„Bookaholic” anonim…adică eu

Se pare că zilele astea viața mea se învârte în jurul cărților (tind să cred chiar că am luat-o puțin razna…poate de la atâta stat în casă :D). Am descoperit că mai mult decât un bookaholic sunt și un shopaholic…de cărți, normal, nu de orice fel.

Mi-am cumpărat 8 cărți în 3 zile…e normal așa ceva? :))

Acum serios, aș vorbi și aș scrie continuu despre cărți, despre cât de mult îmi place să le răsfoiesc, să le citesc, să le cumpăr în mod necontrolat (mai ales când aud cuvântul ”reducere” combinat cu ”carte”…atunci nimic nu mă poate opri). De asta tind să cred că am stat prea mult în casă, de când cu ghipsul, și că am nevoie să socializez și cu oameni, nu doar cu cărți :))

Și, cu toate astea, nu citesc niciuna! Doar le cumpăr, să le am, să fie ale mele, să nu ratez ocazia de a avea cartea ”X”. Dar nu am mai citit de câteva zile. Nici nu mai am loc să îmi pun cărțile…dar continuu să le cumpăr.

Azi mi-a venit o comandă de la un anticariat online (apropo, e senzațional, prețurile sunt super ok, au și reduceri/oferte, iar starea cărților este impecabilă, deși eram ușor reticentă…am luat 7 și le-am inspectat cu mare atenție…ireproșabil…vă recomand cu multă căldură Anticariatul de noapte, merită 100%) și am stat cred că cel puțin 30 minute și am admirat cărțile…le-am răsfoit, le-am ”pipăit” (într-un mod livresc și total ok, nu în modul ăla creepy :D) și m-am bucurat ca un copil că sunt ale mele.

E clar…nu mai sunt normală :))

Annie are nevoie de socializare…gata, mâine iese în lume :D

Sursa pozei

Ce mai citiți zilele astea?

I need inspiration. Am fost tare nehotărâtă în ultimele zile privind ce aș putea să citesc. Nu prea mi se întâmplă des, pentru că plec de la premiza că orice carte îți pică în mâini, merită o șansă să fie citită…nu se știe niciodată ce poți descoperi în ea :)

Sursa pozei

Dar zilele trecute am avut o adevărată ”criză” livrească…am luat la rând vreo 4-5 cărți (cumpărate cu mânuța mea, pe proprie răspundere că vreau să le citesc) și nu am avut chef să încep niciuna. Într-un final, am furat de la mama ”Lucia de Lammermoor”, a lui Walter Scott. Am citit ceva din ea, dar am cam abandonat-o.

Cheful meu pare să fi fost resuscitat un pic când mi-a picat în mâini duminică, la Cărturești, ”Numele trandafirului” al lui Eco, pe care am cumpărat-o fără ezitare și pe care am început să o citesc pe loc.

Dar încă sunt un pic în ”criză”. Sugestii/ propuneri despre ce să citesc sau cum să îmi recuperez ”mojo-ul livresc”? :D

Annie așteaptă să o salvați…

Și a fost…Recital „Famous Opera Arias”

În data de 22 septembrie, a avut loc un frumos recital cu arii celebre (după cum îi spune și titlul), organizat de către Asociația Musica Magna din Constanța, pe scena Teatrului Național de Operă și Balet ”Oleg Danovski”.

Spectacolul a fost un succes, din toate punctele de vedere.

Prezența publicului a fost foarte mare (probabil atrași și de biletul de doar 10 RON), selecția ariilor interpretate a fost potrivită și pentru cunoscători, dar și pentru cei mai puțin ”inițiați”…și aici mi-a plăcut foarte mult faptul că prezentarea ariilor a inclus nu doar numele și autorul acestora, dar și câteva cuvinte despre fiecare. Organizarea a fost foarte bună, nu au existat nici momente ”moarte”, nici alte inconveniente, și la fel și promovarea a fost începută din timp și realizată în mod regulat, lucru care a contribuit de asemenea la prezența mare a publicului.

Despre artiști, ce să mai zic? Au dat ce au avut mai bun, s-a simțit în interpretarea lor pasiunea și plăcerea de a ne cânta și de a se afla pe scenă, în fața noastră. Au cântat mezzo-soprana Raluca Ciocă (de la Teatrul de Operetă ”Ion Dacian” din București și constănțeancă de fel), baritonul Cătălin Țoropoc (mândria noastră, care anul acesta a adus Constanței, pentru prima oară, Marele Premiu ”Ionel Perlea”, dovedind calitățile sale vocal-artistice), acompaniați la pian de talentata Natalia Gribinic. Aceștia ne-au delectat cu arii din compozitori precum Donizetti, Mozart, Ponchielli, Bizet și Bernstein, unele din ele fiind deja consacrate, altele însă fiind cântate în premieră pe scena noastră.

De asemenea, un lucru care mi s-a părut senzațional a fost faptul că spectacolul a încurajat și tinerele talente, cântând la vioară eleva Emilia Botezatu (clasa a IX-a la Colegiul Național de Arte ”Regina Maria” Constanța), care s-a descurcat excelent și a interpretat foarte frumos și emoționant „Danse macabre”, de Camille Saint-Saens, și ”Meditație”, din opera ”Thais”, a lui Jules Massenet.

Așadar, am petrecut o seară foarte plăcută, cu muzică frumoasă și artiști extrem de talentați.

Bravo, Musica Magna, și așteptăm următoarele spectacole!

Annie vă oferă, la final, și un articol din ziarul Telegraf despre acest spectacol, dar și ”Meditație”, din opera ”Thais”, pe care cu siguranță o știți de prin filme. Enjoy!

Sursa pozei

Annie s-a întors!

Nu pot să cred că au trecut 2 săptămâni în care nu am scris absolut nimic pe blog. Să zicem că am o scuză pentru că am avut piciorul în ghips și mi-a pierit cheful/ energia, dar m-am odihnit suficient cât pentru un an întreg.

Vestea bună este că azi am scăpat de ghips! Yuhuuu! Urmează o perioadă de recuperare, cu bălăceală în piscină (recomandată medical, nu oricum :D), dar mi-am recuperat deja cheful nebun de a scrie (ghinionul vostru, va trebui să îmi citiți toate aberațiile).

Nu am reușit să citesc tot ce mi-am propus în această perioadă, pentru că a trebuit să lucrez de acasă pentru serviciu și, oricum, nu toate zilele au fost prea productive. Dar m-am gândit să creez pe blog și o rubrică de ”critică literară amatoare” sau ceva de genul, pentru că iubesc să scriu despre cărți.

Desigur, vă mai datorez experiența din Italia, pe care v-am promis-o dinainte să plec (promit că scriu zilele astea impresii), dar voi scrie azi-mâine și despre un recital de arii superb la care am participat de curând, organizat de tânăra Asociație Musica Magna din Constanța.

Așadar, I am back și o să vă scriu în continuare despre ce tot îmi trece prin căpșor!

Annie și-a urat ”welcome back” și promite să revină curând cu un articol :D

Sursa pozei

 

Offf, cu ghipsul ăsta…:(

Nici chef de scris nu mai am. V-am promis că vă împărtăşesc impresiile mele de prin ţări străine, dar nu am avut niciun spor. Mă oboseşte, efectiv, statul „degeaba”, în casă toată ziua, cu posibilităţi reduse de mişcare.

În pat, mă plictisesc de stat. La calculator, şi mai nasol, nu pot sta mult timp. Nici chef de citit nu am, mă simt obosită şi parcă aş tot dormi. Repausul ăsta a început să mă obosească şi să mă enerveze un pic.

E aiurea să fii neajutorat, să ai nevoie de cineva care să se ţină după fundul tău ca să te ajute să îţi cari un pahar cu apă sau o farfurie cu mâncare. E şi mai aiurea să stai singur toată ziua şi să aştepţi să îşi facă timp şi milă cineva să te viziteze, ca să ai impresia că „te vezi cu lumea”, când, de fapt, nici atât nu este.

Mi-e dor să ies din casă când am chef, fără să fie nevoie să fie cineva lângă mine ca să nu cad, să nu obosesc, să nu păţesc ceva. Mi-e dor să mă văd cu prietenii mei când am chef şi să merg oriunde vreau în acest oraş, şi nu numai. Mi-e dor să merg la muncă şi să lucrez cu drag şi spor (nu ca acum, când am rămas în urmă şi lucrez la un randament neimaginat de mic, deşi lucrez de acasă zilnic) şi să îmi recapăt eficienţa cu care mă mândresc atât de mult.

Ufff…o să o iau razna în curând…şi a trecut abia o săptămână, cică trebuie să stau încă vreo 3.

Annie nu e prea veselă azi…dar optimismul înnăscut îi spune că totul va fi bine, va învăţa ce are de învăţat din această experienţă şi în mod sigur va aprecia mai mult tot ce are :)

Sursa pozei

Hai să lăsăm ipocrizia…

V-am mai zis că sunt o persoană optimistă şi că îmi place să scriu despre lucruri frumoase sau să văd partea bună cam în orice. Azi voi aborda şi partea mai puţin bună.

Aşadar, partea bună în articolul meu de ieri (despre religia mea) este că a impulsionat oamenii să discute şi să îşi expună ideile. Partea mai puţin bună este că am detectat o ipocrizie crasă.

Sursa pozei

De ce?

Păi să o luăm aşa: am scris destule articole despre cât de mare şi tare şi extraordinar de interesantă este muzica folk (în care am menţionat clar sau am dat de înţeles că manelele sunt execrabile, muzica de tip comercial mi se pare o prostie, iar house-ul nu îl înţeleg nici să mă tai); am scris despre cât de mult iubesc muzica clasică şi am încercat să vă conving/ încurajez/ îndemn să ascultaţi şi voi, măcar uneori, că cică face bine la suflet (aşa zic eu); am scris în mod repetat despre cum apreciez eu fenomenul eco şi cât de bine şi uşor este să fim eco şi nu ar trebui să distrugem Planeta şi bla; am scris despre infinta influenţă pozitivă a cititului şi a cărţilor şi a culturii.

Şi?

Şi nu mi-a zis nimeni că le-am jignit genul muzical preferat, că încerc să bag pe gât muzica folk (pe care, oricum, o ascultă puţini oameni), că i-am jignit impunându-le muzica clasică, că le-am lezat dreptul de a distruge Planeta după cum au chef cu fanatismul meu ecologic, că încerc să promovez cititul, ca stil de viaţă şi doctrină, deşi nu a ajutat pe nimeni vreodată etc.

Însă la UN articol despre religie pe care îl scriu (în care, să ne înţelegem, mi-am exprimat o trăire personală, nu am făcut „propagandă”…şi puteţi verifica în arhivă că e unicul articol…până acum :P), lumea „sare de fund în sus”, că nu ştiu ce am încercat să fac şi că le-am jignit non-credinţa.

Eu mă întreb: ca oameni care nu dau doi bani pe religie şi Dumnezeu, dar îşi leagă prietenii pe baze de tip muzica preferată şi hobby-uri (aşa au dat de înţeles…este o simplificare doar, nu interpretaţi), de ce primul subiect îi scandalizează, dar al doilea nu? Păi dacă nu îţi pasă de religie, de ce te agiţi? Dacă e mai important că asculţi acelaşi gen de muzică cu prietenii tăi (scuzaţi cacafonia, mi-e lene să caut un mod de a o evita :D), atunci de ce nu te scandalizezi că încerc să îţi impun muzica mea?

Ideea este că, deşi unii susţin că nu le pasă de religie şi Biserică şi sunt nişte prostii, fac cam mult tam-tam pe tema asta, dar nu reacţionează la lucrurile de care cică le pasă.

Deci eu cred că sunt ipocriţi (da, jignirea/ lezarea/ nesimţirea mea este intenţionată…îmi voi cere scuze la final :P), care nu vor să recunoască faptul că religia/ credinţa înseamnă ceva pentru ei, din moment ce se agită atât de tare.

Pentru mine, logica spune că „nu-ţi pasă, nu te agiţi”.

Nu vă obosiţi să mă contraziceţi, să îmi răstălmăciţi cuvintele şi să vă explicaţi atitudinea, încercând să îmi arătaţi că voi aveţi dreptate. Chiar nu este necesar. Vă dau dreptate, vă respect alegerile şi părerile, vă mulţumesc că existaţi şi că îmi îmbogăţiţi viaţa în felul vostru şi îmi cer scuze în mod sincer (mă credeţi sau nu) pentru jignirea pe care v-am adus-o prin acest articol. A fost doar un mod de a clarifica un aspect care m-a deranjat. Atâta timp cât vă respect, nu văd care este motivul pentru care unii dintre voi nu m-au respectat şi mi-au vorbit atât de agresiv (a nu se simţi vizaţi doar cei care au comentat în mod public…au fost şi alţii, în mod privat, care au fost mai puţin curajoşi ca voi în a se exprima).

Ce vreau să spun este că nu este necesar să vă agitaţi atât de mult pentru o simplă opinie a mea…până la urmă, cine sunt eu ca să vă pese aşa de mult? Fiţi calmi şi blânzi, ca să discutăm ca oamenii :)

Hai „să facem pace”. Eu sunt convisă că este posibil să ne înţelegem cu toţii, în ciuda părerilor diferite.

Annie vă mulţumeşte şi vă apreciază pentru ceea ce sunteţi şi pentru că aveţi curajul să vă susţineţi opiniile!

Pentru că sunt om şi iubesc oamenii…

…am realizat că nu pot face asta fără a-L iubi şi pe Dumnezeu. De ce? Păi cred că e simplu de înţeles: suntem creaţia Lui, cum poţi iubi ceva fără a iubi şi creatorul, nu? Sau, cel puţin asta e părerea mea.

Vă zic de la început că acest articol poate nu o să fie pe placul tuturor, nu o să îmi ascund deloc mândria de a fi creştin-ortodoxă şi de a-L iubi pe Hristos, nu o să „dau apă la moară” celor care fac „mişto” de religie şi de toţi „fanaticii ăia” care le spun că vor ajunge în Iad (care, drept vorbind, chiar aşa e :P).

Sursa pozei

Cred că, dacă ne-am rupe puţin din timp pentru a ne analiza religia/ apartenenţa religioasă/ credinţa/ biserica sau cum doriţi să spuneţi, am realiza că este un lucru frumos, un lucru care uneşte oamenii, ceva care te poate face mai bun, mai blând, mai calm şi mai deschis cu ceilalţi. Asta am ajuns să cred eu cu tot sufletul meu şi regret că nu am realizat asta mai devreme. Dar nu e timpul pierdut, am 22 de ani şi intenţionez să îmi descopăr religia, să văd cum este să fii alături de Hristos şi la bine, nu doar când eşti la greu, să încerc să fiu o persoană mai bună.

Recunosc că a trecut muuult timp de când nu am mai fost la biserică (doar ce am reluat acest obicei) şi, cu siguranţă, au trecut ani de zile de când intenţionam să citesc Biblia şi am abandonat la un moment dat. Dar am reluat şi, recunosc, nu mă aşteptam să găsesc atâta linişte într-o „simplă carte”, cum aţi putea să îi spuneţi.

De ce fac asta? Vă răspund: de ce nu?

Uite, vă zic super sincer că, având curaj să recunosc public iubirea mea faţă de religie, am descoperit că nu sunt singura, am descoperit oameni care simt la fel, mi-am dat seama că din ce în ce mai mulţi oameni (chiar tineri, ceea ce mă bucură) includ în călătoria lor de găsire a identităţii şi găsirea lui Hristos. Este revigorant să vezi că sunt persoane cărora nu le este ruşine să recunoască acest lucru şi fac asta în mod public, cu riscul de a primi „mişto-uri” şi să fie neînţeleşi şi marginalizaţi de alţii.

Mi-am dat seama că asta m-a apropiat în mod neaşteptat de câţiva oameni şi avem o relaţie de genul acelora în care te înţelegi fără cuvinte. Noi ne înţelegem întru Dumnezeu, lucru care poate pare inexplicabil, dar este un sentiment foarte frumos, că ne uneşte ceva foarte puternic, şi nu doar melodia preferată sau hobby-ul comun.

Înainte să criticaţi, să spuneţi că articolul meu este o prostie sau să râdeţi, vă rog doar să încercaţi să priviţi în voi şi să vă gândiţi ce v-ar costa să fiţi mai aproape de Dumnezeu. Un preot a zis la o predică faptul că, dacă faci un pas către Dumnezeu, El va face zece către tine. Ia vedeţi, aşa o fi? Credeţi că „norocul” în viaţă, „forţa” aia care vă protejează de lucruri rele şi vă menţine fericiţi ar putea fi Dumnezeu?

Poate că da, poate că nu.

Eu am observat că mereu a avut grijă de mine, chiar şi când eu am uitat de El, întotdeauna viaţa mea a mers frumos, am învăţat multe din toate experienţele (mai ales cele mai puţin frumoase) şi mă simt o persoană împlinită.

Voi?

Annie vă doreşte să aveţi curaj să fiţi voi înşivă, să treceţi un pic peste prejudecăţi şi să vă gândiţi în mod real la ce v-am zis…sau măcar să respectaţi credinţa altora :)

Annie descoperă Italia (I – experienţa eco)

Şi iată că am hotărât să vă împărtăşesc experienţele mele de pe alte meleaguri…v-am zis deja că m-am întors cu piciorul în ghips, nu mai reiau…bine, mint, o să mă mai plâng de câteva ori pe parcursul acestui articol :D

Sursa pozei

Pentru că, în general, sunt foarte organizată, m-am gândit să nu vă ameţesc cu prea multe informaţii într-un articol…voi face asta în mai multe articole, în mod frumos şi structurat.

O să încep cu scopul pentru care am fost, de fapt, în Italia, şi anume proiectul „Arca di Noe”. Acesta a fost un schimb de tineri, finanţat de Comisia Europeană (prin Programul Tineret în Acţiune, pentru cei interesaţi…astfel de proiecte sunt super drăguţe, pentru că vezi locuri noi, cunoşti oameni, înveţi lucruri noi…eu sunt mare fană, ar trebui să încercaţi) şi organizat de Asociaţia Paradiso Ritrovato.

Proiectul a avut loc într-o frumoasă zonă montană, în regiunea Piemonte.

Tema exchange-ului a fost protecţia mediului, la modul general, şi ce poate face fiecare din noi pentru a salva câte un pic planeta.

Astfel, au participat 3 grupuri de persoane, din România (3 angajaţi şi 4 voluntari din partea ONG Mare Nostrum), Cehia şi Italia, antrenate în tot felul de activităţi, menite de a scoate în evidenţă cât este de simplu să fii eco. O descriere mai amplă puteţi găsi pe blog-ul asociaţiei, eu voi puncta doar activităţile care mi-au plăcut mai mult.

Aşadar, merită menţionate următoarele (le veţi putea regăsi mai clar în galeria foto de mai jos):
– am realizat colaje ale Pământului, cu ceea ce am considerat noi că merită subliniat, din domeniile: social, ecologic şi politic
– am căutat plante în împrejurimi şi am încercat să prezentăm utilitatea lor în viaţa noastră (am descoperit muuulte plante şi multe utilizări ale lor…de la ceaiuri până la îndepărtarea dăunătorilor din jurul casei…nu mă aşteptam)
-am jucat tot felul de jocuri, atât cu teme eco, dar şi bazate pe relaţiile interumane, artă şi cultură
– am învăţat să facem singurei pâine, iaurt, gem şi săpun (de îndată ce scot săpunul din cutiuţa de iaurt şi îl folosesc, vă dau impresii)
– am gătit singuri o oală mare de ciorbă…provocarea a fost să facem asta fără să scoatem vreun cuvânt…şi a ieşit, într-un final…nu prea gustoasă, dar destul de bine :D
– am modelat figurine din argilă (cum fac rost de poza cu figurina mea, o adaug aici)
– am avut tot felul de jocuri de rol şi mici scenete, pe teme eco şi de lucru în echipă
– trekking, adică mers pe munte…activitate pe care, bineînţeles, am ratat-o…da, pentru că mi-am sucito-fracturat glezna :D
– şi, la final, am făcut schimb de cadouri între noi, lăsând amintire ceva personal unui alt participant…asta a fost o surpriză, nu ştiam dinainte, aşa că a trebuit să renunţăm la ceva ce aveam cu noi, întrucât nu pregătisem nimic…am dăruit o eşarfă şi am primit, în schimb, o frumoasă brăţară şi o clamă de păr

Annie vă lasă să vă uitaţi la poze…momentan, nu am reuşit să fac rost de poze de la colegii mei, aşa că toate sunt preluate de aici. Promit să mai adaug poze în postările următoare, pe care le voi scrie doar după ce am pozele proprii şi personale, ca să nu pun ceva netru din Venezia, Milano sau Budapesta :)

Cu piciorul în ghips :)

Şi m-am întors din Italia…cu piciorul în ghips. Nu, nu am căzut pe munte…de fapt, spre nefericirea mea, am călcat strâmb fix în seara dinainte de excursia pe munte…pe care, evident, am ratat-o.

Aşa că am rămas doar cu gândul la partea de drumeţie şi am stat la pensiune, în timp ce toată lumea era prin munţi, râuri, pe stânci şi aşa mai departe.

Partea cea mai tare este că, timp de aproape o săptămână, nu am ştiut că am vreun os fracturat şi am putut să merg prin pensiune, pe tren (vreo 3 zile, chiar…am şi tras de bagaje, am urcat şi am coborât, am vizitat oraşe…), fără a simţi decât o durere moderată, pe care am pus-o pe seama violenţei cu care mi-am sucit glezna.

Dar, surpriză-surpriză, când m-am întors în ţară şi am făcut o radiografie, s-a constatat că diagnosticul este „fractură marginală maleolă peronieră” (adică oarecum aşa ca în imaginea de mai jos, doar că ligamentele mele sunt intacte, doar osul e puţin fracturat).

Şi acum o să stau acasă vreo 3-4 săptămâni…deci, probabil, mă veţi citi mai des, că presimt că o să mă plictisesc. Oricum, o să vă povestesc şi ce am făcut prin Italia (chiar în mai multe postări, că nu am loc în una singură :D), dar pe ziua de azi e suficient că am făcut drumul Bucureşti – Constanţa, aşa că o să mă bag în pat pentru moment.

Annie vă sugerează să nu ignoraţi niciun fel de accident ce implică oase, muşchi şi ligamente şi să faceţi o radiografie…vă scuteşte de probleme :D

Şi să nu uităm sursele pozelor: prima şi a doua.