Impresii de la „Schimb de cărţi” Constanţa

Ieri (26 iunie) s-a întâmplat a şasea (dacă nu mă înşel) ediţie a evenimentului „Schimb de cărţi”, din Constanţa.

Este un eveniment care mie îmi place mult, mai ales ca idee. Chiar dacă ea a pornit de la Bucureşti şi nu suntem noi iniţiatorii, asta contează mai puţin. Din contră, însuşi faptul că există un eveniment desfăşurat în mai multe oraşe din ţară, care îşi propune să strângă la un loc oameni cât mai diverşi care să discute despre un subiect comun (CĂRŢILE), mie mi se pare excepţional. Eu iubesc cărţile, citesc cât pot de mult şi încerc mereu să descopăr autori şi stiluri noi, aşa că „Schimb de cărţi” a venit mănuşă.

Îmi place să mă întâlnesc cu oameni pe care îi ştiu sau nu, într-un cadru informal, dar mereu plăcut, pentru a face schimb de cărţi, dar şi de idei, informaţii, impresii cu privire la orice ne-ar putea veni în minte legat de acest subiect. Este un sentiment absolut remarcabil, iar procesul în sine îmi menţine creierul activ şi „dătător” de idei.

De asemenea, faptul că pot împrumuta cărţi pe care uneori nu le găsesc la bibliotecă sau nu am bani să le cumpar, este un mare avantaj, de care profit la maxim şi împrumut câte cărţi pot, spre exasperarea prietenilor, care îmi spun mereu că nu voi avea timp să le citesc pe toate (şi uneori au dreptate…dar încercarea moarte n-are).

Şi chiar dacă unele cărţi se găsesc la bibliotecă sau nu sunt scumpe, cred că e foarte simplu faptul că vezi cartea pe masă în faţa ta şi te gândeşti că poate nici nu te-ai fi uitat la cartea aceea în alt context…dar aşa, e acolo, e la dispoziţia ta, nu trebuie să o cumperi, poţi şi să ceri impresii de la persoana care a adus-o şi poţi descoperi lucruri noi. Aşa am „pus mâna” pe nişte cărţi foarte bune, pe care poate le-aş fi trecut cu vederea, pentru simplul fapt că mă gaâdeam că nu sunt stilul meu sau că nu aş vrea să dau banii pe ceva care nu îmi place.

Iar oamenii care vin la acest eveniment sunt deosebiţi prin faptul că toţi au statutul de „iubitori ai cărţilor”…şi atât…acolo nimeni nu este student, frate, vânzător sau funcţionar…lucru care face schimbul de idei să se desfăşoare „fără emfază”, cum bine a observat o bună prietenă de-a mea.

Aşadar, în condiţiile în care 90% din timpul meu se împarte între muncă, muncă (da, de două ori :D) şi cursuri de formare, este revigorant să am timp pentru o pasiune mai veche, dar care mereu se actualizează şi revitalizează în mine – cititul.

Într-adevăr, acest eveniment m-a cucerit de la început (nu am ratat nicio întâlnire până în acest moment) şi bineînţeles că sunt lucruri care pot fi îmbunătăţite, dar este foarte bine că îl avem şi se întâmplă.

Sper ca tot mai mulţi oameni din oraş să vină la acest eveniment. Eu cred că merită şi aduce mari satisfacţii minţilor noastre asaltate de proasta calitate, care a devenit o stare generală.

Este un mod de evadare în fiecare lună, pentru lumea aglomerată a lui Annie şi a celorlalţi…

„Monstrul din Loch Ness” scrie poezii

Credeam că abilitatea de a-i călca pe oameni în picioare fără urmă de remuşcare şi înclinaţia către viaţa artistico-poetică de mare sensibilitate sunt incompatibile.

M-am înşelat.

Se pare că oraşul nostru ne oferă o „varietate atât de variată” de oameni, chiar fără să ne dorim, încât am regăsit cele două aspecte menţionate anterior la o singură persoană…paradoxul s-a produs.

Voi numi această persoană „monstruleţul”, pentru a nu fi nevoită să dau prea multe detalii (deja faptul că mi-am rupt din timp să scriu despre asta e arhi-suficient) şi pentru a mai tăia din greaţa pe care o resimt vorbind despre persoana în cauză.

Aşadar, monstruleţul îşi petrece timpul ca oricare alt monstruleţ: încet, dar sigur, „desfiinţează” oameni. De ce? Pentru simplul fapt că funcţia îi permite. Poate să taie, să spânzure (în sensul metaforic, momentan), să permită sau să refuze oportunităţi pentru oameni după cum are chef.

Această persoană este mereu extrem de agresivă (poate una dintre cele mai agresive întâlnite de mine), vorbind tare şi apăsat, aruncând mereu cuvintele ca pe nişte pietre în interlocutorul său, faţă de care nu are nicio urmă de respect. Dar are, în schimb, un sentiment puternic de dispreţ, dacă îi eşti inferior în funcţie/statut, sau de pupincurism cras, dacă îi eşti superior şi are nevoie de tine în ascensiunea profesională (care, în acest caz, echivalează cu puterea).

Ei, şi, acest monstruleţ pe care am avut plăcerea să îl întâlnesc personal şi din partea căruia am suportat în public un spectacol de toată frumuseţea (eu în chip de persoană „incompetentă” şi „neştiutoare”, care îi stătea în drum), se pare că seara, când ajunge acasă, după o zi de călcat în picioare oameni, se relaxează scriind poezii de mare „sensibilitate şi emoţie artistică”. Ce să zic, sunt impresionată…

Nu ştiu cum a obţinut o recenzie a volumului de poezii atât de bună, din partea unei persoane competente, dar, cu siguranţă, poeziile nu sunt nici sensibile şi nici „tăietoare de respiraţie” (decât dacă ai imaginea monstruleţului în minte când „taie şi spânzură” şi te prăpădeşti de râs la inepţiile „emoţionante” pe care le-a născut din puţul propriei gândiri).

În mod sigur nu sunt o persoană abilitată să îi critic opera, dar, ca şi cititor neavizat şi iubitor de frumos, îmi pot exprima părerea personală faţă de poezii, care sunt seci şi repetitive, care se pierd în banalitatea exprimării şi care, pe scurt, nu transmit nimic. Nu au început şi sfârşit, nu au o structură coerentă şi nici consistentă (m-aş hazarda chiar să afirm că poeziile pe care le-am scris în clasa a doua ar avea un mai mare succes decât acestea).

Ca să nu mai menţionez că temele abordate sunt eternele clişee ale „gândurilor care nu ne dau pace”, ale singurătăţii, ale emoţiei la vederea naturii / primăverii şi ale sufletului frământat care zace în persoana autorului.

Încă nu înţeleg cum o astfel de persoană, care se „hrăneşte” cu demnitatea umana, care îşi petrece întreaga zi interacţionând cu zeci de oameni faţă de care nu ezită să îşi exprime dispreţul, dezaprobarea şi superioritatea (fără motiv evident…în afară de ego-ul supradimensionat şi complexele de superioritate dezvoltate, probabil, odată cu funcţia) se consideră îndreptăţită să pătrundă în lumea poetică şi să se considere (şi, mai rău, să aibă pretenţia de la alţii să o considere) un suflet chinuit, sensibil şi…uman, până la urmă.

În fiecare zi, şterge pe jos cu stima de sine a cui îi stă în cale şi fărâmiţează speranţa că am putea să trăim într-un oraş mai bun, guvernat de oameni competenţi, care ne doresc bunăstarea. Dar, slavă Domnului, monstruleţul are momente cathartice şi îşi curăţă spiritul scriind poezii de „mare emoţie”.

Poate nici nu e nevoie să înţelegem…în mod sigur, acest lucru depăşeşte puterea de înţelegere a lui Annie…

Şi plouă…

…şi Murphy iar îşi bate joc de noi :)

Fix când îţi spui că „dom’le, e mijlocul verii, muncesc toată săptămâna, mă duc şi eu la plajă în weekend”, începe să plouă cu găleata, ca să nu poţi nici măcar să te mai gândeşti să ieşi din casă…ce să mai vorbim de bronzat şi baie in mare?

Şi, uite aşa, stau în faţa calculatorului, uitându-mă pe geam şi sperând să se oprească ploaia, pentru că doar ce făcusem planuri de ieşit în oraş…mai exact, de savurat un ceai la neaoşul Cărtureşti.

De altfel, Cărtureşti este unul din puţinele locuri în care pot să merg liniştită, ştiind că nu am şanse să văd reviste de tip cancan sau scandal, să ascult muzică proastă sau să dau peste consumatorii de semintţ tradiţionali, care au ieşit şi ei în oraş (adică în mall, că nu există vreo altă activitate pe care ai putea să o desfăşori în timpul liber) şi care vorbesc tare şi împotriva voinţei noastre.

Dar până atunci…Annie aşteaptă să treacă potopul…

Oraşul meu (?!)

Stau în Constanţa de când mă ştiu. Nu am cunoscut vreun alt oraş în viaţa mea de până la 7 anişori, când am ieşit şi eu prima oară din Constanţa. Tot „universul” meu s-a format aici.  Asta explică ataşamentul faţă de oraş…sau, mai bine zis, faţă de ideea de Constanţa…ideea de „oraşul de la malul mării”, în care mă simt ca acasă.

Din păcate, în ultima vreme rămâne, din ce în ce mai mult, doar ideea şi, din ce în ce mai puţin, oraşul. Merg pe stradă şi încerc să mă lămuresc dacă îmi place sau nu acest oraş. „Normal că îmi place, e casa mea, îl ştiu de când mă ştiu şi pe mine…are marea, fără de care nu m-aş simţi vie”, e primul gând. Şi totuşi…?

Şi totuşi unde e oraşul?

Mi-am propus să redescopăr oraşul meu, să „sap” prin beton şi mitocăniile locuitorilor săi (cele două lucruri care mă irită cel mai mult, de altfel) şi să văd „dacă da sau dacă ba”. Mi-am propus să pun în balanţă ce e frumos cu ce e mai puţin frumos…şi să vedem încotro inclină balanţa.

Aşadar, Annie e în căutarea „oraşului de la malul mării”!