunteţi mulţumiţi?

Annie

Săpunuri handmade naturale…care chiar au efect :)

De câţiva ani buni (nu prea ştiu câţi, dar sigur peste 5-6), folosesc aproape exclusiv săpunuri handmade naturale, în locul gelului de duş. Pe acesta din urmă, îl folosesc ocazional, pentru că mai primesc cadou…dar nu am mai cumpărat eu vreunul, de mulţi ani.

Am menţionat şi „natural”, pe lângă „handmade”, pentru că nu neapărat tot ce este realizat manual este făcut şi cu ingrediente naturale sau de calitate. Pentru mine, este important să încerc să reduc pe cât posibil chimicalele folosite, pe piele, din două motive: primul ar fi că şi aşa trăim într-o lume poluată, în care nu mai există aproape nimic sănătos, iar al doilea ar fi că prin piele, oricum ajunge în organism, deci este ca şi cum ai „înghiţi” parţial produsul respectiv. Vreau să înghit coloranţi şi tot felul de chestii toxice? Nu, mulţumesc.

Momentan, am rămas la doar două mărci, care îmi plac şi cu care pielea mea se simte foarte bine: Jovis Cosmetics şi Techir.

De Jovis ştiu dinainte să prindă viaţă, practic. O cunosc pe Ioana, fondatoarea, şi i-am văzut pasiunea pentru cosmetice sănătoase, preparate chiar de ea, în bucătărie, pe vremea când era studentă. M-a convins şi am rămas fidelă, în toţi aceşti ani (7..8..? nu mai ştiu). Are şi alte produse, în afară de săpun, dar voi vorbi despre ele curând, în alte articole.

Sursă foto

Despre Techir, am citit lucruri frumoase, de când a apărut. Mi-a plăcut că tânăra care a pus pe picioare afacerea, s-a gândit să folosească resurse locale (apa şi nămolul de Techirghiol, de unde şi numele brand-ului). Tot aici, am mai găsit un produs genial, despre care voi vorbi, într-un alt articol.

Sursă foto

Pentru că apa, în Constanţa, este foarte dură, pielea mea se usucă foarte repede, mai ales în combinaţie cu gel de duş. Rămâne aspectul acela de alb şi uscat, fiind musai nevoie de o loţiune de corp. Acest lucru s-a schimbat aproape complet, de când folosesc săpunurile naturale, pentru că ele îngrijesc pielea şi o hidratează, fără să fie nevoie, de multe ori, de produse suplimentare.

De ce folosesc doar Jovis şi Techir, momentan? Pentru că acestea m-au convins. Lasă pielea hidratată, miros senzaţional, folosesc ingrediente naturale şi au multe tipuri de combinaţii neaşteptate. Am mai primit săpunuri handmade, luate de prin diverse locuri, de pe la târguri. Mi-au uscat pielea şi mirosul era prea înţepător, prea chimic. Probabil, aveau ceva nepotrivit, pentru mine.

Mai am pe listă, de încercat săpunurile Amely’s. O urmăresc pe FB, pe Amalia, fondatoarea, care face nişte lucruri faine, cu ingrediente naturale…şi obţine nişte culori…de nu-ţi vine să crezi că a găsit în natură aşa generozitate. Mi se pare foarte creativă şi mă tot ţin să dau o comandă…dar iată că nu am apucat.

Sursă foto

În principiu, de la Jovis şi Techir, folosesc cam orice săpun. Nu le-am testat încă pe toate (mă mir, în atâţia ani…), dar tot ce am testat m-a mulţumit. Preferatul meu cred că rămâne „Sea breeze”, de la Jovis, cu alge marine, dar toate sunt superbe.

Şi totul a pornit de la ceva ce Ioana, de la Jovis, mi-a zis pe la începutul interacţiunii noastre (prin 2008 sau 2009): de ce mi-aş pune pe faţă, ceva ce nu aş mânca? (sau cam aşa…a trecut ceva timp, de atunci). Tare mult mi-a răsunat în minte, acest principiu. Şi am realizat că are dreptate. Din acel moment, am căutat să renunţ la produsele clasice, de îngrijire, şi să caut alternative naturale. Sigur că nu aş mânca nici săpunul natural, dar totuşi ingredientele conţinute se pot folosi şi intern, de cele mai multe ori.

Iniţial, mi s-au părut scumpe. Desigur, că una este să dai 3 lei, pe un săpun de la supermarket, şi alta să dai peste 10-15 lei, pe unul handmade (unde mai pui şi taxa de transport). Dar ţinând cont de faptul că ele înlocuiesc gelul de duş, săpunul de faţă şi loţiunea de corp (plus crema de faţă), cred că preţul este rezonabil. Un produs 4 în 1. În plus, cât costă sănătatea pielii?

Tare m-aş bucura să încercaţi aceste produse. Eu întotdeauna recomand doar lucrurile testate de mine, cu efect şi în care cred, cu adevărat. Deci, vă dau cuvântul meu, că sunt de foarte bună calitate.

Spor în toate!

Annie

După 3 ani, din nou la AiKiDo. Mai mult decât mişcare, o experienţă profundă.

Da, m-am întors la AiKiDo. Şi vreau să vă împărtăşesc gândurile profunde, pe care această experienţă mi le-a trezit.

Principalul motiv al revenirii a fost să fac mişcare. De când am devenit şofer şi, mai rău, mi-am luat şi maşină, sunt cu mult mai sedentară. Big problem. Începusem să troznesc din încheieturi, să mă doară musculatura şi să fiu înţepenită…şi deja mă simţeam ca la 80 de ani.

Sursă foto (din iulie 2014, când am avut eu examenul de centură galbenă)

Am zis iniţial să încerc ceva mai săltăreţ, mai feminin. Aşa că am fost la dansuri greceşti. O şedinţă, de probă. La Encanto Dance Academy (foarte profesionişti, apropo…am făcut acolo salsa, acum ceva ani, recomand, au instructori foarte buni, la toate tipurile de dans).

Atmosfera foarte faină, oamenii super prietenoşi, muzica bună, dansul grecesc fain. Mi-a plăcut că mi-a stimulat şi intelectul, nu doar fizicul (eu mă cam plictisesc, dacă fac mişcare fără provocare mintală…na, asta sunt, gândesc prea mult, nu am ce-i face). Şi totuşi…nu am simţit că acolo este locul meu. Nu am avut feeling-ul acela de „wooow, super, asta vreau să fac, asta căutam”.

Îmi zic aşa: revin la AiKiDo, fără mari aşteptări; totuşi, am făcut pauză 3 ani, poate nu o să mai îmi placă…na, ochii care nu se văd, se uită, zice românul. Cochetam deja de vreun an, cu ideea întoarcerii. Dar nu mi-am luat inima în dinţi.

Şi, ca să nu renunţ iar la idee şi să mă pleoştesc, am dat imediat mesaj lui sensei, să-l anunţ că revin, să întreb de program…na, formalităţile de rigoare, dar şi ca să am un motiv să mă duc, măcar o dată. Că nu e frumos să anunţ omul că merg şi apoi să nu mai merg.

Şi…the big day…eu, costumul, sala, oamenii. E drept, dintre colegii mei vechi, au rămas vreo 4-5, dar m-am bucurat să-i revăd. Treptat, mi-am amintit tot ce credeam că uitasem. Au început să vină gândurile, cu o repeziciune fantastică. Îmi aminteam detalii, mişcări, principii de AiKiDo…în fine, lucruri pe care le credeam de mult uitate, senzaţii pe care le mai avusesem, emoţii puternice.

Greu de sintetizat şi structurat, pe alocuri. Dar am încercat să aştern câteva trăiri interioare, pentru că revenirea la AiKiDo nu a însemnat doar a face iar mişcare.

DE FAPT, CEEA CE VREAU SĂ SCRIU, ESTE DESPRE CUM AIKIDO MĂ AJUTĂ ÎN RELAŢIA CU MINE ÎNSĂMI.

AiKiDo mi-a amintit cum este să fii disciplinat, să urmezi instrucţiunile, să ceri ajutor, de la cei din jur şi să mulţumeşti tuturor, pentru ce înveţi de la ei, indiferent de centura deţinută. În termeni duhovniceşti, AiKiDo stimulează starea de smerenie, pe care orice creştin ar trebui să o aibă, dar şi ascultarea. În Biserică, faci ascultare de duhovnic. În AiKiDo, de sensei, dar şi de colegii cu grade mai mari. Poate este un pic deplasată comparaţia, dar orice experienţă pe care o trăiesc, încerc să o cântăresc în principiul „ce folos sufletesc sau duhovnicesc îmi aduce?”. Altfel, îşi pierde sensul, pentru mine.

Sursă foto

AiKiDo îmi aduce linişte şi disciplină. Ordinea este foarte importantă, iar mie mereu mi s-a potrivit acest cadru, de a învăţa de la un profesor, instructor, sensei etc. De fapt, mie chiar îmi place uneori un pic de „militărie” (cred că eram bună de armată, sincer). Aşa este structura mea.

De asemenea, revenind la AiKiDo, mi-am amintit că este de folos să fac ceva pentru mine, uneori. Fără a cădea în narcisism, vanitate sau orgoliu, totuşi nu se poate să nu am grijă de propria persoană. De fapt, zilele acestea, s-au tot adunat nişte discuţii şi experienţe frumoase, care mi-au întărit ideea că este în regulă să fim buni cu noi înşine. Îmi place lucrul acesta: să fii bun cu tine. Extrapolând la ce ne învaţă şi Biserica, dar – de ce nu? – şi psihologia, cum putem fi buni cu ceilalţi, fără a fi buni cu noi înşine? Sfânta Scriptură zice două lucruri minunate, care îmi răsună mereu, în minte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22:39), dar şi „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).

Aşadar, primul pas în a-i iubi pe ceilalţi şi în a fi bun cu ceilalţi, este să te iubeşti şi să fii bun cu tine însuţi. De aici, şi dorinţa mea de a lua decizii bune, pentru mine.

Un alt lucru întărit de revenirea la AiKiDo, este acela că vreau să merg cât mai des în locurile în care sufletul meu se odihneşte. Am fost primită înapoi atât de frumos, încât m-a emoţionat mai mult decât pot pune în cuvinte. Deşi nu am ţinut neapărat legătura cu cei de la sală, timp de 3 ani (poate mai schimbam câteva cuvinte şi like-uri, pe FB), când m-am întors, am fost primită cu zâmbete, îmbrăţişări calde şi un sincer „mi-a fost dor de tine”. Acestea sunt locurile în care ştiu că aparţin şi în care pot să stau mult timp. Nu neapărat primirea, în sine, a fost cea care a trezit emoţia mea, ci faptul că acolo sunt oameni cu care rezonez şi cu care legătura a rămas, în ciuda pauzei. Aceştia sunt oamenii care îmi plac şi de care îmi doresc să mă înconjor. Acestea sunt experienţele care mă încarcă şi mă ajută, pe drumul meu, în viaţă.

Trecând în plan fizic, am fost surprinsă de memoria muşchilor, amintindu-mi şi executând mişcări, pe care credeam că le uitasem. Asta dovedeşte faptul că odată ce am învăţat foarte bine un lucru, corpul şi-l aminteşte, şi după ani de zile (aşa cum se zice de mersul pe bicicletă…şi tare este adevărat). De asemenea, a dispărut (sau s-a mai diminuat) tensiunea musculară, în special în zona cervicală şi a umerilor, dar şi a spatelui, în general. Corpul începe să capete flexibilitate şi rezistenţă la durere (nu că AiKiDo presupune durere, dar sunt uneori stimuli dureroşi, în limita suportabilului, desigur).

Practic, simt acum că iarăşi corpul meu respiră. După un antrenament de o oră şi jumătate (uneori, intens şi obositor), mă simt mai revigorată ca oricând. Simt că aş pleca de la sală alergând. Acesta este semnul că sunt acolo unde trebuie. Pentru că, în ciuda oboselii fizice, mintea şi sufletul sunt pline de energie. De aceea, creşte şi dorinţa de a merge la antrenamente. Eu sunt genul de persoană care, odată ajunsă acasă, după o zi obositoare, nu mai ies. Gata, poate să ardă, nu-mi pasă, nu mă mai urnesc din loc. Ei, bine, pentru AiKiDo, zbor imediat la antrenament. Am o motivaţie puternică şi asta mă ţine în priză.

Probabil că ar mai fi de spus şi de scris, pentru că, aşa cum ziceam, AiKiDo este mai mult decât mişcare, pentru mine.

Însă aş vrea să concluzionez aşa: este în regulă să ne dăm voie să trăim experienţe benefice sufletului nostru, indiferent ce ar însemna asta. Este în regulă să ne odihnim sufletul şi să căutăm mereu locurile în care putem face asta. Este în regulă să stăm mai mult acolo unde oamenii ne iubesc, ne apreciază şi ne caută prezenţa. Este în regulă să fim BUNI cu noi înşine.

Annie

PS: am omis ceva foarte important. Locul acesta minunat este Şcoala de Aikido Constanţa.