Eram în camera mea. Făceam ceva banal, probabil împachetam nişte haine. M-am oprit brusc şi am simţit nevoia să mă aşez.
„Ce fac? Încotro mă îndrept cu viaţa mea?”, mi-a fulgerat gândurile. Iar, această întrebare. Care vine, din când în când, şi mă bântuie câteva momente. Vine să-mi răvăşească ordinea, provoacă haos şi mă obligă să rearanjez lucrurile, în urma ei.
Şi atunci m-am gândit la tine, cel pe care încă nu îl cunosc. Şi m-am întrebat, siropos, dacă şi tu te gândeşti la mine, în acel moment. Desigur că nu, acesta nu este un film, oricât mi-aş dori, uneori. Dar m-ar fi consolat gândul că şi tu te gândeşti la mine, cea pe care încă nu o cunoşti, că visezi la momentul întâlnirii noastre. Că te-ai gândit deja cum o să mă ţii de mână pe stradă şi cum o să mă cerţi, când te superi pe mine, cum o să decidem dacă ne uităm la Masterchef sau la meci, cum o să-i cheme pe copiii noştri şi care dintre noi îi va alinta mai mult.
Hm…am zâmbit prosteşte, ca o tânără veşnic îndrăgostită, de un vis nedefinit, pe care îl aşteaptă înfiorată.
„Hainele nu se vor împacheta singure.”
Annie
Frida Kahlo – „What the water gave me”
The world of Annie 