Şi când spun că am învăţat, a se înţelege că „stau bine cu teoria…practica mă omoară” :-)
Am avut mereu acest mod de a fi sau de a mă raporta la lucruri şi lume. De a gândi. Mult. Prea mult. Excesiv. Am acele momente în care îmi vin atât de multe gânduri, în acelaşi timp, încât am impresia că vine uraganul peste mine. Şi asta atrage, după sine, agitaţie, exuberanţă şi o stare de disconfort.
Sigur,gândirea este bună, nici nu-mi doresc să nu (mai) gândesc deloc. Dar parcă nici aşa. Bine zice poporul nostru înţelept: ce-i mult, strică.
De fapt, ce cauzează această gândire excesivă? Sigur că literatura de specialitate are multe studii şi teorii. Dar nu mă gândesc la asta, în calitate de psiholog. Doar ca o persoană, care a decis că vrea să schimbe ceva, la modul de a aborda lucrurile. Şi mi-am pus această întrebare: care este cauza? Mereu sunt de părere că trebuie să am o minimă idee despre cauze, înainte de a mă apuca să „scap” de efecte. Că altfel nu ştiu unde să lucrez şi efortul meu poate deveni inutil şi frustrant.
Şi am realizat că sufăr de aşa-numita „scenarită”. Dar nu aşa oricum, că uneori fac scenarii, că uneori îmi imaginez cum s-ar putea întâmpla lucrurile. Nu. Asta este pentru amatori. I am the queen. Eu am 100 de scenarii în minte, după fix o jumătate de secundă. Şi asta, în zilele în care sunt obosită.
Mintea mea o ia mult înaintea mea. Simt că am un cal sălbatic, pe care trebuie să-l îmblânzesc. Numai că uneori mă chinui să-l prind, că este pe câmpii şi tare repede mai aleargă. Şi eu, lipa-lipa, după el, poate-poate îi pun frâiele.
În fine. Aţi înţeles tabloul. Mintea mea, la 100 de ani-lumină înainte. Eu după ea, să o mai domolesc, pe nebună. The queen, v-am zis.
Şi totuşi…cauza?
La mine, este dorinţa de a avea control (după îndelungi analize şi lucru cu mine însămi, am concluzionat asta). Control asupra a ceea ce se întâmplă, control asupra reacţiilor mele, în anumite situaţii. Dacă ştiu ce se va întâmpla (de unde nevoia de a face n scenarii, că poate unul se adevereşte), sunt pregătită să reacţionez. Am purtat n discuţii cu persoana cu care trebuie să mă întâlnesc, am desfăşurat de n ori prezentarea pe care trebuie să o fac, am trecut de n ori printr-o şedinţă de lucru, le-am spus de n ori prietenilor ce simt şi ce-mi doresc. Iar partea cea mai frumoasă a vieţii este că Dumnezeu, dragul de El, mereu mă surprinde cu o totul altă desfăşurare, decât cea din mintea mea. Chiar şi atunci când cred că opţiunile sunt limitate şi am trecut prin absolut toate posibilităţile şi că sigur altă variantă nu există, la o anumită situaţie, El îmi demonstrează că trebuie să stau mai domolită, în banca mea, şi să nu mai fac supoziţii. Pentru că viaţa este plină de surprize. Şi aşa este minunat.
Sigur, aş putea să detaliez mult mai mult, nebunia aceasta de a gândi prea mult. Probabil, câţi oameni, atâtea cauze. La mine, cred că asta este cauza principală. Ah, şi am uitat să vă spun. Psihologic, nevoia de control se leagă de anxietate. Cu cât o persoană este mai anxioasă, cu atât nevoia de control creşte. Ne minţim cu iluzia că, dacă avem control, vom fi ok şi că nimic neprevăzut nu ni se poate întâmpla, deci aparent am fi securizaţi (Doamne, şi câtă energie ne consumă chestia asta! Mai ales la dezamăgirea şi frustrarea că scenariile ni se năruie şi nu se îndeplinesc). Numai că nu este aşa. Abia când înveţi că poţi controla absolut…NIMIC, atunci scade anxietatea şi apare liniştea (garantez şi vă dau, în scris, că aşa este…citiţi literatura de specialitate, veţi ajunge la aceeaşi concluzie). Multe ar fi de zis şi aici, nu m-aş mai opri din vorbă, dar cine este interesat, putem continua discuţia, separat.
Soluţia?
Una singură am găsit. Care chiar să funcţioneze şi să-mi fie şi de folos. RUGĂCIUNEA. Atât.
Sigur că tot felul de şcoli de terapie sau curente de meditaţie şi mindfulness recomandă tot felul de tehnici. Şi sunt multe ok, probabil, nu le-am încercat, decât pe câteva (şi credeţi-mă, pe cuvânt, am făcut ani buni de dezvoltare personală şi mers la terapie individuală). Dar sunt ok pe termen scurt. Prea scurt, pentru mintea mea neîmblânzită. Numai Dumnezeu a avut atâta răbdare şi delicateţe, încât să o mai astâmpere puţin.
Rugăciunea are minunata calitate că, în afară de a ne ţine mintea ocupată (că asta face şi televizorul, de exemplu), ne aduce şi folos. Pe de o parte, pentru că după ce mintea se obişnuieşte cu rugăciunea, începe să apară şi liniştea, pacea interioară, aşezarea sufletească (se mai pun frâiele, la calul acela sălbatic), devine reflex să spui o rugăciune, când mintea începe iar să alerge liberă, pe câmpii, şi astfel o struneşti. Pe de altă parte, pentru că nicio rugăciune nu rămâne fără răspuns, de la Dumnezeu. Imediat, peste o zi, o lună sau 10 ani, primim răspunsul mult-aşteptat. Această convorbire intimă cu Dumnezeu, ne descarcă de povara gândurilor, le pune în ordine, dar este şi momentul în care Îi cerem să ne ajute, cu problemele şi greutăţile noastre. Şi aşa se naşte şi nădejdea, în sufletele noastre, urmată de pace. Multă pace.
Fără a avea pretenţia că sunt vreo expertă sau vreo mare rugătoare, pe mine mă ajută o rugăciune, cât de scurtă. Cât pot eu, la nivelul acesta cel mai de jos. Când reuşesc, pentru că nu pot mereu. Vă amintiţi „teoria o ştiu, dar practica mă omoară”? Este greu, uneori, în tăvălugul gândurilor, să-mi amintesc să mă şi rog. Cu efort de voinţă, cu multă concentrare, reuşim totuşi să ne creem un nou mecanism. Şi mi-a plăcut că am citit o dată o chestie faină, pe blog-ul Irinei, că pentru a permanentiza un nou comportament, trebuie să-l exersezi 21 de zile, pentru a se crea noi reţele neuronale şi să devină „rutină” (avea ea un articol, pe o temă adiacentă, aici).
Pare atât de simplu. Şi totuşi…rugăciunea este calea cea mai grea. Dar şi rezultatele…vin cu generozitate. Pentru că Dumnezeu nu este zgârcit. Dă mult mai mult, decât cerem (sau merităm) noi.
Să vă fie de folos! Iar, de nu, să vă găsiţi voi calea, pentru sufletul vostru!
Annie
The world of Annie 