Am acest titlu de articol, în draft, din iunie 2018. Da, se face aproape un an. Mi-am dorit să scriu despre acest lucru, însă mi-a fost (şi încă îmi este) greu să îmi adun toate gândurile. Este un subiect complex, ceva ce a avut şi are un impact foarte mare, în viaţa mea.
Reapare constant în discuţiile mele cu prietenii, la job, în timpul liber. Practic, cam peste tot.
Simt nevoia să încep prin a spune că acum, printr-o serie de evenimente şi provocări de creştere şi schimbare, pe care mi le-a pus Dumnezeu în drum, am reuşit să îmi scad nivelul de aşteptări, pe care le am de la oameni, instituţii, viaţă, univers. Şi sunt foarte recunoscătoare, pentru acest lucru.
De ce? Până la urmă, este rău să ai aşteptări? Nu aş pune problema în termeni de bine şi rău. Pur şi simplu, a avea aşteptări mie mi-a provocat suferinţă, de-a lungul vieţii. Şi atunci…de ce să mai fac asta, în mod conştient şi voit?
Să vă spun ce am învăţat eu, din experienţa mea. Şi, din discuţiile avute cu prietenii, dar şi clienţii mei, situaţiile seamănă, deci nu sunt singura.
Însă, înainte de acest lucru, poate vă întrebaţi ce înseamnă, pentru mine, a avea aşteptări. Vă pot face o listă exhaustivă, cu exemple din viaţa mea, însă nu vreau să exagerez. Vă dau câteva exemple, care provin din experienţa de viaţă, din credinţe iraţionale, din mituri pe care mi le-am construit în copilărie sau le-am învăţat distorsionat de la adulţii din jur şi aşa mai departe. Şi sunt frecvente, că le-am întâlnit şi la alţii.
Mă aştept:
– ca persoanele dragi să ştie ce simt eu şi ce gândesc, fără să fie nevoie să le spun
– să fiu mereu în centrul atenţiei partenerului meu şi orice face să se învârtă în jurul meu
– să fiu invitată la orice ieşire a prietenilor mei şi să nu facă lucruri fără mine
– să fiu plăcută, dacă fac anumite favoruri sau daruri celor din jur
– persoanele dragi să ştie exact ce îmi place şi cum îmi place mie să fac lucrurile; şi să facă exact ca mine, desigur („cutia de lapte stă doar pe primul raft, în frigider, pentru că aşa fac eu”, „săpunul stă doar în stânga chiuvetei, la baie, pentru că aşa sunt eu obişnuită”, „pizza se mănâncă doar cu tacâmuri, pentru că aşa îmi place mie” etc. Sună cunoscut, până aici?)
– partenerul să simtă dacă este ceva în neregulă şi să ghicească, chiar dacă eu i-am zis că totul este ok
– partenerul şi/sau prietenii să anuleze orice au de făcut, dacă eu mă simt tristă/ deprimată/ am nevoie de atenţie
– toţi cei din jur să mă încurajeze şi să mă ajute, aşa cum şi eu i-am ajutat pe ei
Lista poate continua, dar aţi înţeles ideea.
Aşteptările creează aşteptări
Este un şir nesfârşit de situaţii care mă aştept să se întâmple aşa cum îmi imaginez eu, oamenii să reacţioneze cum îmi doresc eu, practic totul să se aşeze conform cu scenariul din mintea mea.
De cele mai multe ori, lucrurile se întâmplă în cu totul alt fel. Şi, deşi pare că ar trebui să ştiu mai bine data viitoare, eu persist în a spera şi a-mi imagina că se va întâmpla totuşi aşa cum vreau şi aştept eu.
De ce? Bună întrebare. Poate din inflexibilitate, incapacitate de adaptare, egoism, teamă, stimă de sine sau din simpla NECONŞTIENTIZARE a faptului că fac acest lucru. Depinde de fiecare.
Cert este că aşteptările creează noi şi noi aşteptări (inclusiv faptul că „lasă, că data viitoare, o să fie aşa cum vreau”). Şi, uite aşa, rămân agăţată de o fantezie.
Aşteptările mă rup de realitate
Ziceam că rămân agăţată de o fantezie. Da, trăiesc în mod constant în mintea mea, în scenariul ideal, în viitor, în „cum va fi, atunci când…” sau într-o continuă aşteptare. Practic, viaţa mea este pe pauză, pentru că, în loc să mă bucur de ea şi să o trăiesc ACTIV, eu o trăiesc STÂND PE LOC. Pentru că asta înseamnă să aştepţi: să stai într-un loc, pentru ce (crezi tu că) va veni spre tine.
Confund împlinirea aşteptărilor cu iubirea
„Dacă cei din jur fac totul aşa cum mă aştept eu, înseamnă că mă iubesc.” Serios? Asta să fie iubirea? Ca celălalt să facă orice vreau eu şi cum vreau eu şi când vreau eu?
Întrebarea mai profundă, pe care eu mi-aş pune-o aici, ar fi: de ce mă simt eu neiubită şi am nevoie constant ca cineva să îmi demonstreze prin orice face/ zice/ crede/ gândeşte că mă iubeşte? Şi de ce să aştept acest lucru în mod egoist şi totalitar? Vreau iubire necondiţionată, demonstrată doar prin îndeplinirea anumitor aşteptări (=condiţii)? Nu este un paradox oare?
Neîndeplinirea aşteptărilor cauzează suferinţă
Când nu mi se împlinesc aşteptările, mă frustrez, mă înfurii, mi se pare nedrept şi mă consider trădată sau neiubită, de cei care nu s-au conformat cu ce aşteptam eu.
Am sentimentul că poate nu am fost suficient de bună sau nu merit să mi se întâmple ceva ce consider eu că este un lucru bun, în viaţa mea. Şi atunci, după furia iniţială, apare întristarea, se fragilizează şi mai tare stima de sine, mă închid în mine, plâng şi sufăr…şi cam atât. Nu este acea suferinţă din care învăţ şi cresc, din care mă dezvolt şi devin o variantă mai bună a mea. Nu. Doar sufăr, într-un mod care mi se pare agonizant şi că nu se va termina niciodată.
Astfel, în loc să se rupă lanţul aştepărilor, el doar se lungeşte cu fiecare experienţă şi propagă mai departe suferinţa şi dezamăgirea neîmplinirii aşteptărilor.
Cei din jur nu au nicio OBLIGAŢIE să-mi îndeplinească mie aşteptările
Dacă te-ai enervat citind rândul de mai sus sau foarte vehement ţi-ai zis în minte „Nu este adevărat!”, atunci ai felicitările mele…eşti la fel ca mine, o persoană cu mult prea multe aşteptări, de la oameni!
Da, îţi vine să crezi sau nu, prietenii mei, partenerul, chiar şi părinţii, care mă iubesc şi îmi oferă necondiţionat cam orice, sunt fiinţe LIBERE, ca şi mine, create de Dumnezeu să-şi trăiască propria lor viaţă, să aibă bucuriile şi necazurile lor, priorităţile lor, care sunt independente de mine şi nu mă privesc în niciun fel.
Da, toţi cei din jurul meu, au DREPTUL şi LIBERTATEA să trăiască fără mine, să se bucure fără mine, să plângă fără mine, să stea degeaba fără mine, să iasă la plimbare fără mine.
Şi ei pot face toate aceste lucruri, iubindu-mă, în acelaşi timp. Cele două acţiuni pot coexista, fără să se excludă reciproc. Dacă ei ALEG LIBER să-mi îndeplinească sau nu vreo aşteptare, este treaba lor. Aşa cum treaba mea este să-mi îndeplinesc singură aşteptările, să-i iubesc pe cei din jur indiferent de ce fac ei şi să ACCEPT, fără supărare, furie, indignare, faptul că ei vor alege diferit de ce aştept eu, de la ei. Şi asta este în regulă!
Când renunţ la a mai avea aşteptări, renunţ la suferinţă şi accept bucuria, în viaţa mea
Cum ajuns să nu mai am aşteptări? Nu am ajuns. Încă!
Nădăjduiesc la faptul că voi reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fac acest lucru. Deja, de vreo 2 ani, îmi dau voie să nu aştept nimic, în unele situaţii, să las lucrurile să se aşeze de la sine, să mă bucur de orice vine, indiferent de ce mi-aş dori eu. Şi întotdeauna a ieşit mult mai bine, decât m-aş fi aşteptat. M-am putut bucura şi, mai mult decât atât, m-am eliberat de stresul de a avea un scenariu, de a face eforturi supraomeneşti ca să îl pun în aplicare şi de suferinţa neîmplinirii lui.
Sigur că se mai întâmplă acest lucru, uneori. După ani de zile, este greu de schimbat modul de gândire şi de raportare, la oamenii din jur. Însă, cu paşi mici zilnic, schimbând câte puţin, voi ajunge la schimbarea cea mare. Schimbarea minţii.
Dacă şi voi sunteţi ca mine, să ştiţi că se poate trăi fără suferinţa că ceilalţi nu mă iubesc, nu mă acceptă, nu mă includ. Pentru că, de foarte multe ori, îmi creez singură această suferinţă!
Când am început să am aşteptări doar de la mine (şi acolo, tot cu măsură), să mă iubesc singură, să mă includ singură, să îi includ eu pe ceilalţi…atunci am fost mai bucuroasă, mai relaxată, mai liberă. M-am eliberat de povara aşteptărilor înşelătoare.
Vă doresc şi vouă…orice este bine, pentru sufletul vostru!
Andreea
The world of Annie 