Curajul de a lua decizii


Am avut ieri o discuţie complexă, cu Irina, de la Blogul de la mare (vă recomand, e un blog mişto, cu multă emoţie şi trăire personală). Pe malul mării, la un fresh şi-o limonadă, cum ne şade bine, ca două femei ce se respectă şi iau o pauză binemeritată de la sarcinile zilnice.

Şi am ajuns la ideea de a avea curaj să iei o decizie profesională majoră. Cum ar fi schimbarea job-ului. Îi povesteam că am făcut asta acum 5 ani, când mi-am dat demisia de la un dream job: cea mai mişto şefă, colegi faini, bine plătit, cu bonusuri, zile libere, posibilitatea de a călători (mult, în ţări diverse de prin Europa), proiecte dinamice şi niciodată rutină. Singura chestie care îmi lipsea: nu era un job în domeniul psihologiei, pentru care mă pregăteam în paralel, la cursurile de formare în consiliere psihologică şi la master.

Am acceptat un job mai slab plătit (da, şi diferenţa era cam de o treime din salariu), cu o echipă mică, o şefă ce avea să se dovedească nu prea mişto (am rămas cu frustrarea că nu am reuşit să comunic autentic cu ea, parţial din vina mea, parţial din a ei), fără călătorii, cu oarecare rutină, fără bonusuri (chiar scăderi de salariu, în cel mai prost moment) şi de la care am ajuns să-mi dau demisia după numai 4 luni (la celălalt job stătusem 6 ani). Dar acest job îmi deschidea o uşă spre ceea ce iubeam şi ARDEAM să profesez: psihologia.

Am renunţat la multe. Foarte multe. Şi nu am absolut NICIUN REGRET. Sunt fericită cu această decizie, a fost cea mai bună decizie profesională, pe care o puteam lua vreodată. Sigur, că la acel moment am trăit o dezamăgire, m-am simţit trădată în aşteptări, am avut o stare de tristeţe şi apăsare, vreo 6 luni, m-am simţit fără sens, incapabilă profesional, debusolată şi probabil şi altele, pe care acum nu mi le mai amintesc.

Dar ştiu că vreo 6 luni, după ce mi-am dat demisia, aveam doar un mini-job (de vreo 3,5 ore pe zi), de oarecare subzistenţă (cât să nu-i cer iar mamei bani, de telefon şi autobuz, plus vreo cafea cu o prietenă) şi mă întrebam constant „Acum, ce fac? Încotro?”.

Imediat după demisie, m-am apucat de Aikido. Aveau un curs gratuit de 10 şedinţe şi, cum aveam timp liber din belşug, am zis să fac treaba asta. La câteva luni, prin apropierea de sensei, care mi-era coleg de master, psiholog şi el, am început nu mai ştiu cum să concretizez ideea unor ateliere, pentru copii, la sala de Aikido. „Clubul de Dezvoltare Creativă” i-am zis şi a funcţionat, în formula aceasta, aproape vreo 2 ani, cred. Un mare pas înainte, pentru mine, un vis împlinit, o înaintare timidă spre a fi psiholog „cu drepturi depline”.

994236_479674928792540_846538375_n

Sursă foto

Lucrurile s-au aşezat, oamenii au început să mă cunoască şi chiar să mă recomande, atelierele pentru copii au devenit o constantă, în viaţa mea, iar în paralel mi-am continuat formarea în consiliere psihologică, pe care o practic acum.

Au început să reapară colaborările cu mediul ONG-urilor, în care avusesem dream job-ul, inclusiv la fostul loc de muncă (este vorba despre Mare Nostrum, care rămâne cel mai fain job, pe care l-am avut eu vreodată), dar şi pe la CENTRAS Constanţa, primul meu job mai serios şi locul în care începusem să fac voluntariat şi în care mi-am găsit vocaţia profesională.

Am făcut multe, în aceşti 5 ani, prin diverse locuri. Iar de un an şi jumătate, m-am întors la Mare Nostrum, cu o completare a variantei de dream job: acum este pe domeniul meu de activitate, pentru că fac educaţie şi formare. Chestii care mă pasionează şi pe care le iubesc, mă motivează şi mă inspiră. Acum chiar este un dream job complet şi mă fascinează modul în care eu am ajuns iar aici, deşi nu credeam că ne vom mai intersecta vreodată, la acest nivel complex.

Deşi job-ul respectiv nu a fost ce mi-am dorit, a deschis uşa multor posibilităţi şi m-a împins să fac ceea ce mi-era frică sau eram prea comodă să fac: să profesez psihologia, pentru care atâta mă pregăteam, de ani de zile. Şi, din acel moment, nu am mai dat înapoi.

Ce am vrut să spun, prin toate acestea?

Că este tare greu să iei o decizie majoră şi să ieşi dintr-un job sau o situaţie, în care ai investit ani, efort, suflet. Dar când simţi că nu te mai reprezintă, cred că trebuie să-ţi pui nişte semne de întrebare şi să fii sincer, autentic, întrebându-te: eu ce vreau? Mai mult decât atât, EU ce am NEVOIE?

Personal, cred că în momentul în care ai CURAJUL să te rupi de ceva ce aproape că-ţi face rău şi îţi dai voie să cauţi binele, în viaţa ta, lucrurile se vor aşeza astfel încât să fie bine şi să primeşti ceea ce ai nevoie, cu adevărat, ceea ce hrăneşte sufletul tău.

Totuşi…ce ne împiedică să luăm aceste decizii? Acum mă confrunt cu o situaţie similară, dar la nivel personal, nu profesional. O parte din mine vrea să schimbe un comportament nedorit, nepotrivit, iar o altă parte fuge de schimbare şi opune o rezistenţă fantastică.

De ce? Din ce am aflat până acum, pentru că…

…autosabotaj

…frică de schimbare

…frică de prea mult bine

…frică de necunoscut

…lene

…insuficientă iubire de sine

…presupune o energie fantastică şi un mare efort de voinţă

Vreau să pun STOP frânelor şi blocajelor, pe care mi le pun singură, în mod chiar nenecesar, şi să dau voie CURAJULUI să iasă iar şi să spună „Da, fă-o!”. Există riscuri, dar rezultatele cântăresc infinit mai greu decât riscurile. Şi am acest model minunat, pe care mi l-a oferit Dumnezeu, în care am luat o decizie grea, majoră, m-am rupt de ceva important pentru mine, dar care la acel moment nu mă mai reprezenta şi, iată, la capătul a 5 ani, cum lucrurile s-au aşezat cu MULT mai bine decât aş fi sperat sau mi-aş fi imaginat eu vreodată.

Mulţumiri şi recunoştinţă!

Ai curaj, fă ce-ţi spune sufletul, după ce analizezi BINE ce ai NEVOIE ca să trăieşti, să vibrezi, să zburzi, să radiezi de fericire. Şi fă-o! Meriţi!

 

Îmbrăţişări, cu speranţa succesului, în viaţa ta,

Andreea

 

PS: culmea a fost că, după acea discuţie de ieri, cu Irina, azi am văzut la amintirile de pe Facebook poza de mai sus, şi din descriere mi-am dat seama că a fost exact ziua în care am luat această decizie. Nimic nu este întâmplător!

Reclame

Atunci când simţi că tu nu meriţi…


…aminteşte-ţi că tu nu eşti doar lucrurile, pe care le-ai făcut bine sau rău, nu eşti doar emoţiile pe care le-ai simţit, nu eşti doar ce ştii sau nu ştii.

Tu eşti LUMINĂ, bucurie, frumuseţe. Meriţi tot ceea ce (poate) consideri acum că nu meriţi: atenţie, apreciere, bunătate, IUBIRE. Dă-ţi voie să le simţi, să le primeşti în viaţa ta. Dă-ţi voie să accepţi că meriţi şi ele vor veni.

you deserve it

Sursă foto

Şi am o veste. Nu ştiu dacă este bună sau nu. Ca să faci toate astea…trebuie (da, TREBUIE, că altfel nu se poate) să înveţi IERTAREA.

Este greu să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi ţi-au produs răni adânci? Da, cu siguranţă îţi este. Şi este absolut în regulă, eşti OM. Este greu să te ierţi pe tine? Pentru toate momentele în care ţi-ai greşit ţie, în care nu te-ai ridicat la înălţimea propriilor aşteptări, pentru toate momentele în care te-ai criticat şi te-ai judecat aspru. Da, este tare greu.

Din iertare, vine liniştea şi pacea sufletească. Vrei să cauţi o altă variantă? Crezi că se poate şi altfel? Că iertarea e prea grea? Te invit să cauţi. Şi, când găseşti o variantă mai uşoară, anunţă-mă şi pe mine.

Eu sunt absolut convinsă (din experienţă, studii şi cărţi citite) că doar iertarea aduce aşezare sufletească şi, cel mai important, ELIBERAREA de o povară grea, care nici nu-ţi aparţine, uneori.

Iartă, iubeşte şi bucură-te. Cu tot sufletul!

Andreea

Reconectarea cu natura. Reconectarea cu sine.


Citeam, de curând, un lucru pe care cred că îl intuiam într-o oarecare măsură. Şi anume faptul că a petrece timp în natură te reconectează cu propria persoană, cu sine. Ştiu, cuvântul „sine” are multe valenţe, funcţie de cine îl explică şi de punctul de reper la care ne raportăm. Cred că eu mă gândesc mai mult la ideea de trăire lăuntrică, de partea cea mai profundă a persoanei. Acea esenţă frumoasă, de lumină şi puritate. Până voi găsi un cuvânt mai potrivit, rămân la „sine”, deşi probabil diferite şcoli de gândire psihologică mă vor contrazice.

trail-in-forest.jpg

Sursă foto

În fine, trecând peste aspectele tehnice, am citit un lucru fain: dacă laşi un om în natură, vreo 3-4 ore, fără absolut nicio sursă de distragere a atenţiei, începe să se gândească foarte profund la sensul vieţii sale, la propria persoană, la emoţii şi trăiri. La acea esenţă, despre care ziceam. Lucruri aproape necunoscute, pentru lumea în care am ajuns să trăim, în care suntem mereu conectaţi în exterior, iar nu în interior (să mai amintesc tehnologia şi social media?).

Şi cum, în general, fugim de necunoscut…înţelegeţi de ce explorarea naturii, mersul cu cortul şi altele asemenea, sunt o raritate şi le practică doar o mică parte a populaţiei (îndrăznesc să afirm asta, fără vreun studiu, la îndemână…dar parcă aşa aş spune). Noi, restul, mergem de 1 mai la grătar, cu muzica la maxim, ca nu cumva să ne auzim gândurile, înconjuraţi de gălăgie şi agitaţie.

De unde am pornit?

Simt o nevoie (da, nevoie, nu dorinţă, nu preferinţă, nu moft, nu chef…nevoie, pe care o resimt fizic, din toată fiinţa mea), de a mă (re)conecta cu natura. Să stau desculţă în iarbă, să mă conectez la frumoasa energie a pământului, să stau în ploaie (slavă Domnului, acum plouă, la Constanţa, şi doar ce am ieşit afară! tare bine a fost!).

The-Surprising-Health-Benefits-Of-Going-Barefoot.jpg

Sursă foto

M-am întrebat de ce. Şi mi-am răspuns, singură. Sunt de ceva timp într-o călătorie. A mea, cu mine. De regăsire, de redefinire, de schimbare a sensului. O călătorie de lungă durată, pentru care nu am răbdare, uneori, dureroasă şi cu o investiţie fantastică de energie. Mai ales, pentru că opun rezistenţă schimbării, pe care mi-o doresc. Sunt ataşată de mecanisme vechi, unele ne- sau disfuncţionale şi mă lupt cu mine însămi, pentru a produce noul, în viaţa mea.

Dar opririle pe care le fac pe drum şi lucrurile pe care le descopăr…mă copleşesc de iubire şi de sens. Ele întăresc credinţa într-o călătorie bună, de creştere, de înfrumuseţare sufletească. O călătorie spre lumină şi frumos.

Iată cum mintea şi corpul meu ştiu prea bine ce au nevoie, în această călătorie. Îmi exprimă prin toţi porii şi prin toate gândurile. De le-aş asculta eu, pe cât de mult ar trebui. Amân momentul unei excursii, în natură, de luni de zile. Cred că din cauza fricii. Frica de a sta cu mine şi de a descoperi…cine ştie ce aş putea descoperi? Cu siguranţă, lucruri folositoare. Dar…nu o fac. Pentru că…rezistenţa la schimbare, teama de suferinţă şi durere sufletească.

Ştiu, din durere creştem şi învăţăm. Ce frumos este să spui asta, situându-te în afara durerii. Când o trăieşti…parcă-ţi vine să spui că era mai bine unde erai şi că nu-ţi trebuie nicio călătorie, nicio creştere, nicio învăţare…nimic. Ca un copil, care se pune în fund şi nu mai vrea să se ridice. Stă acolo mofturos şi nu-i poţi face cu nimic pe plac.

Este şi aceasta o lecţie. Un mic obstacol, pe care vreau să învăţ cum să-l gestionez. Soluţii sunt. Doar deschidere sufletească, să am.

Slavă lui Dumnezeu, zic că am. Mi-a dat, bunul Dumnezeu, destule resurse. Şi nu o zic în chip de laudă. Că m-am convins că falsa modestie nu este cu nimic mai bună. Fiecare avem resursele noastre. Şi eu le am pe ale mele. Deşi, recunosc, uneori le cam ignor şi nu le pun la treabă.

În încheiere, când îmi doresc ceva cu adevărat, se întâmplă. Şi mersul în natură va fi. Nu oricum. Vreo 3 zile, stat la cort 2 nopţi. Cu un grup de copii şi tineri faini, oameni frumoşi. Am şi data, mă apuc de căutat cort, sac de dormit şi cele trebuincioase unei astfel de experienţe.

Semn că Dumnezeu îndeplineşte mereu dorinţe şi rugăciuni, care aduc binele în vieţile noastre.

Îmbrăţişări!

Andreea :)

 

PS: am decis să-mi asum complet şi total lucrurile pe care le scriu. Annie rămâne „imaginea” acestui blog. Dar eu, Andreea, scriu, semnez şi trăiesc fiecare cuvinţel de aici. Că aşa-i corect, frumos şi folositor sufletului meu.

Imaginea profesională pe Facebook


Atunci când deţii o afacere sau vrei să promovezi un serviciu / un produs pe Facebook, este foarte important să ştii că există reguli şi indicaţii despre cum se face asta. Chiar dacă vorbim despre Internet, unde literalmente ORICINE poate publica ORICE, dacă vrei să ai succes în promovare, ar fi bine să te informezi despre ce se face şi ce nu se face.

Spun asta pentru că, pe zi ce trece, observ că sunt multe afaceri / persoane publice, care stau foarte prost la capitolul acesta. Este normal ca atunci când ai o afacere mică, să nu îţi poţi permite un consultant de PR şi comunicare, deci să nu ai o strategie în acest sens. Dar construirea profesionistă a imaginii este o parte importantă a succesului pe care îl vei avea.

Eu am fost destul de interesată de acest domeniu, am făcut şi cursuri de PR şi comunicare, tocmai în ideea în care voi dori să-mi promovez corespunzător serviciile, atunci când voi avea afacerea mea (pentru cei ce nu ştiu, mă refer la un cabinet psihologic).

Vreau să subliniez, în acest articol, principalele lucruri de care ar trebui să se ţină cont, astfel încât să fie mulţumiţi chiar şi cei mai pretenţioşi clienţi (aşa, ca mine). Vorbesc despre firme şi persoane cu profesii liberale, în care propria imagine este şi imaginea afacerii cumva (psiholog, medic, speaker, trainer, consultant, instructor etc.).

1. Afacerea are PAGINĂ!
Diferenţa între cont pe Facebook şi pagină este că pe cont ai prieteni (deci opţiunea de Add Friend), în timp ce, pe pagină, ai „fani” (deci opţiunea de Like). Contul este gândit pentru persoane fizice, de aceea se pot adăuga maxim 5000 de prieteni. Pagina poate să aibă un număr infinit de like-uri şi, în plus, oferă nişte posibilităţi foarte bune de PR: îţi oferă statistici despre postări, like-uri şi fani, poţi vedea evoluţia paginii, poţi să promovezi anumite postări contra cost, ceea ce asigură o răspândire mai mare a informaţiei. Este mult mai profesionist să ai pagină, chiar dacă porneşti de jos. Gândeşte pe termen lung, vei vrea sigur să ai mai mult de 5000 de oameni interesaţi, aşa-i? Chiar dacă poate te urmăresc de la distanţă doar, este bine să oferi libertatea tuturor de a-ţi urmări activitatea. Nu se ştie niciodată când apare un client nou sau te recomandă cuiva.

2. Fără pisici, bancuri şi gagici dezbrăcate!
Am mai obserat că, cei care administrează conturile sau paginile unei afaceri, au tendinţa de a publica tot felul de chestii, unele mai puţin profesioniste ca altele. Este normal să-ţi placă poze sau video-uri cu animăluţe, un banc sau chiar poze cu femei dezbrăcate, dar ce imagine crezi că-şi face un client care vede DOAR asta pe pagină? O poză cu cafeaua de dimineaţă, o pisică haioasă sau chiar şi un banc (de bun gust), sunt de dorit, pentru cei care vor să aibă o abordare prietenoasă cu clienţii. Dar cu o limită, fără excese. Oamenii sunt interesaţi de produsele sau serviciile voastre. Puneţi articole de specialitate scrise de voi sau de alţii, poze din activitate, link-uri utile cu informaţii. Personal, nu pot lua în serios pe cineva care are mereu poze indecente pe profil.

3. Atenţie la IMAGINEA PERSONALĂ a reprezentantului afacerii!
Aici mă refer mai ales la profesiile liberale, cum vă ziceam, oameni care reprezintă propria afacere (consultantul X, instructorul Y, psihologul Z etc.). Atunci când vorbim de servicii şi interacţiunea directă cu oamenii (ca a celor trei profesii, menţionate anterior), este normal ca oamenii să vrea să vadă cum arată „furnizorul”. Şi mie îmi place să văd cum arată dentistul la care mi-am făcut programare sau omul care îmi va ţine un curs pe o temă anume. Dar sunt de evitat pozele prea personale (cu familia, căţelul, purcelul) sau în care se vede prea mult (mai ales pentru femei: decolteuri adânci, fuste prea scurte; dar şi bărbaţii ar trebui să evite şorturile, maieurile). Oamenii îşi pot face o impresie greşită, când văd o imagine exagerat de provocatoare. De asemenea, denotă o lipsă de profesionism, îmbrăcămintea trebuie mereu să fie decentă, indiferent dacă ne îmbrăcăm elegant, casual sau sport. Iar evitarea pozelor cu familia este din cauza tuturor ciudaţilor, care umblă pe Internet. Să nu le dăm motive de a ne hărţui.

4. S.O.S.! Limba română!
Este greu, în ziua de azi, dar necesar să ne exprimăm corect, complet şi cizelat, pe Facebook. Dacă vrem să avem o categorie de clienţi „de calitate”, atunci noi trebuie să fim cei care menţinem imaginea noastră la standarde înalte. Personal, sunt foarte pretenţioasă, pentru o cratimă lipsă sau un cuvânt mârlănesc, mă pot gândi chiar la renunţarea la anumite produse / servicii. Atât timp cât eu mă consider educată, mi se pare normal să achiziţionez ceva de la o persoană la fel ca mine sau o firmă care are o politică profesionistă de marketing.

Desigur că ar mai fi multe de discutat. Imaginea este o chestiune complexă. Putem să mai vorbim de design şi aspect grafic (da, se poate şi pe Facebook), momentele pe care ni le alegem pentru a publica ceva, cât de des publicăm şi cum răspundem clienţilor, care interacţionează cu noi acolo.

Dar cred că un minim de profesionism se poate atinge, urmând cele 4 propuneri de mai sus. Fiecare este liber să aleagă orice stil şi abordare doreşte, pentru promovare. Ceea ce am propus eu este susţinut de studii de specialitate, realizate de oameni cu experienţă în PR şi comunicare, nu am inventat eu roata, cum se spune.

Pur şi simplu, am vrut să-mi expun nemulţumirile, faţă de ce văd zilnic pe Facebook, la multe dintre afacerile pe care le urmăresc. La unele am renunţat deja, păstrez doar calitatea :)

Annie

PS: un articol în limba engleză, despre cum poate fi folosit Facebook, pentru a promova o afacere (de acolo, este preluată şi poza)

Ce faci acasă, dacă ai piciorul în ghips?


Am avut piciorul în ghips în septembrie anul trecut. O mică fractură la maleola peronieră, dar suficient cât să mă ţină în casă o lună.

E neplăcut, mai ales pentru persoanele foarte active. Aşa că vă împărtăşesc câteva tips&tricks, în cazul în care aţi fost la fel de „norocoşi” ca mine, indiferent de motivul care vă ţine acasă.

1. Gândirea pozitivă
Este, clar, cel mai greu lucru de făcut, dar este primul pas în a vă simţi confortabil în noua situaţie în care vă aflaţi.
Eu am încercat să privesc totul ca pe o vacanţă, o ocazie de relaxare şi multă (MULTĂ) odihnă, o oportunitate de a-mi analiza camera şi a mă gândi cum redecorez :))
Pare banal, dar face minuni. Autosugestia vă scapă de multe stări de tristeţe şi plictiseală.
Poate aţi scăpat de un examen şi aveţi mai mult timp să vă pregătiţi, poate nu mai trebuie să mergeţi undeva unde nu voiaţi. Găsiţi mici beneficii, ca să mai uitaţi de necaz.

2. Programul zilnic
Trebuie să vă adaptaţi rapid la noul „statut” şi să vă creaţi un program nou. Doar pentru că avem piciorul în ghips, nu înseamnă că nu putem face chestii, nu?
Asta e ocazia să faceţi lucruri pentru care nu aveţi timp în mod normal. Citiţi, studiaţi, planificaţi-vă următoarea vacanţă, găsiţi un nou hobby uşor de făcut de acasă, puneţi-vă la curent cu ce mai fac Jose Armando şi Marimar (hehe :D), staţi pe net şi găsiţi noi curiozităţi despre ce vă interesează, citiţi blog-ul meu :P
Se găsesc multe lucruri, important e să fiţi într-o rutină care să nu vă permită să vă amintiţi prea des motivul pentru care sunteţi acasă.

3. Mişcare
Cu tot statul în casă, chiar dacă nu mâncaţi mai mult decât de obicei (deşi ciocolatele consolează în astfel de situaţii), riscaţi să vă pierdeţi forma fizică. Aşa că nu ignoraţi mişcarea zilnică. Ori căutaţi pe net ceva exerciţii simple, ori vă plimbaţi prin casă cu cârjele…după 20 de minute, e ca şi cum aţi mers la sală :)) (dacă staţi la bloc, încercaţi să coborâţi şi să urcaţi nişte scări…nu vă mai trebuie nimic).
Desigur, asiguraţi-vă că medicul nu v-a interzis mişcarea, în cazul în care fractura este gravă, nu vrem să se agraveze.

4. Decizii de viaţă
Cu tot timpul alocat procesului gândirii, e momentul să luaţi decizii despre cum să vă îmbunătăţiţi viaţa. Aveţi atât de multe posibilităţi, că nici nu aş şti de unde să vă spun să începeţi. De la noi rezoluţii de viaţă, la planuri de viitor îndepărtat, puteţi să vă puneţi mintea în mişcare şi să vă organizaţi puţin viaţa.

5. Stresaţi-vă prietenii (puţin :D)
Sigur voiaţi de mult timp să vă invitaţi prietenii acasă, să faceţi vreo seară de film sau o şuetă în care să consemnaţi aspecte importante ale vieţii cotidiene (deci bârfă :D). A venit momentul.
Prietenii sunt de bază în aceste momente. Asiguraţi-vă că le transmiteţi dorinţa voastră de a sta cu ei. O lună acasă poate deveni o sursă de singurătate. Ca să nu mai menţionăm mobilitatea redusă. Aşa că rugaţi-i să vă ţină companie, cât pot ei. Nu vor refuza, cu siguranţă. Pregătiţi un program amuzant împreună, vorbiţi la telefon, pe mess, pe Facebook.
Amintiţi-vă că au şi ei un program, muncă, şcoală, aşa că nu exageraţi.

Aveţi 5 paşi simpli prin care să vă faceţi mai plăcută şederea acasă (forţată). Desigur, sper să nu fie cazul şi să fiţi bine sănătoşi :D

Annie vă pupă în această minunată zi de primăvară! :*

Surse poze: prima, a doua