După 3 ani, din nou la AiKiDo. Mai mult decât mişcare, o experienţă profundă.

Da, m-am întors la AiKiDo. Şi vreau să vă împărtăşesc gândurile profunde, pe care această experienţă mi le-a trezit.

Principalul motiv al revenirii a fost să fac mişcare. De când am devenit şofer şi, mai rău, mi-am luat şi maşină, sunt cu mult mai sedentară. Big problem. Începusem să troznesc din încheieturi, să mă doară musculatura şi să fiu înţepenită…şi deja mă simţeam ca la 80 de ani.

Sursă foto (din iulie 2014, când am avut eu examenul de centură galbenă)

Am zis iniţial să încerc ceva mai săltăreţ, mai feminin. Aşa că am fost la dansuri greceşti. O şedinţă, de probă. La Encanto Dance Academy (foarte profesionişti, apropo…am făcut acolo salsa, acum ceva ani, recomand, au instructori foarte buni, la toate tipurile de dans).

Atmosfera foarte faină, oamenii super prietenoşi, muzica bună, dansul grecesc fain. Mi-a plăcut că mi-a stimulat şi intelectul, nu doar fizicul (eu mă cam plictisesc, dacă fac mişcare fără provocare mintală…na, asta sunt, gândesc prea mult, nu am ce-i face). Şi totuşi…nu am simţit că acolo este locul meu. Nu am avut feeling-ul acela de „wooow, super, asta vreau să fac, asta căutam”.

Îmi zic aşa: revin la AiKiDo, fără mari aşteptări; totuşi, am făcut pauză 3 ani, poate nu o să mai îmi placă…na, ochii care nu se văd, se uită, zice românul. Cochetam deja de vreun an, cu ideea întoarcerii. Dar nu mi-am luat inima în dinţi.

Şi, ca să nu renunţ iar la idee şi să mă pleoştesc, am dat imediat mesaj lui sensei, să-l anunţ că revin, să întreb de program…na, formalităţile de rigoare, dar şi ca să am un motiv să mă duc, măcar o dată. Că nu e frumos să anunţ omul că merg şi apoi să nu mai merg.

Şi…the big day…eu, costumul, sala, oamenii. E drept, dintre colegii mei vechi, au rămas vreo 4-5, dar m-am bucurat să-i revăd. Treptat, mi-am amintit tot ce credeam că uitasem. Au început să vină gândurile, cu o repeziciune fantastică. Îmi aminteam detalii, mişcări, principii de AiKiDo…în fine, lucruri pe care le credeam de mult uitate, senzaţii pe care le mai avusesem, emoţii puternice.

Greu de sintetizat şi structurat, pe alocuri. Dar am încercat să aştern câteva trăiri interioare, pentru că revenirea la AiKiDo nu a însemnat doar a face iar mişcare.

DE FAPT, CEEA CE VREAU SĂ SCRIU, ESTE DESPRE CUM AIKIDO MĂ AJUTĂ ÎN RELAŢIA CU MINE ÎNSĂMI.

AiKiDo mi-a amintit cum este să fii disciplinat, să urmezi instrucţiunile, să ceri ajutor, de la cei din jur şi să mulţumeşti tuturor, pentru ce înveţi de la ei, indiferent de centura deţinută. În termeni duhovniceşti, AiKiDo stimulează starea de smerenie, pe care orice creştin ar trebui să o aibă, dar şi ascultarea. În Biserică, faci ascultare de duhovnic. În AiKiDo, de sensei, dar şi de colegii cu grade mai mari. Poate este un pic deplasată comparaţia, dar orice experienţă pe care o trăiesc, încerc să o cântăresc în principiul „ce folos sufletesc sau duhovnicesc îmi aduce?”. Altfel, îşi pierde sensul, pentru mine.

Sursă foto

AiKiDo îmi aduce linişte şi disciplină. Ordinea este foarte importantă, iar mie mereu mi s-a potrivit acest cadru, de a învăţa de la un profesor, instructor, sensei etc. De fapt, mie chiar îmi place uneori un pic de „militărie” (cred că eram bună de armată, sincer). Aşa este structura mea.

De asemenea, revenind la AiKiDo, mi-am amintit că este de folos să fac ceva pentru mine, uneori. Fără a cădea în narcisism, vanitate sau orgoliu, totuşi nu se poate să nu am grijă de propria persoană. De fapt, zilele acestea, s-au tot adunat nişte discuţii şi experienţe frumoase, care mi-au întărit ideea că este în regulă să fim buni cu noi înşine. Îmi place lucrul acesta: să fii bun cu tine. Extrapolând la ce ne învaţă şi Biserica, dar – de ce nu? – şi psihologia, cum putem fi buni cu ceilalţi, fără a fi buni cu noi înşine? Sfânta Scriptură zice două lucruri minunate, care îmi răsună mereu, în minte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22:39), dar şi „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).

Aşadar, primul pas în a-i iubi pe ceilalţi şi în a fi bun cu ceilalţi, este să te iubeşti şi să fii bun cu tine însuţi. De aici, şi dorinţa mea de a lua decizii bune, pentru mine.

Un alt lucru întărit de revenirea la AiKiDo, este acela că vreau să merg cât mai des în locurile în care sufletul meu se odihneşte. Am fost primită înapoi atât de frumos, încât m-a emoţionat mai mult decât pot pune în cuvinte. Deşi nu am ţinut neapărat legătura cu cei de la sală, timp de 3 ani (poate mai schimbam câteva cuvinte şi like-uri, pe FB), când m-am întors, am fost primită cu zâmbete, îmbrăţişări calde şi un sincer „mi-a fost dor de tine”. Acestea sunt locurile în care ştiu că aparţin şi în care pot să stau mult timp. Nu neapărat primirea, în sine, a fost cea care a trezit emoţia mea, ci faptul că acolo sunt oameni cu care rezonez şi cu care legătura a rămas, în ciuda pauzei. Aceştia sunt oamenii care îmi plac şi de care îmi doresc să mă înconjor. Acestea sunt experienţele care mă încarcă şi mă ajută, pe drumul meu, în viaţă.

Trecând în plan fizic, am fost surprinsă de memoria muşchilor, amintindu-mi şi executând mişcări, pe care credeam că le uitasem. Asta dovedeşte faptul că odată ce am învăţat foarte bine un lucru, corpul şi-l aminteşte, şi după ani de zile (aşa cum se zice de mersul pe bicicletă…şi tare este adevărat). De asemenea, a dispărut (sau s-a mai diminuat) tensiunea musculară, în special în zona cervicală şi a umerilor, dar şi a spatelui, în general. Corpul începe să capete flexibilitate şi rezistenţă la durere (nu că AiKiDo presupune durere, dar sunt uneori stimuli dureroşi, în limita suportabilului, desigur).

Practic, simt acum că iarăşi corpul meu respiră. După un antrenament de o oră şi jumătate (uneori, intens şi obositor), mă simt mai revigorată ca oricând. Simt că aş pleca de la sală alergând. Acesta este semnul că sunt acolo unde trebuie. Pentru că, în ciuda oboselii fizice, mintea şi sufletul sunt pline de energie. De aceea, creşte şi dorinţa de a merge la antrenamente. Eu sunt genul de persoană care, odată ajunsă acasă, după o zi obositoare, nu mai ies. Gata, poate să ardă, nu-mi pasă, nu mă mai urnesc din loc. Ei, bine, pentru AiKiDo, zbor imediat la antrenament. Am o motivaţie puternică şi asta mă ţine în priză.

Probabil că ar mai fi de spus şi de scris, pentru că, aşa cum ziceam, AiKiDo este mai mult decât mişcare, pentru mine.

Însă aş vrea să concluzionez aşa: este în regulă să ne dăm voie să trăim experienţe benefice sufletului nostru, indiferent ce ar însemna asta. Este în regulă să ne odihnim sufletul şi să căutăm mereu locurile în care putem face asta. Este în regulă să stăm mai mult acolo unde oamenii ne iubesc, ne apreciază şi ne caută prezenţa. Este în regulă să fim BUNI cu noi înşine.

Annie

PS: am omis ceva foarte important. Locul acesta minunat este Şcoala de Aikido Constanţa.