Câteva cuvinte din Italia :)


Ca să nu mă uitaţi, am zis să vă transmit salutări din îndepărtaţii munţi ai Italiei, din zona Piemonte. Ne aflăm într-un aşa-numit „youth exchange” (schimb de tineri), cu temă ecologistă, numit „Arca di Noe” (Arca lui Noe). La fel ca Noe, căutăm modalităţi de a salva câte un pic Pământul, prin metode la îndemâna oricui, descoperim natura şi ce ne poate oferi ea (în acest sens, ni s-au preparat nişte ceaiuri din plante foarte bune şi relaxante).
Deci, per total, ne distrăm aici, într-un mod eco-friendly.
Vă las link-ul organizaţiei care ne găzduieşte, unde puteţi vedea vreo 2 poze (pentru moment) din activităţile noastre, urmând să apară mai multe în curând: http://paradisoritrovato.wordpress.com.
PS: momentan scriu de pe iPod, motiv pentru care nu pot încărca poze şi nici nu m-am prins cum şi dacă pot scrie cu diacritice.
Annie vă pupă!

Later edit: am reuşit să adaug diacriticele, nu puteam să las aşa articolul.

Reclame

Italia mă aşteaptă!


Gândul îmi este la „Italia Mia”, cum zicea Dalida.

Mâine pleeeec!! Către ţări nu neapărat mai calde, dar, sper, mai civilizate. Şi, oricum, experienţa în sine va fi foarte frumoasă.

Ştiu, o să vă fie dor de mine, dar promit solemn că, dacă prind net pe undeva, vă trimit măcar nişte salutări :D În plus, când mă întorc, fiţi siguri că o să vă dau detalii multe, care nu vă interesează, despre ce am făcut eu pe acolo.

Traseul meu include Budapesta (aşa, între trenuri), Venezia, Bagnolo de Piemonte şi Milano. Şi un proiect de protecţia mediului şi tot felul de activităţi faine legate de natura înconjurătoare, la munte!

Vă doresc un final de vară cât mai distractiv şi ne auzim după 1 septembrie!

Annie vă pupă şi o să vă simtă lipsa!!!

Sursa pozei

Şi a fost…Recital de arii şi duete


La Muzeul de Artă Constanţa, a avut loc astăzi un recital foarte frumos de arii şi duete, interpretate de sopranele Roxana Bageac şi Stela Sîrbu, acompaniate la pian de Silvia Ţigmeanu.

Recitalul  a fost extrem de reuşit, cele două soprane şi pianista ridicându-se, în mod sigur, la înălţimea aşteptărilor publicului. Mi-a plăcut foarte mult şi selecţia bucăţilor muzicale interpretate, au fost destul de variate, iar pe unele nu le ascultasem până acum şi m-au surprins foarte plăcut.

Mă tem că poza a fost „furată” fără acordul doamnei Bageac, care sper să nu se supere…a fost pentru un scop nobil :) (este dintr-un spectacol un pic mai vechi, de acum câteva luni)

Nu am reuşit să iau un program, dar o să vă spun din memorie cam ce a fost, scuzându-mă anticipat dacă am greşit/ omis ceva.

Puccini a fost bine reprezentat cu vreo 4 arii (şi sper să nu zic prostii: din „Manon Lescaut”, „La rondine”, „La Boheme” şi „Turandot”). Bellini a fost şi el prezent cu o arie şi un duet, ambele din „I Capuleti e i Montecchi”. Nu au lipsit nici Mozart (cu un duet din „Nunta lui Figaro”), Donizetti (nu prea îmi amintesc ce era…poate ceva din „La Zingara”, dar e posibil să mă înşel), Catalani (cu o arie din „La Wally”, care mi-a plăcut enorm). Au mai fost în program şi Ceaikovski şi Rahmaninov, dar, din păcate, nu îmi amintesc exact ce anume s-a cântat. De asemenea, au mai fost interpretate arii ale altor 2-3 compozitori pe care efectiv nu mi-i amintesc acum…spre ruşinea mea :)

În plus, trebuie neapărat să adaug (cu riscul de a părea exagerat pentru unii) că o ador pe doamna Roxana Bageac. Are o voce divină, iar interpretarea ei mă lasă mereu fără cuvinte. Am întâlnit şi soprane care nu transmit mai mult decât versurile pe care le interpretează. Dar ea transmite de-a dreptul sentimente, multă pasiune în interpretare şi multă energie pozitivă îndreptată către public. Este şi va rămâne preferata mea şi vă recomand cu multă căldură să mergeţi la spectacolele în care este prim-solistă pentru că, în mod sigur, o să merite.

Un alt punct în plus pe care l-a avut spectacolul au fost „interpretările poetice” a doi tineri foarte talentaţi, Ionuţ Bivol şi Mădălina Stoica (şi sper din suflet că nu le-am greşit numele…dacă sesizează cineva o eroare, vă rog să mă corectaţi). Au recitat câteva poezii foarte frumoase, iar interpretarea lor a fost reuşită, plină de sentiment şi efort pentru a transmite publicului esenţa poeziilor. Nu pot să spun decât „Bravo!”.

Mă bucur că am făcut alegerea de a-mi petrece seara atât de plăcut, mai ales că sunt o mică devoratoare a muzicii clasice şi „sufăr” din cauza vacanţei celor de la „Oleg Danovski” (dar sigur se vor întoarce cu forţe noi) şi nu mai am răbdare pentru stagiunea care urmează. Fiţi siguri că vă voi împărtăşi impresii de la toate spectacolele la care merg (şi o să le anunţ dinainte, pentru cei interesaţi).

Gata…Annie vă lasă cu gândul la recitalul de azi şi vă încurajează să încercaţi o „porţie” de muzică clasică (măcar din când în când).


Pe ei, pe mama lor!


De nihilişti, zic. Am decis azi, oficial, că antipatizez profund toţi simpatizanţii nihilismului (da’ sunt în formă, aţi observat jocul de cuvinte? :D).

Îi întâlnesc din ce în ce mai des. Toată lumea se grăbeşte să afirme că „totul e naşpa, frate!”. Da, absolut totul, viaţa e de profund c***t şi nimic de pe lumea asta nu merită trăit/ văzut/ auzit/ simţit etc. Aşa e, bravo, aţi descoperit (non)sensul vieţii!

Părerea mea despre aceşti oameni este că sunt exact ceea ce ei cred: nimic. Sunt cât se poate de confuzi şi pierduţi în această viaţă. Un om care se cunoaşte pe sine ştie ce iubeşte şi ce urăşte, ştie în ce crede şi în ce nu crede, are o identitate pe care o afirmă, o construieşte şi o dezvoltă. Altfel, negi tot, refuzi tot, că e mai simplu decât să investighezi mai amănunţit şi chiar să ai preferinţe…ptiuu! Ce ar mai fi şi asta!?

Da’ secretul suprem ca să poţi să fii un nihilist ca la carte e să nu propui nimic în schimb. „Frate, e de c***t şi asta e!”. Nu vii cu o alternativă, cu o soluţie sau cu ceva mai bun. Doar te opui. Oricui, oricum, oricând, la orice. Că e simplu. Ca să propui ceva, tre’să gândeşti intens, să treci printr-un profund proces creativ şi să mai şi argumentezi părerea ta. Dă-o dracu’, mai bine zici că e o prostie…iar argumentul cel mai solid este ori „aşa cred io”, ori „pentru că e naşpa”.

Copilaşii ăştia (emoţional vorbind, nu cred că a trecut vreunul de copilărie) au impresia că ne pot convinge pe noi, ceilalţi, fraierii cu valori, credinţe şi alte bullshit-uri din astea, că tot ce e pe lumea asta sucks. Zău?

Întrebarea mea cea mare este: de ce vă mai bateţi capul cu ceva ce nu merită? Viaţa e naşpa, există mereu o alternativă. Urâtă, neplăcută, dar o alternativă. Altfel, de ce ne mai plictisiţi cu părerile voastre? De ce trăiţi o viaţă care nu duce nicăieri, nu are nimic interesant şi de valoare?

Pentru că sunt laşi. Pentru că ştiu să vorbească aiurea şi pentru că eu nu cred că ei chiar sunt adepţii nihilismului. Vor doar să fie remarcaţi, băgaţi în seamă, chiar şi înjuraţi, dacă asta înseamnă atenţie de la cei din jur.

Aşadar, copilaşi, lăsaţi-ne pe restul să ne bucurăm de nimicul vieţii şi vedeţi-vă liniştiţi de părerile voastre.

Annie era supărată rău…păi ce mama naibii? :D

Poza e de aici

Şi a fost…Târgul de carte GAUDEAMUS Mamaia 2011


Azi am fost la târgul mai sus menţionat. Ca să trecem peste detaliile tehnice şi să ajungem mai repede la impresii: se desfăşoară între 11-15 august (ore de vizitare: 16:00-23:00), într-un pavilion expoziţional, aflat în faţa Studioului Radio Vacanţa Mamaia. Aşadar, dacă sunteţi interesaţi, aveţi timp să mai ajungeţi să vedeţi despre ce este vorba (detalii şi aici).

 

Sursa pozei

 

Părerea mea este că astfel de evenimente sunt binevenite, eu fiind o devoratoare de cărţi. Încerc să ajung la tot ce înseamnă târg de carte şi să plec măcar cu o achiziţie. Azi am plecat cu două. Dar, până să vă menţionez achiziţiile, ceva impresii generale.

Locul e destul de spaţios şi sunt destul de multe edituri prezente, cu o gamă oarecum variată de oferte. Am observat că a devenit un trend pentru edituri să aibă o secţiune de „5 RON” sau „10 RON”, chestie care pe mine mă încântă enorm, pentru că reuşesc să mai cumpăr unele cărţi care mă interesează, la preţuri acceptabile. Pe ici, pe colo, găseam şi cărţi la 3-4 lei (sau unele mai vechi, pornind de la 1 leu chiar)…de asemenea, CD-uri şi mai vechile casete audio erau la ofertă.

Din punctul ăsta de vedere, cred că aproape oricine poate găsi ceva de cumpărat.

Un punct minus (pentru mine) este că, în mare parte, oferta de carte era de beletristică. Eu am căutat şi chestii de specialitate (din domeniul psihologiei) şi erau doar câteva (şi nu chiar din cele mai bune).

Dar, oricum, am văzut diverse domenii prezente: istorie, fizică, religie, pentru copii (foarte multe, ceea ce e foarte bine), „ai noştri ca brazii” (era prezentă Editura Ex Ponto, cu autori din zonă şi multe chestii interesante despre Constanţa/ Dobrogea) şi foooarteee multe cărţi de tip motivaţional, domeniu care am observat că este foarte la modă…tot felul de chestii din alea cu „pentru o viaţă mai bună”, „cum să…” (era inclusiv un soi de Kama Sutra for dummies…asta m-a amuzat tare :D).

Eu, personal, nu cumpăr cărţi de genul. Se bazează pe nişte clişee, în mare parte, pe nişte situaţii oarecum repetitive, dar care nu caracterizează neapărat orice om. De asemenea, exploatează uneori nişte puncte slabe ale oamenilor (sau pe care aceştia nu şi le cunosc foarte bine) şi propun tot felul de tâmpenii ca soluţii. Fraţilor: nu există reţetă a fericirii sau a rezolvării universale a problemelor! Sfaturile sunt ca medicamentele: trebuie recomandate cu mare atenţie şi ţinând cont de specificul fiecărui om…nu toate durerile de cap sunt cauzate de stat în curent, ca să se rezolve cu o aspirină…înţelegeţi ce zic.

În rest, totul bine şi frumos. Lumea nu prea se înghesuia, dar erau destui vizitatori. Exagerat de cald, totuşi. Pavilionul ăla reţinea căldura rău şi te cam sufocai înăuntru.

Per total, a meritat să merg până acolo.

Am plecat extrem de fericită cu 2 tipi pe care i-am găsit acolo: Marin Preda şi Edward de Bono…la ce vă gândeaţi? Am luat „Marele singuratic” şi, respectiv, o carte despre „Gândirea laterală”, intitulată chiar aşa (poate o să vă povestesc odată pe larg ce e cu de Bono ăsta şi de ce e el considerat „tatăl” gândirii creative).

Deci, daţi o fugă până acolo şi spuneţi-i şi lu’ Annie ce impresie v-a făcut.

Am văzut stele căzătoare! ♥


Azi a fost (sau încă este…sau chiar va fi, la ora 02:30) punctul culminant al fenomenului numit „Perseide”. Găsiţi informaţii pe net despre acest fenomen (am găsit aici nişte explicaţii, dar şi aici). Eu, personal, nu am fost interesată de partea ştiinţifică, decât foarte puţin, cât să nu fiu complet ignorantă.

Recunosc că partea mistico-magico-poetico-boemo-eterică mi s-a părut cu mult mai interesantă. Parcă e ceva deosebit să vezi „stele căzătoare”, parcă e ceva supranatural şi ireal…am senzaţia că „fur” o bucăţică de magie…chiar dacă, în realitate, nu este aşa…dar mereu am fost fascinată de efectul pe care simplele lucruri ce pot fi explicate foarte uşor din punct de vedere ştiinţific îl au asupra minţii şi spiritului uman…în categoria asta, pentru mine este şi curcubeul, pe care îl ador şi despre care am o vorbă: „apare mereu la momentul potrivit”.

Aşadar, în seara asta, practic, m-am bucurat ca un copil că „uiteeee încă unaaa!!”…anul trecut am fost cu soră’mea în două seri consecutive pe plajă, cât mai departe de lumina artificială, pentru o vizibilitate mai mare…şi am numărat, cu totul, vreo 10-11 stele căzătoare, „de căciulă”.

Astăzi am abandonat devreme misiunea, pentru că era foarte frig pe plajă, iar vântul nu ajuta de niciun fel. Dar am numărat trei! Acum, tot ca un copil, mă gândesc ce dorinţe să îmi pun.

Şi chiar o întrebam pe soră’mea dacă nu există ceva de genul „How to make a wish for dummies”, pentru că mi s-a părut extrem de complicat să îmi aleg nişte dorinţe.

Adică, ce pot să cer (as in „ce am voie să cer”)? Trebuie să fie dintr-o anumită categorie, într-o anumită limită/ cantitate per dorinţă, trebuie să fie pentru mine sau poate fi pentru cineva drag? Dacă greşesc şi nu se mai împlineşte?

E treabă serioasă cu dorinţele astea.

Bine, am chef de glumă acum…de fapt, nu ştiu dacă să îmi pun vreo dorinţă sau nu…am tot ce îmi este necesar, tot ce mă face să zâmbesc, tot ce îmi colorează viaţa şi o face să merite să fie trăită, nu am nevoie de surplusuri…deci dacă vrea cineva, Annie donează trei dorinţe :)

Poza 1 este de aici, iar poza 2 – de aici.

Mă „diacriticizez” :D


Mi-am dat seama că habar nu am de ce mi-am început blog-ul fără a scrie cu diacritice. Nu ştiu ce era în mintea mea, prefer mereu să scriu cu diacritice, pentru că sunt o împătimită a exprimării/ înţelegerii/ vorbirii/ adoptării etc. limbii române în mod corect. Probabil mess-ul m-a obişnuit prost, numai acolo nu scriu cu diacritice (deşi mi-am propus să schimb asta).

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt nici pe departe o patrioată…sunt multe lucruri în neregulă cu ţărişoara noastră. Când vine vorba de reguli gramaticale şi de exprimare, însă, eu sunt mare fană a acestora :)

Aşa că am început să buchisesc toate butoanele şi butonaşele, şi link-urile, şi categoriile, şi tot ce mai e pe blog (ca şi parte de aranjare, momentan).

Voi relua toate articolele scrise fără diacritice, şi toate comentariile, şi tag-urile şi tot ce mai poate exista. Ţineţi-mi pumnii şi spuneţi-mi dacă am ratat vreun cuvinţel şi l-am lăsat „deschiloţat” de diacritice.

Annie vă pupă…cu diacritice :)

Later edit: am uitat sursa pozei…iar…

Gânduri fără nume…


Cred că toţi aţi avut un moment din ăsta semi-neclar şi semi-confuz, cu tone de gânduri…sau, mai degrabă, frânturi de gânduri…

Am zis că, dacă încerc să le aştern (iată că nu pe hârtie, ci pe o filă a blog-ului), poate reuşesc să fac puţină ordine. Momentan nu îmi iese.

Sunt bucăţi de gânduri amestecate, senzaţii neclare, emoţii înceţoşate…nu ştiu de unde vin, în ce se transformă şi încotro se duc…nu se materializează în nimic concret…doar le simt acolo, îmi inundă mintea şi parcă nişte fluturi poznaşi îşi fac de cap…fix în capul meu…

Sunt despre totul şi nimic…sunt despre oamenii pe care îi iubesc din tot sufletul meu şi despre oamenii pe care îi văd pe stradă şi nu îi cunosc, dar mă întreb care o fi viaţa lor, ce simt, la ce se gândesc, cine i-a bucurat sau întristat…

Sunt despre lucrurile care îmi plac, despre lucrurile care mă bucură ca pe un copil, despre lucrurile care mă înfurie, despre lucrurile care mă fac să cred şi să ştiu că viaţa are un sens (sau nu)…

Sunt percepţii ale unor frânturi şi ale unui întreg, ale unei forţe mai mari ca mine (o putem numi divinitate, dacă vreţi), dar nu reuşesc să le dau o formă sau un nume…cred că de aici porneşte confuzia mea…nu mă simt nici fericită, nici tristă…doar îngândurată…o fi de bine, o fi de rău?

Măcar Annie ştie că există, dacă tot cugetă…aşa era vorba aia, nu?

PS: în încheiere, tabloul meu preferat: Frida Kahlo – „What water gave me”. Am resimţit brusc nevoia de a-l privi şi de a mă imagina şi eu acolo, pierdută în apă, printre lucrurile alea care au o semnificaţie unică pentru cine priveşte tabloul…

Sursa

Citind în parc…


…observi foarte multe lucruri interesante. Mie îmi place, în general, să observ oamenii…sunt o mare fană a comportamentului uman în diversele locuri, grupuri, dar, mai ales, în interacţiunea cu alţi oameni.

Trebuie să încep totuşi prin a menţiona faptul că astăzi m-am trezit cu un chef absolut imens şi inexplicabil de a citi în aer liber…cu orice preţ. A început ca o idee, de dimineaţă, s-a continuat ca o obsesie, pe tot parcursul zilei, şi a devenit o nevoie imperioasă când se apropia ora de plecare de la serviciu.

Am plecat pe jos, neştiind foarte clar încotro mă duc. Oscilam între plajă, faleză, un parc sau un oarecare petic de iarbă unde m-aş putea aşeza. Am ajuns în parcul de lângă Primărie, până la urmă.

Sursa pozei

Am început neplăcut, cu o doamnă zgomotoasă care, fără să pună întrebarea magică, şi-a aruncat boarfele pe banca pe care doar ce mă aşezasem şi o îndemna şi pe mă’sa să se aşeze în capul meu. M-am ridicat şi am plecat rapid.

Am găsit o altă bancă, lângă nişte doamne care bârfeau de zor un neica-nimeni, care, aparent, lăsase moştenirea („al dracu'”), lu’ una care nu prea merita ea aşa. După ce ne-am lămurit şi cui îi revenea moştenirea, am reuşit să încep să citesc.

Dar, cum se pare că moaca mea atrage mereu oameni cu chef de vorbă şi interacţiune socială, pe banca de lângă mine s-a aşezat un domn, care a început modest prin a mă întreba „Cât e ceasul?”. Ştiam că, în lumea oamenilor care intră în vorbă cu persoane necunoscute, asta duce la o lungă poveste, care, culminează, de obicei, cu „nenorociţii care mi-au luat pământurile!!”.

Aveam dreptate. Aproape. Oricum, domnul mi-a ţinut un discurs interesant despre care ar trebui să fie, în realitate, graniţele României şi până unde s-ar întinde dacă ne-am reunifica şi ne-am primi înapoi pământurile de nush unde. După care a trecut lejer la Ungaria, Polonia şi Germania, în timp ce eu am recitit aceleaşi 3 rânduri de vreo 5 ori, ca să înţeleg firul poveştii.

I-am zis, până la urmă, cu zâmbetul pe buze, că îi mulţumesc pentru informaţii, dar aş vrea să citesc. A mai avut vreo 2 tentative, care implicau cel mai bun medicament anti-stres şi ceva despre beneficiile cititului, după care s-a lăsat păgubaş.

Evident, nu am stat mult timp singură. Dar, de data asta, a fost o chestie drăguţă. S-a oprit în faţa mea, fixându-mă cu ochişorii drăgălaşi, un ghemotoc de fetiţă, la vreo 3-4 anişori, pe o bicicletă foarte şic, urmată îndeaproape de un frate mai mic şi o bunică isterizată de…cam orice, sincer. Cât au stat lângă mine, a încercat să controleze de la direcţia în care se uitau copiii, până la modul în care se jucau, dând directive fixe şi precise, despre cum e mai bine să faci (de bunică, zic).

Dar cei doi ghemotoci m-au înveselit, pentru că, din când în când, se uitau curioşi la mine, probabil din cauza cărţii şi a faptului că păream foarte concentrată în ce fac. Întotdeauna, sinceritatea copiilor în gesturi şi cuvinte, mă face să zâmbesc.

Oricum, dorinţa mea de a sta singură şi a citi o carte, s-a îndeplinit pe jumătate. Şi, deşi sunt o fană a observării comportamentului uman, uneori prefer să nu îl observ aşa de aproape.

Dar Annie se simte mai relaxată şi mai „oxigenată” (la creieraş, mă refer aici)…trebuie repetată experienţa, cât de curând.

Restaurant On Plonge Constanţa


Am fost azi, din nou, la mai sus menţionatul restaurant. Cu toată sinceritatea vă spun că recomand acest loc doar în afara sezonului, pentru că nu este foarte multă lume acolo, lucru care îi creşte semnificativ calitatea.

Să începem cu începutul.

Te poţi considera norocos dacă reuşeşti să găseşti o masă afară în timpul verii, pentru că este mereu plin. Ce-i drept, faptul că este situat pe malul apei, chiar este un plus, pentru că îţi dă un sentiment plăcut să iei cina şi la 1 metru în dreapta să ai marea. Dacă nu, trebuie să te mulţumeşti cu una din mesele din interior, ori la parter, ori la etaj (unde, de altfel,  e drăguţă priveliştea).

La fel, dacă dă Domnul şi faci rost de un meniu pe masă, e mare lucru. Bineînţeles, poţi considera chiar că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap dacă, după ce ai meniul, o să şi vină cineva să îţi ia comanda. Asta e partea cea mai grea. Odată ce ai dat comanda, mâncarea vine destul de repede…azi am aşteptat vreo 10 minute doar, ceea ce cred că este mai mult decât acceptabil…dar, nicio problemă, au compensat cele 30 minute de aşteptare să dăm comanda şi alte 30 pentru nota de plată.

Nu e vorba de lipsa de personal, sunt vreo 20 de persoane care se tot învârt pe acolo. Cred că una din probleme este că e totuşi cam multă lume (de asta îl recomand în afara sezonului), dar şi că sunt cam prost organizaţi. Doar ospătarul poate să îţi ia comanda sau să îţi aducă nota…ajutoarele pot doar să aducă meniul, comanda şi să debaraseze (până la urmă, cam asta e fişa postului). Dar ei au vreo 2 ospătari şi 15 ajutoare. Aşa că poţi să aştepţi liniştit, poţi să faci o plimbare, să rezolvi alte treburi, până ia cineva comanda.

Mâncarea e discutabilă, cred că depinde de gusturile fiecăruia. Eu merg acolo doar pentru midiile pane, sincer, pentru că sunt mai ieftine decât prin alte locuri şi, de obicei, destul de bune.

Un MARE minus pe care îl au, este igiena, care se pare că e un pic opţională pentru ei. Slavă Domnului, am reuşit să aflu azi că persoana care folosise paharul înaintea mea purta ruj roz sidefat. Urma stridentă de pe marginea paharului a fost edificatoare. Sigur, se puteau chinui un pic mai mult şi cu furculiţele alea. În fine, per total, nu e aşa o mare tragedie, dacă eşti pe fază şi nu o laşi pe ospătară să îţi toarne băutura în pahar.

Cam nasol şi faptul că era să mă trezesc că îmi dă cineva cu oglinda retrovizoare peste cot în timp ce mâncam. Nu înţeleg de ce lasă maşinile să circule printre mese, practic.

Overall, nu este aşa rău, calitatea e oarecum îndoielnică, depinde când şi cum nimereşti acolo. Dar o dată, din când în când, ca să profiţi de peisajul drăguţ din jur, merită să mergi acolo.

Aşadar, Annie vă semi-recomandă Restaurantul On Plonge :)

Sursa pozei