Cosmeticele naturale BioTerra – impresii după o lună de utilizare | Sănătate şi îngrijire


Am mai scris de câteva ori, pe blog, despre faptul că iubesc produsele cosmetice naturale (sau cât mai sănătoase, cu putinţă). Sunt puţine mărci în care am încredere deplină, studiez cu multă atenţie produsele, ingredientele, ambalajele, business-ul care le produce şi, dacă se poate, mai ales persoana care se ocupă de asta. Defect profesional.

Consider foarte importantă îngrijirea pielii şi a părului, pentru că toate substanţele cu care acestea intră în contact, pătrund în corp. Este ca şi cum le-aş înghiţi direct, deci încerc pe cât posibil să fiu atentă la acest aspect. Ca să nu mai spun de caracterul eco, pe care ar fi bine să-l aibă produsele mele şi să nu polueze mediul…prea mult.

A trecut aproape o lună de când testez o marcă nouă: BioTerra. Am făcut cunoştinţă cu Rodica Florea la un eveniment Mare Nostrum (târgul „Cadouri din natură”). De ea, mi-a plăcut. O persoană deschisă, amabilă, clar pasionată de ceea ce face, cu multe cunoştinţe în domeniu. Aşadar, am dat o şansă şi produselor ei. M-a asigurat că îmi vor plăcea şi că voi reveni la ea.

44247825_10156867568577244_6305383792961912832_o

Ce să spun? După vreo 2 zile, deja îi dădeam dreptate şi am fost 100% sigură că voi deveni client fidel. Contrar obiceiului meu, nu m-am lăsat purtată de entuziasm, deşi voiam să scriu pe blog imediat, ca să afle toată lumea noua mea descoperire. Am zis să fac lucrurile ca la carte şi să văd dacă, după măcar o lună, voi mai fi la fel de mulţumită de produse.

Sunt foarte încântată, calitatea este net superioară oricăror produse similare din comerţ. În mod previzibil, mi s-au părut un pic scumpe unele produse, iniţial. Dar sunt foarte spornice, am consumat probabil în jur de 10-20% (depinde de produs), într-o lună, deci raportul calitate-preţ este excelent.

În plus, îmi place mult faptul că aproape toate produsele au ambalaje din sticlă (la unele, mă gândesc că este aproape imposibil, cum ar fi la balsamul de buze). 1. Sunt eco, plasticul sufocă planeta, iar aceste recipiente se pot reutiliza, nu trebuie aruncate. 2. Sticla nu „pasează” din material către conţinut, în timp ce plasticul face asta. Adică avem micro-plastic în…cam orice.

Ce am cumpărat? Am scris mai jos despre fiecare. Pozele evident că sunt făcute în cel mai prost moment, fără lumină naturală…dar, se înţelege ceva.

DEODORANT
Acesta a fost primul pe lista mea. Caut de mulţi ani un deodorant 100% natural, dar şi eficient. Am folosit vreo 3 ani piatra de alaun. Bună, dar nu am fost complet mulţumită. Recent, foloseam un deodorant cu multe ingrediente naturale, dar şi cu ceva chimicale, de la DeoVis. Eficient, dar nu suficient de sănătos, pentru gustul meu.
Însă…acest deodorant. Wow. Pur şi simplu, wow. Super eficient, cel puţin pentru mine. Miroase frumos, nu pătează hainele. Rămâne un fel de praf alb, după aplicare (probabil bicarbonatul), dar pe mine nu mă deranjează, se curăţă repede. Intră foarte uşor în piele, hidratează. Este clar că nu voi mai folosi vreodată altceva. This is it. L-am găsit!
Nu ştiu dacă depinde de tipul de piele, mie mi-a priit. O colegă, de exemplu, l-a folosit de câteva ori, dar apoi a început să o mănânce pielea. Poate este mai sensibilă sau potenţial alergică la vreun ingredient. După o lună, pentru mine este perfect!
Preţ: 25 RON

45055475_338151506764025_7247042942974558208_nBorcanul era aproape plin, se vede consumul, după o lună, cu utilizare zilnică

PASTĂ DE DINŢI
Şi aici tot căutam înlocuitor la cele clasice. De fapt, de vreo 2 ani, foloseam pasta de dinţi de la Vivanatura, pe bază de argilă şi diverse plante. Foarte faină, aproape convinsă că este oarecum naturală, dar încă aveam reţineri.
Pasta de dinţi BioTerra m-a convins. Şi inclusiv pe părinţii mei, care au vrut să o testeze pe a mea şi apoi…şi-au cumpărat 2! Puţine ingrediente, uşor de aplicat, nu face spumă, curăţă foarte bine şi cred că uleiul de cocos are efecte asupra respiraţiei şi menţine parcă mai mult senzaţia de dinţi curaţi. Poate este doar o impresie, dar este foarte bună oricum. Recomand!
Preţ: 25 RON

45057833_409664752899044_1744689490288443392_nBorcanul era aproape plin, se vede consumul, după o lună, cu utilizare zilnică

CREMĂ ANTIACNEICĂ
Pe aceasta, am folosit-o doar de câteva ori, am cumpărat-o mai recent. Dar mi-a plăcut faptul că vindecă pielea destul de bine şi are efect rapid. Nu este recomandată doar pentru acnee, dar şi pentru alte mici probleme ale pielii. Încă nu mi-am făcut o părere completă, dar după primele folosiri, am fost mulţumită. Deşi este destul de mică, se consumă foarte greu, puţină cremă se întinde mult, pe piele.
Eu spun că merită investiţia.
Preţ: 35 RON

45004838_258172301714819_2328064362549346304_n.jpg

BALSAM DE BUZE
Am zis să-l încerc şi pe acesta, deşi eu folosesc de mai bine de 5-6 ani doar balsam de buze de la Jovis Cosmetics (şi este genial!). Îmi place, mi se pare un pic mai gras decât cel de la Jovis şi parcă se întinde un pic mai greu pe buze. Recunosc, m-am obişnuit cu celălalt, care se întinde foarte uşor, este mai fin şi are un luciu ca de lipgloss. Acesta mi s-a părut mai „lipicios” un pic.
Mi-a plăcut şi ideea că există varianta cu pigment, tip ruj. Cred că îl voi testa şi pe acela, după ce îl termin. Nu sunt încă sigură că îl voi înlocui pe cel de la Jovis, care rămâne preferatul meu, dar şi acesta protejează buzele foarte bine şi este hidratant, deci sunt mulţumită că l-am achiziţionat.
Preţ: 10 RON

23561287_10155961064542244_4717405390877218361_n.jpg

APĂ MICELARĂ BIFAZICĂ
Aceasta mi se pare pur şi simplu senzaţională. Înlocuieşte perfect următoarele produse:
– demachiantul (deşi eu mă machiez rarisim, dar când a fost cazul, a curăţat bine)
– loţiunea tonică, de curăţare în profunzime a tenului
– crema hidratantă (are un efect uimitor, lasă pielea foarte fină, curată, ca şi cum aş fi folosit cremă de faţă)
Miroase frumos, discret, este uşor de folosit. Nu am poză doar cu ea, pentru că am ţinut-o aiurea în bagaj şi s-a vărsat un pic, este foarte uleioasă sticla acum şi arată cam urât. Dar este o sticlă de 100 ml, cu pulverizator, ca sticlele din stânga, din poza de mai jos.
Preţ: 40 RON

43188560_2276985612329154_8898024042229923840_o.jpg

Mai există şi alte produse BioTerra, pe care încă nu le-am testat, dar sunt tare curioasă. De exemplu, untul de corp, cremele de faţă şi de mâini, nu mai zic de parfumul natural, dar şi de săpunuri (le folosesc de vreo 7-8 ani, am renunţat complet la gelul de duş, nimic nu se compară cu un săpun handmade de calitate). Şi mai sunt şi altele, dar vă las pe voi să le descoperiţi.

Câteva poze mai jos. Sunt preluate de pe grupul de Facebook BioTerra, unde puteţi intra şi comanda produsele. Momentan, am văzut că nu au pagină de Facebook, dar poate îşi vor face una, ca să fie mai uşor de urmărit produsele şi postările.

Oricum ar fi, vă îndemn să testaţi produse handmade, realizate din ingrediente naturale. Şi pentru sănătatea voastră, şi a mediului, dar şi pentru a susţine micii producători locali, pasionaţi de munca lor şi care muncesc, cu drag, să ne ofere produse de calitate.

Îmbrăţişări,

Andreea

 

Reclame

Călare pe cal, prin Munţii Măcinului 🖤


Acum vreo două săptămâni, povesteam cuiva, cu mult entuziasm, despre lista mea de dorinţe, pentru vara aceasta (şi nu numai). Nu ştia foarte clar ce şi cum, dar mi-a zis că o cunoştinţă comună a fost la echitaţie şi că ar trebui să încerc. Nu am fost impresionată, pentru că nu ştiu să călăresc, iar ideea de a face cercuri, într-un ţarc, nu mi se pare neapărat distractivă.

Zice „nu, nu, a fost prin pădure, pe un traseu, nu în ţarc…a avut şi ghid, cică a fost altceva”. Aaa, s-a schimbat situaţia. Vreau şi eu.

Am reuşit să identific, pe internet, locul acesta: Padoc Cerna (am pus harta, mai jos). Se pare că se regăseşte şi pe site-ul oficial al Parcului Naţional Muncii Măcinului, ca parte de promovare a turismului ecvestru. Nu ştiam că avem aşa ceva, în Dobrogea, mi s-a părut tare faină ideea.

Din Constanţa, durează 2 ore (chiar 2 ore şi jumătate) drumul, depinde de traficul din oraş şi de pe drumul de Tulcea. Eu am căutat pe Waze Padoc Cerna, am setat ca destinaţie şi am pornit. Ca idee, se merge pe drumul de Tulcea, iar la un moment dat se face stânga, după Baia, spre Caugagia, Slava Rusă, Slava Cercheză. Se mai face o dată stânga pe la Horia, apoi se cam ţine drept, până la localitatea Cerna, padocul fiind după ieşirea din localitate (prima la dreapta). Cel mai simplu este cu GPS-ul, dacă sunteţi prima oară pe drumurile acelea. Nu este dificil de ajuns, dar pentru un necunoscător poate fi o mică provocare. Recunosc, chiar şi cu GPS, am reuşit să greşesc drumul, la un moment dat. Din neatenţie.

Telefonul de pe net este funcţional, cineva chiar răspunde şi face şi rezervări (0746 760 196). Pentru weekend, este bine să sunaţi din timp, se pare că este foarte plin. Noi am fost într-o marţi şi a fost lejer. În plus, nu ştiu de câte ori pe zi este disponibilă parcurgerea traseului, trebuie să se odihnească şi caii.

Pot primi un grup de maxim 10 persoane, neavând mai mulţi cai. Pentru că noi am fost doar 4, mai primiseră un grup de 4 persoane, din Brăila. Ceea ce, în final, a fost avantajos la costuri.

Cât costă, întrebaţi? Ora de călărie este 20 lei, iar traseul durează 2 ore, deci 40 lei. Apoi, se plăteşte ghidajul separat. Iniţial, ni s-a spus 110 lei, pentru tot grupul. Pentru că fusesem 8 persoane, ni s-a cerut doar 10 lei de persoană, pentru ghidaj, ceea ce a fost un gest frumos, din partea lor. Dar, ca idee, dacă este un grup mai mic, se împarte 110 la numărul de persoane.

Practic, pentru 50 lei, am avut o experienţă senzaţională. Desigur, se mai adaugă şi costul de transport, în funcţie de consumul maşinii, pe suta de km (sunt vreo 270-280 km dus-întors, Waze şi Google Maps oferă informaţii discordante, iar noi ne-am mai abătut de la drum şi nu pot spune cu exactitate cât a fost). Totuşi, maşina mea este o simpatică şi a consumat cam 6,6%, ceea ce ne-a adus la aproximativ 25 lei de persoană, pentru cei peste 300 de km făcuţi, pentru că ne-am mai oprit la Lacul Iacobdeal, Mănăstirea Cerbu şi Cetatea Ibida.

Oricum, experienţa este într-adevăr unică. A fost mai greu la început, sentimentul de disconfort, teamă, starea de încordare (care duce la febră musculară…recomand să staţi relaxaţi…eu am reuşit, în mare măsură, dar nu complet). Ghidul nostru (care a fost o simpatică domnişoară, de vreo 20 şi ceva de ani, foarte fâşneaţă şi care mi s-a părut că are în sânge călăria) ne-a învăţat cum să ne urcăm pe cal, cum să îl „conducem” şi am început prin a face câteva ture, în ţarc.

Caii sunt destul de blânzi şi ascultători, în mare parte oricum ei merg singuri, unul după altul, fiind obişnuiţi. Dar este bine să ştiţi cum să îi mai orientaţi stânga-dreapta, pentru că altfel riscaţi să mai intraţi prin boscheţi, copaci şi altele. Şi vă juliţi. Sau se mai opresc şi nu mai vor să pornească. Şi atunci să vezi „distracţie”.

După vreo 30 minute, cred că am început să fiu într-adevăr relaxată şi chiar să mă bucur de plimbare. Am început să mă „conectez” cu Atena, iapa pe care am călărit-o. Simpatică, dar tare căpoasă. Cred că ne-a dat fiecăruia un cal după asemănare, că făcea numai ce dorea şi mă cam ignora. Până când a văzut că nu-i de glumă, cu mine, şi că o pot struni, dacă vreau. Şi atunci a devenit mai ascultătoare. Da, îmi amintea de mine şi de încăpăţânarea mea. A fost tare interesant şi chiar am simţit o apropiere şi o legătură de ghiduşie, între mine şi Atena. Ne-a însoţit şi Amadeus, mânzul ei, care era tare mâncăcios şi, cum ne opream un pic, venea să sugă lăptic.

Am avut un puternic sentiment de libertate şi ceva unic, ce încă nu pot descrie, în cuvinte. Nu am un alt reper sau termen de comparaţie. Am zis eu că este ca şi condusul maşinii, doar că această maşină are voinţă proprie. Dar este o comparaţie simpluţă şi nu descrie unicitatea şi minunăţia experienţei, în deplinătatea ei.

Vă recomand să încercaţi. Este altceva, este altfel, este extraordinar. A meritat şi drumul, şi căldura, şi micile zone de febră musculară. Peisajul este minunat. Lumina era foarte puternică, aşa că pozele nu au ieşit chiar grozav, dar este un sentiment uimitor, să parcurgi acest traseu călare.

Şi acum…să dăm drumul pozelor!

Îmbrăţişări,

Andreea

 

De pe traseu

 

Lacul Iacobdeal, Mănăstirea Cerbu şi Cetatea Ibida

Lista mea de dorințe, pentru vara aceasta!


Da, am o listă de dorinţe şi-s tare mândră de ea.

Am gândit-o, iniţial, pentru cele două săptămâni de concediu, care se apropie

Apoi, am constatat că unele lucruri se pot face şi înainte sau după concediu, pentru altele am nevoie de mai mult timp. În fine, am extins-o la „wish-list de vară”, deşi, în mod real, am pus şi vreo 2-3 chestii pe listă care sunt pe termen lung. Poate vor fi începutul unui wish-list pe 1 an…sau 5…sau cine ştie?

Înainte să vă spun câteva din lucrurile trecute acolo (pe unele, le păstrez pentru mine, desigur), voiam să vă împărtăşesc un pic părerea mea despre a scrie lucruri. Şi la modul mai general, dar şi în particular, pentru acest caz.

Vorbeam chiar astăzi cu o prietenă (bună, Alina!) că scrisul de mână are un efect profund terapeutic. De ce scris de mână? Se declanşează nişte reacţii benefice pentru creier. Există multe informaţii, pe internet, nu intru acum în detalii. Oricum ar fi, prin scris, ne eliberăm şi înţelegem, de multe ori, diferite emoţii, gânduri, trăiri. La început, mai timid, uneori stângaci, poate nu ştim ce să scriem. Dar lăsând cuvintele să curgă pe hârtie, în ritm constant, fără să le gândim prea mult, ca prin minune, începem să accesăm lucruri la care nici nu ne gândisem neapărat.

Cum se aplică asta la wish-list? Mie chiar aşa mi s-a întâmplat: aveam în minte vreo 4-5 lucruri, m-am apucat să le scriu şi apoi am început să-mi amintesc şi altele, în timp ce scriam. Erau şi lucruri la care nu mă mai gândisem de mult timp, dar mi-au venit şi idei noi. De la cele 4-5, am ajuns la aproape 30! Şi toate sunt faine, diferite între ele, creative şi provocative, chiar. Ca să nu mai spun realiste şi realizabile (altfel, m-aş frustra, dacă ar fi prea multe lucruri pe care să nu le pot realiza pe termen scurt).

Un alt punct care îmi place mie la scris este că reprezintă şi o formă de asumare. Când scriu ceea ce gândesc, ce simt, ce trăiesc, ce-mi doresc, îmi asum faptul că ele sunt parte a realităţii mele, că există. De unde nu aveau o formă şi se plimbau imaterial prin sinele meu, acum aproape că sunt palpabile, aşezate frumos pe hârtie. Au o culoare, o dimensiune, o formă, poate chiar un miros şi o textură. Ceea ce scriem sau verbalizăm, devine realitate. Pentru că avem curajul să ne asumăm şi să ne dăm voie să le trăim!

De asemenea, mie mi se pare că o listă de lucruri de făcut sau de dorinţe sau ceva asemănător mă ancorează în realitate. Cumva, defineşte mai clar nişte scopuri şi obiective, pe care mi le propun, le structurează şi mi le aduce mereu în conştiinţă, amintindu-mi că am nişte chestii faine de făcut şi ar fi cazul să-mi adun resursele şi să le direcţionez frumos într-o parte sau alta.

Ultimul, dar nu cel din urmă punct, este acela că există acea satisfacţie a bifării sau tăierii de pe listă a lucrurilor făcute. De multe ori, mi-a sunat infantil acest lucru. Dar sincer că vin acasă foarte entuziasmată şi abia aştept să tai de pe listă ceva ce am făcut. Inconştient, acest lucru contribuie un pic la reamintirea acelui sens a ceea ce fac, la acel boost de energie şi entuziasm că am valorificat timpul şi, iată, am avut un rezultat.

Este simplu, poate banal, dar are efecte faine. Cel puţin, pe termen scurt. Vă invit să încercaţi.

38086027_2179136408780742_5926502737549197312_o.jpg

Aşa arată titlul listei mele, colorat şi optimist

Aşaaa…şi acum, măreaţa listă. O parte. Am şi lucruri foarte personale, pe care le ţin pentru mine. Poate vă inspiră, poate nu, poate îmi mai daţi şi alte idei sau recomandări.

  1. să merg cu caiacul
  2. să mănânc la Happy, în port la Varna, cu prietene dragi BIFAT
  3. să alerg, într-o dimineaţă, pe malul mării BIFAT
  4. să vizitez Biserica Drăgănescu
  5. să îmi beau cafeaua la o terasă, pe malul mării BIFAT
  6. să fac plajă măcar o dată (cu bălăceală, neapărat) BIFAT
  7. să-mi cumpăr ceva drăguţ, fără un motiv anume (BIFAT DE VREO 3 ORI 😂)
  8. să stau întinsă în pat degeaba, vreo 2 ore BIFAT
  9. să termin de citit o carte (eventual, pe malul mării) BIFAT
  10. să vizitez insula Ovidiu
  11. să merg într-o excursie cu oameni pe care nu-i cunosc
  12. să ajung măcar într-un loc nou, despre care nu ştiam (BIFAT IERI, ÎN BULGARIA, LA O FERMĂ)
  13. să ajung măcar într-un loc din Dobrogea, pe care îmi doresc de ceva timp să-l vizitez (Jurilovca, satele lipoveneşti din jud. Tulcea, cimitirul din Mircea Vodă, cetatea Ibida, lacul Iacobdeal etc.) BIFAT
  14. să ajung la un film în aer liber
  15. să ajung la un concert simfonic, pe faleză BIFAT
  16. să mă dau cu tiroliana
  17. să merg călare pe cal BIFAT
  18. să îmbrăţişez un copac BIFAT
  19. să mănânc un borş de peşte BUN! BIFAT
  20. să merg cu balonul cu aer cald
  21. să merg la paintball
  22. să mănânc ceva nou sau neobişnuit BIFAT
  23. să fac research despre case eco

Şiiii…cam atât vă spun, pentru moment. Lista mea continuă până la numărul 30 şi, presimt, că se vor mai adăuga, pe măsură ce le bifez. Deşi…simt să las loc şi neprevăzutului.

Vă doresc să vă daţi voie să trăiţi tot ce aveţi nevoie şi ce vă hrăneşte emoţional, nu numai vara aceasta, dar este un bun punct de pornire.

Îmbrăţişări!

Andreea

Curajul de a lua decizii


Am avut ieri o discuţie complexă, cu Irina, de la Blogul de la mare (vă recomand, e un blog mişto, cu multă emoţie şi trăire personală). Pe malul mării, la un fresh şi-o limonadă, cum ne şade bine, ca două femei ce se respectă şi iau o pauză binemeritată de la sarcinile zilnice.

Şi am ajuns la ideea de a avea curaj să iei o decizie profesională majoră. Cum ar fi schimbarea job-ului. Îi povesteam că am făcut asta acum 5 ani, când mi-am dat demisia de la un dream job: cea mai mişto şefă, colegi faini, bine plătit, cu bonusuri, zile libere, posibilitatea de a călători (mult, în ţări diverse de prin Europa), proiecte dinamice şi niciodată rutină. Singura chestie care îmi lipsea: nu era un job în domeniul psihologiei, pentru care mă pregăteam în paralel, la cursurile de formare în consiliere psihologică şi la master.

Am acceptat un job mai slab plătit (da, şi diferenţa era cam de o treime din salariu), cu o echipă mică, o şefă ce avea să se dovedească nu prea mişto (am rămas cu frustrarea că nu am reuşit să comunic autentic cu ea, parţial din vina mea, parţial din a ei), fără călătorii, cu oarecare rutină, fără bonusuri (chiar scăderi de salariu, în cel mai prost moment) şi de la care am ajuns să-mi dau demisia după numai 4 luni (la celălalt job stătusem 6 ani). Dar acest job îmi deschidea o uşă spre ceea ce iubeam şi ARDEAM să profesez: psihologia.

Am renunţat la multe. Foarte multe. Şi nu am absolut NICIUN REGRET. Sunt fericită cu această decizie, a fost cea mai bună decizie profesională, pe care o puteam lua vreodată. Sigur, că la acel moment am trăit o dezamăgire, m-am simţit trădată în aşteptări, am avut o stare de tristeţe şi apăsare, vreo 6 luni, m-am simţit fără sens, incapabilă profesional, debusolată şi probabil şi altele, pe care acum nu mi le mai amintesc.

Dar ştiu că vreo 6 luni, după ce mi-am dat demisia, aveam doar un mini-job (de vreo 3,5 ore pe zi), de oarecare subzistenţă (cât să nu-i cer iar mamei bani, de telefon şi autobuz, plus vreo cafea cu o prietenă) şi mă întrebam constant „Acum, ce fac? Încotro?”.

Imediat după demisie, m-am apucat de Aikido. Aveau un curs gratuit de 10 şedinţe şi, cum aveam timp liber din belşug, am zis să fac treaba asta. La câteva luni, prin apropierea de sensei, care mi-era coleg de master, psiholog şi el, am început nu mai ştiu cum să concretizez ideea unor ateliere, pentru copii, la sala de Aikido. „Clubul de Dezvoltare Creativă” i-am zis şi a funcţionat, în formula aceasta, aproape vreo 2 ani, cred. Un mare pas înainte, pentru mine, un vis împlinit, o înaintare timidă spre a fi psiholog „cu drepturi depline”.

994236_479674928792540_846538375_n

Sursă foto

Lucrurile s-au aşezat, oamenii au început să mă cunoască şi chiar să mă recomande, atelierele pentru copii au devenit o constantă, în viaţa mea, iar în paralel mi-am continuat formarea în consiliere psihologică, pe care o practic acum.

Au început să reapară colaborările cu mediul ONG-urilor, în care avusesem dream job-ul, inclusiv la fostul loc de muncă (este vorba despre Mare Nostrum, care rămâne cel mai fain job, pe care l-am avut eu vreodată), dar şi pe la CENTRAS Constanţa, primul meu job mai serios şi locul în care începusem să fac voluntariat şi în care mi-am găsit vocaţia profesională.

Am făcut multe, în aceşti 5 ani, prin diverse locuri. Iar de un an şi jumătate, m-am întors la Mare Nostrum, cu o completare a variantei de dream job: acum este pe domeniul meu de activitate, pentru că fac educaţie şi formare. Chestii care mă pasionează şi pe care le iubesc, mă motivează şi mă inspiră. Acum chiar este un dream job complet şi mă fascinează modul în care eu am ajuns iar aici, deşi nu credeam că ne vom mai intersecta vreodată, la acest nivel complex.

Deşi job-ul respectiv nu a fost ce mi-am dorit, a deschis uşa multor posibilităţi şi m-a împins să fac ceea ce mi-era frică sau eram prea comodă să fac: să profesez psihologia, pentru care atâta mă pregăteam, de ani de zile. Şi, din acel moment, nu am mai dat înapoi.

Ce am vrut să spun, prin toate acestea?

Că este tare greu să iei o decizie majoră şi să ieşi dintr-un job sau o situaţie, în care ai investit ani, efort, suflet. Dar când simţi că nu te mai reprezintă, cred că trebuie să-ţi pui nişte semne de întrebare şi să fii sincer, autentic, întrebându-te: eu ce vreau? Mai mult decât atât, EU ce am NEVOIE?

Personal, cred că în momentul în care ai CURAJUL să te rupi de ceva ce aproape că-ţi face rău şi îţi dai voie să cauţi binele, în viaţa ta, lucrurile se vor aşeza astfel încât să fie bine şi să primeşti ceea ce ai nevoie, cu adevărat, ceea ce hrăneşte sufletul tău.

Totuşi…ce ne împiedică să luăm aceste decizii? Acum mă confrunt cu o situaţie similară, dar la nivel personal, nu profesional. O parte din mine vrea să schimbe un comportament nedorit, nepotrivit, iar o altă parte fuge de schimbare şi opune o rezistenţă fantastică.

De ce? Din ce am aflat până acum, pentru că…

…autosabotaj

…frică de schimbare

…frică de prea mult bine

…frică de necunoscut

…lene

…insuficientă iubire de sine

…presupune o energie fantastică şi un mare efort de voinţă

Vreau să pun STOP frânelor şi blocajelor, pe care mi le pun singură, în mod chiar nenecesar, şi să dau voie CURAJULUI să iasă iar şi să spună „Da, fă-o!”. Există riscuri, dar rezultatele cântăresc infinit mai greu decât riscurile. Şi am acest model minunat, pe care mi l-a oferit Dumnezeu, în care am luat o decizie grea, majoră, m-am rupt de ceva important pentru mine, dar care la acel moment nu mă mai reprezenta şi, iată, la capătul a 5 ani, cum lucrurile s-au aşezat cu MULT mai bine decât aş fi sperat sau mi-aş fi imaginat eu vreodată.

Mulţumiri şi recunoştinţă!

Ai curaj, fă ce-ţi spune sufletul, după ce analizezi BINE ce ai NEVOIE ca să trăieşti, să vibrezi, să zburzi, să radiezi de fericire. Şi fă-o! Meriţi!

 

Îmbrăţişări, cu speranţa succesului, în viaţa ta,

Andreea

 

PS: culmea a fost că, după acea discuţie de ieri, cu Irina, azi am văzut la amintirile de pe Facebook poza de mai sus, şi din descriere mi-am dat seama că a fost exact ziua în care am luat această decizie. Nimic nu este întâmplător!

Atunci când simţi că tu nu meriţi…


…aminteşte-ţi că tu nu eşti doar lucrurile, pe care le-ai făcut bine sau rău, nu eşti doar emoţiile pe care le-ai simţit, nu eşti doar ce ştii sau nu ştii.

Tu eşti LUMINĂ, bucurie, frumuseţe. Meriţi tot ceea ce (poate) consideri acum că nu meriţi: atenţie, apreciere, bunătate, IUBIRE. Dă-ţi voie să le simţi, să le primeşti în viaţa ta. Dă-ţi voie să accepţi că meriţi şi ele vor veni.

you deserve it

Sursă foto

Şi am o veste. Nu ştiu dacă este bună sau nu. Ca să faci toate astea…trebuie (da, TREBUIE, că altfel nu se poate) să înveţi IERTAREA.

Este greu să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi ţi-au produs răni adânci? Da, cu siguranţă îţi este. Şi este absolut în regulă, eşti OM. Este greu să te ierţi pe tine? Pentru toate momentele în care ţi-ai greşit ţie, în care nu te-ai ridicat la înălţimea propriilor aşteptări, pentru toate momentele în care te-ai criticat şi te-ai judecat aspru. Da, este tare greu.

Din iertare, vine liniştea şi pacea sufletească. Vrei să cauţi o altă variantă? Crezi că se poate şi altfel? Că iertarea e prea grea? Te invit să cauţi. Şi, când găseşti o variantă mai uşoară, anunţă-mă şi pe mine.

Eu sunt absolut convinsă (din experienţă, studii şi cărţi citite) că doar iertarea aduce aşezare sufletească şi, cel mai important, ELIBERAREA de o povară grea, care nici nu-ţi aparţine, uneori.

Iartă, iubeşte şi bucură-te. Cu tot sufletul!

Andreea

Reconectarea cu natura. Reconectarea cu sine.


Citeam, de curând, un lucru pe care cred că îl intuiam într-o oarecare măsură. Şi anume faptul că a petrece timp în natură te reconectează cu propria persoană, cu sine. Ştiu, cuvântul „sine” are multe valenţe, funcţie de cine îl explică şi de punctul de reper la care ne raportăm. Cred că eu mă gândesc mai mult la ideea de trăire lăuntrică, de partea cea mai profundă a persoanei. Acea esenţă frumoasă, de lumină şi puritate. Până voi găsi un cuvânt mai potrivit, rămân la „sine”, deşi probabil diferite şcoli de gândire psihologică mă vor contrazice.

trail-in-forest.jpg

Sursă foto

În fine, trecând peste aspectele tehnice, am citit un lucru fain: dacă laşi un om în natură, vreo 3-4 ore, fără absolut nicio sursă de distragere a atenţiei, începe să se gândească foarte profund la sensul vieţii sale, la propria persoană, la emoţii şi trăiri. La acea esenţă, despre care ziceam. Lucruri aproape necunoscute, pentru lumea în care am ajuns să trăim, în care suntem mereu conectaţi în exterior, iar nu în interior (să mai amintesc tehnologia şi social media?).

Şi cum, în general, fugim de necunoscut…înţelegeţi de ce explorarea naturii, mersul cu cortul şi altele asemenea, sunt o raritate şi le practică doar o mică parte a populaţiei (îndrăznesc să afirm asta, fără vreun studiu, la îndemână…dar parcă aşa aş spune). Noi, restul, mergem de 1 mai la grătar, cu muzica la maxim, ca nu cumva să ne auzim gândurile, înconjuraţi de gălăgie şi agitaţie.

De unde am pornit?

Simt o nevoie (da, nevoie, nu dorinţă, nu preferinţă, nu moft, nu chef…nevoie, pe care o resimt fizic, din toată fiinţa mea), de a mă (re)conecta cu natura. Să stau desculţă în iarbă, să mă conectez la frumoasa energie a pământului, să stau în ploaie (slavă Domnului, acum plouă, la Constanţa, şi doar ce am ieşit afară! tare bine a fost!).

The-Surprising-Health-Benefits-Of-Going-Barefoot.jpg

Sursă foto

M-am întrebat de ce. Şi mi-am răspuns, singură. Sunt de ceva timp într-o călătorie. A mea, cu mine. De regăsire, de redefinire, de schimbare a sensului. O călătorie de lungă durată, pentru care nu am răbdare, uneori, dureroasă şi cu o investiţie fantastică de energie. Mai ales, pentru că opun rezistenţă schimbării, pe care mi-o doresc. Sunt ataşată de mecanisme vechi, unele ne- sau disfuncţionale şi mă lupt cu mine însămi, pentru a produce noul, în viaţa mea.

Dar opririle pe care le fac pe drum şi lucrurile pe care le descopăr…mă copleşesc de iubire şi de sens. Ele întăresc credinţa într-o călătorie bună, de creştere, de înfrumuseţare sufletească. O călătorie spre lumină şi frumos.

Iată cum mintea şi corpul meu ştiu prea bine ce au nevoie, în această călătorie. Îmi exprimă prin toţi porii şi prin toate gândurile. De le-aş asculta eu, pe cât de mult ar trebui. Amân momentul unei excursii, în natură, de luni de zile. Cred că din cauza fricii. Frica de a sta cu mine şi de a descoperi…cine ştie ce aş putea descoperi? Cu siguranţă, lucruri folositoare. Dar…nu o fac. Pentru că…rezistenţa la schimbare, teama de suferinţă şi durere sufletească.

Ştiu, din durere creştem şi învăţăm. Ce frumos este să spui asta, situându-te în afara durerii. Când o trăieşti…parcă-ţi vine să spui că era mai bine unde erai şi că nu-ţi trebuie nicio călătorie, nicio creştere, nicio învăţare…nimic. Ca un copil, care se pune în fund şi nu mai vrea să se ridice. Stă acolo mofturos şi nu-i poţi face cu nimic pe plac.

Este şi aceasta o lecţie. Un mic obstacol, pe care vreau să învăţ cum să-l gestionez. Soluţii sunt. Doar deschidere sufletească, să am.

Slavă lui Dumnezeu, zic că am. Mi-a dat, bunul Dumnezeu, destule resurse. Şi nu o zic în chip de laudă. Că m-am convins că falsa modestie nu este cu nimic mai bună. Fiecare avem resursele noastre. Şi eu le am pe ale mele. Deşi, recunosc, uneori le cam ignor şi nu le pun la treabă.

În încheiere, când îmi doresc ceva cu adevărat, se întâmplă. Şi mersul în natură va fi. Nu oricum. Vreo 3 zile, stat la cort 2 nopţi. Cu un grup de copii şi tineri faini, oameni frumoşi. Am şi data, mă apuc de căutat cort, sac de dormit şi cele trebuincioase unei astfel de experienţe.

Semn că Dumnezeu îndeplineşte mereu dorinţe şi rugăciuni, care aduc binele în vieţile noastre.

Îmbrăţişări!

Andreea :)

 

PS: am decis să-mi asum complet şi total lucrurile pe care le scriu. Annie rămâne „imaginea” acestui blog. Dar eu, Andreea, scriu, semnez şi trăiesc fiecare cuvinţel de aici. Că aşa-i corect, frumos şi folositor sufletului meu.

Cum să mă iubesc pe mine?


În ultima vreme, mă întâlnesc tot mai des, cu această întrebare. Cu siguranţă, nu întâmplător.

Lucrez foarte mult cu tinerii, elevi de liceu. Şi din discuţii şi diverse jocuri de dezvoltare personală, ajungem la experienţe similare: lipsa iubirii de sine. Aud des „îmi este mai uşor să-i iubesc pe ceilalţi”, „îmi este simplu să fac ceva pentru cei din jur”, „îmi place să-i văd pe ceilalţi fericiţi…aşa sunt şi eu fericit/ă”, „este mai simplu să-i fac celuilalt o bucurie, decât să fac pentru mine”. Îţi sună cunoscut?

Într-o formă sau alta, mulţi dintre noi afirmăm ceva asemănător. Fii atent/ă la cuvintele pe care le foloseşti, la momentele în care te simţi bucuros/oasă. Câte sunt pentru ceilalţi şi câte pentru tine?

pexels-photo-207962

Sursă foto

Continuarea este: da, dar dacă fac ceva doar pentru mine…nu ştiu…mă simt aşa…egoist/ă parcă, vinovat/ă…eu nu…

Şi aici întreb: tu nu ce?

Eu nu MERIT!

Ei…oare? Oare EU nu merit? Dar ce am eu la mine care este de neiubit? De neapreciat? Şi este greu de răspuns, la această întrebare. Poate pentru că, aş îndrăzni să afirm (şi este strict o părere personală) nu există acest ceva. Nu există nimic care să mă facă pe mine de neiubit, să nu merit apreciere, fericire.

Deşi detest generalizările, iată, voi face una: TOŢI oamenii merită iubire, apreciere, valorizare. În primul rând, merit de la mine însămi. Să mă iubesc corect şi complet.

Uşor de zis…practica ne omoară, zice poporul român. Şi aproape toţi cei cu care am discutat acest subiect, mă întreabă acelaşi lucru: CUM SĂ MĂ IUBESC PE MINE? Dacă aş avea un răspuns, vi l-aş oferi, cu toată dragostea. Nu am. Sau, cel puţin, nu unul care să fie valabil pentru toată lumea. Răspunsul este în sufletul fiecăruia.

Vă pot împărtăşi din experienţa mea, din reflectările mele, din gândurile şi trăirile pe care mi le-am analizat, până la ultima bucăţică. Poate ceva vi se va potrivi. Sau măcar va declanşa căutarea şi în voi.

Mă simt iubită de mine însămi atunci când:

  • am răbdare cu mine (greu! îmi lipseşte răbdarea, am mult de lucrat la ea)
  • îmi dau voie să greşesc (iar cam greu…sunt cam perfecţionistă, dar mă tratez)
  • îmi respect ritmul meu interior (este lent…şi eu mă cam grăbesc…nu ştiu care este treaba, dar undeva există o sincopă…am un ritm propriu şi unul cumva impus de educaţie, circumstanţe, oameni…trebuie sincronizate)
  • îmi dau voie să mă bucur de vânt, de soare, de mare, de mers desculţă prin iarbă, de vată de zahăr…şi de câte şi mai câte mărunţişuri din acestea savuroase
  • îmi dau voie să plâng, să sufăr, să fiu tristă…face şi asta parte din viaţa mea
  • îmi dau voie să-mi exprim furia şi nemulţumirile, fără să mă simt vinovată, pentru asta
  • îmi dau voie să iubesc complet şi total şi să fiu vulnerabilă (cu toate riscurile implicate!)
  • spun NU, atunci când sufletul meu nu rezonează cu ceva
  • petrec timp cu mine
  • îmi cunosc limitele şi este în regulă să afirm că NU POT uneori
  • sunt mândră de realizările mele, de lucrurile pe care le cunosc, mă apreciez ca persoană şi ca profesionist
  • sunt loială valorilor mele şi nu le „trădez” doar din lipsa curajului de a vorbi liber şi de a refuza ceva ce contravine cu valori, credinţă, felul meu de a fi
  • accept că ŞI EU sunt minunată! da, sunt! le spun asta mereu oamenilor cu care interacţionez, pentru că îi văd pe toţi minunaţi…şi sunt şi eu, deşi mai uit sau îmi este greu să accept…este important să-mi spun eu asta, fără să aştept pe cineva să o facă (deşi Dumnezeu îmi trimite oameni care fac asta)
  • îmi dau voie să FIU…simplu, natural, autentic

Pentru toate aceste lucruri, sunt recunoscătoare. Că Dumnezeu şi oamenii frumoşi, pe care El i-a trimis în viaţa mea, m-au învăţat să fac toate acestea. Că atunci când aveam cea mai mare nevoie şi mă iubeam cel mai puţin, mi s-a spus mereu „Meriţi! Eşti minunată! Dă-ţi voie să te iubeşti!”.

Tare aş vrea să le pot spune asta şi altora. Încerc, dar nu ştiu dacă este de ajuns. Nu ştiu dacă oamenii din jurul meu mă cred când le spun toate astea sau au impresia că vreau doar „să fiu drăguţă şi să-i fac să se simtă mai bine”.

Cu speranţă, cu bucurie şi cu iubire…merg înainte! Şi le voi spune, toată viaţa mea, tuturor oamenilor din jurul meu, că sunt minunaţi şi că merită să se iubească pe ei înşişi! Apoi, totul va veni de la sine…iubirea celorlalţi, aprecierea, fericirea.

Te invit să găseşti răspunsul la întrebarea „Cum să mă iubesc pe mine?”. Este greu, un drum lung, dureros uneori. Dar merită. Doamne, şi câtă bucurie aduce.

Îmbrăţişări!

#inspiraţie


Întâlnesc tot mai des, în ultima vreme, femei care mă inspiră personal şi profesional. Femei tinere, femei mature, femei care muncesc, care învaţă, care se joacă. Femei frumoase. Toate.

Mă uit spre mine şi constat (de fapt, îmi întăresc un fapt constatat deja) că am o perioadă de căutare, de învăţare, de definire şi redefinire, de asumare (sau încercare) a ceea ce fac, ce simt, ce gândesc…a ceea ce sunt EU.

Şi aceste femei parcă au uneori toate răspunsurile, de care am eu nevoie. Unele dintre ele ştiu asta. Le-am spus. Sunt persoane minunate, pe care sunt recunoscătoare să le am în viaţa mea. Altele nu ştiu. Nici nu cred că le-aş spune, parcă nu se cade, uneori. (deşi…ce mă împiedică?) Îmi sunt toate tare dragi şi cert este că răspunsurile mele se oglindesc în ele şi mă bucură să ştiu că sufletul meu primeşte şi se înnoieşte cu o bucăţică de la ele.

Mă uit la cum se mişcă, vorbesc, se supără, râd, îmbrăţişează şi iubesc, la cum sunt nişte profesioniste de o mare calitate, la cum au un suflet frumos. Le iubesc pe aceste femei şi vreau să iau de la ele tot ce pot şi îmi oferă. Vreau să învăţ. Vreau să cresc. Vreau să fiu.

Vă mulţumesc!

Pentru inspiraţie.

Pentru răspunsuri.

Pentru energie.

Pentru sensibilitate.

Pentru forţă.

Pentru căldură.

Pentru voi.

Cel mai bun şampon natural!


Am mai scris aici, despre preocuparea mea pentru produse de îngrijire naturale. Încerc să am grijă de mine, pe cât posibil, pentru că sănătatea şi prevenţia sunt importante. Prefer să nu tratez ceva, ci să încerc să nu ajung acolo.

Vă ziceam şi că sunt fană a produselor Jovis, ele fiind o parte consistentă a „arsenalului” meu de cosmetice.

Aşa că am dat o şansă şamponului solid natural. Da, mi-a displăcut ideea unui şampon solid (este exact ca un săpun), pentru că mă gândeam că este greu de aplicat şi, mai ales, de curăţat din păr. Chiar nu este aşa. Se aplică la fel de uşor cum aplic un săpun, pe piele. Şi nici curăţarea nu este grea, dar este un pic mai pretenţioasă, zic eu.

herbal-hair-care-par-gras-500x500.jpgSursă foto

Principala mea problemă este apa dură, din Constanţa. Pe pielea mea sensibilă, face ravagii. Aşa că nici scalpul nu scăpase. După fiecare spălare, mi se cojea pielea. Neplăcut şi chiar supărător, la un moment dat.

Spre marea mea surprindere (fiind un pic sceptică, de fel), problema aceasta s-a remediat de la PRIMA FOLOSIRE a şamponului solid. Da, nici mie nu mi-a venit să cred şi, dacă nu aş fi testat chiar eu, nici că aş fi crezut.

Este drept că apoi părul a avut nevoie de o perioadă de acomodare şi, un pic, pielea încă se mai cojeşte. Dar sunt aproape convinsă că apa este de vină.

Şamponul solid vine în trei variante: pentru păr gras, normal şi uscat. Eu am testat primele două variante. Cea pentru păr gras a fost prima şi a avut efecte faine. Totuşi, în timp, mi s-a părut că îmi usucă prea mult părul. Cu şamponul pentru păr normal a fost mai ok şi acum îl folosesc pe acesta. Este important ca părul să fie apoi clătit bine în apă, cu oţet de mere. Altfel, mi se pare că rămâne aspru şi parcă într-un fel „nespălat”. Este un efect ciudat, probabil din lipsa chimicalelor, dar cu oţet de mere se rezolvă (cred că se poate folosi şi un balsam de păr, eu nu am încercat încă).

herbal-hair-care-par-normal-500x500.jpgSursă foto

Dintre efectele faine, pe care le-am constatat, au mai fost:

  • părul cade mai puţin
  • firul de păr s-a îngroşat (eu mereu am avut firul subţire, din acela care se încurcă repede şi se rupe uşor…după vreo lună de folosire a acestui şampon, părul meu s-a schimbat aproape complet)
  • s-a accentuat culoarea naturală a părului (şamponul conţine henna neutră şi cred că de acolo…sunt super încântată, vă daţi seama)
  • părul are mai mult volum (asta nu mi s-a întâmplat niciodată, eu având mereu părul perfect drept şi fără volum)
  • nu se mai electrizează părul (vorbind cu cineva, de la un magazin naturist, am ajuns la concluzia că părul se electriza de la siliconul din şampon, pentru a te obliga să foloseşti şi balsamul…asta mi se întâmpla de la TOATE şampoanele, crezând că părul meu este problema)

Despre lucrurile acestea, găsiţi informaţii pe blog-ul Ioanei, de la Jovis. Sigur că nu prieşte oricui, de la început. Dar dacă aveţi puţină răbdare, după câteva utilizări, efectele vor fi vizibile (eu deja folosesc de mai bine de 4 luni). Pe site, la fiecare produs, sunt impresii ale utilizatorilor. Eu le-am citit pe toate, înainte să folosesc, tocmai ca să văd ce se poate întâmpla.

Vă recomand articolul „Tot ce trebuie să ştii despre ŞAMPONUL SOLID”, pe mine m-a ajutat mult să am un păr mai sănătos şi îngrijit.

Concluzia mea: sunt super mulţumită, preţul este foarte bun, mai ales pentru calitatea lui. Nu mai folosesc vreodată un şampon clasic.

Voi ce folosiţi, de care sunteţi mulţumiţi?

Annie

Săpunuri handmade naturale…care chiar au efect :)


De câţiva ani buni (nu prea ştiu câţi, dar sigur peste 5-6), folosesc aproape exclusiv săpunuri handmade naturale, în locul gelului de duş. Pe acesta din urmă, îl folosesc ocazional, pentru că mai primesc cadou…dar nu am mai cumpărat eu vreunul, de mulţi ani.

Am menţionat şi „natural”, pe lângă „handmade”, pentru că nu neapărat tot ce este realizat manual este făcut şi cu ingrediente naturale sau de calitate. Pentru mine, este important să încerc să reduc pe cât posibil chimicalele folosite, pe piele, din două motive: primul ar fi că şi aşa trăim într-o lume poluată, în care nu mai există aproape nimic sănătos, iar al doilea ar fi că prin piele, oricum ajunge în organism, deci este ca şi cum ai „înghiţi” parţial produsul respectiv. Vreau să înghit coloranţi şi tot felul de chestii toxice? Nu, mulţumesc.

Momentan, am rămas la doar două mărci, care îmi plac şi cu care pielea mea se simte foarte bine: Jovis Cosmetics şi Techir.

De Jovis ştiu dinainte să prindă viaţă, practic. O cunosc pe Ioana, fondatoarea, şi i-am văzut pasiunea pentru cosmetice sănătoase, preparate chiar de ea, în bucătărie, pe vremea când era studentă. M-a convins şi am rămas fidelă, în toţi aceşti ani (7..8..? nu mai ştiu). Are şi alte produse, în afară de săpun, dar voi vorbi despre ele curând, în alte articole.

sea-breeze-1-500x500.jpg
Sursă foto

Despre Techir, am citit lucruri frumoase, de când a apărut. Mi-a plăcut că tânăra care a pus pe picioare afacerea, s-a gândit să folosească resurse locale (apa şi nămolul de Techirghiol, de unde şi numele brand-ului). Tot aici, am mai găsit un produs genial, despre care voi vorbi, într-un alt articol.

COLECȚIE-SĂPUNURI-NATURALE.pngSursă foto

Pentru că apa, în Constanţa, este foarte dură, pielea mea se usucă foarte repede, mai ales în combinaţie cu gel de duş. Rămâne aspectul acela de alb şi uscat, fiind musai nevoie de o loţiune de corp. Acest lucru s-a schimbat aproape complet, de când folosesc săpunurile naturale, pentru că ele îngrijesc pielea şi o hidratează, fără să fie nevoie, de multe ori, de produse suplimentare.

De ce folosesc doar Jovis şi Techir, momentan? Pentru că acestea m-au convins. Lasă pielea hidratată, miros senzaţional, folosesc ingrediente naturale şi au multe tipuri de combinaţii neaşteptate. Am mai primit săpunuri handmade, luate de prin diverse locuri, de pe la târguri. Mi-au uscat pielea şi mirosul era prea înţepător, prea chimic. Probabil, aveau ceva nepotrivit, pentru mine.

Mai am pe listă, de încercat săpunurile Amely’s. O urmăresc pe FB, pe Amalia, fondatoarea, care face nişte lucruri faine, cu ingrediente naturale…şi obţine nişte culori…de nu-ţi vine să crezi că a găsit în natură aşa generozitate. Mi se pare foarte creativă şi mă tot ţin să dau o comandă…dar iată că nu am apucat.

Untitled.jpgSursă foto

În principiu, de la Jovis şi Techir, folosesc cam orice săpun. Nu le-am testat încă pe toate (mă mir, în atâţia ani…), dar tot ce am testat m-a mulţumit. Preferatul meu cred că rămâne „Sea breeze”, de la Jovis, cu alge marine, dar toate sunt superbe.

Şi totul a pornit de la ceva ce Ioana, de la Jovis, mi-a zis pe la începutul interacţiunii noastre (prin 2008 sau 2009): de ce mi-aş pune pe faţă, ceva ce nu aş mânca? (sau cam aşa…a trecut ceva timp, de atunci). Tare mult mi-a răsunat în minte, acest principiu. Şi am realizat că are dreptate. Din acel moment, am căutat să renunţ la produsele clasice, de îngrijire, şi să caut alternative naturale. Sigur că nu aş mânca nici săpunul natural, dar totuşi ingredientele conţinute se pot folosi şi intern, de cele mai multe ori.

Iniţial, mi s-au părut scumpe. Desigur, că una este să dai 3 lei, pe un săpun de la supermarket, şi alta să dai peste 10-15 lei, pe unul handmade (unde mai pui şi taxa de transport). Dar ţinând cont de faptul că ele înlocuiesc gelul de duş, săpunul de faţă şi loţiunea de corp (plus crema de faţă), cred că preţul este rezonabil. Un produs 4 în 1. În plus, cât costă sănătatea pielii?

Tare m-aş bucura să încercaţi aceste produse. Eu întotdeauna recomand doar lucrurile testate de mine, cu efect şi în care cred, cu adevărat. Deci, vă dau cuvântul meu, că sunt de foarte bună calitate.

Spor în toate!

Annie