Cum să mă iubesc pe mine?

În ultima vreme, mă întâlnesc tot mai des, cu această întrebare. Cu siguranţă, nu întâmplător.

Lucrez foarte mult cu tinerii, elevi de liceu. Şi din discuţii şi diverse jocuri de dezvoltare personală, ajungem la experienţe similare: lipsa iubirii de sine. Aud des „îmi este mai uşor să-i iubesc pe ceilalţi”, „îmi este simplu să fac ceva pentru cei din jur”, „îmi place să-i văd pe ceilalţi fericiţi…aşa sunt şi eu fericit/ă”, „este mai simplu să-i fac celuilalt o bucurie, decât să fac pentru mine”. Îţi sună cunoscut?

Într-o formă sau alta, mulţi dintre noi afirmăm ceva asemănător. Fii atent/ă la cuvintele pe care le foloseşti, la momentele în care te simţi bucuros/oasă. Câte sunt pentru ceilalţi şi câte pentru tine?

Sursă foto

Continuarea este: da, dar dacă fac ceva doar pentru mine…nu ştiu…mă simt aşa…egoist/ă parcă, vinovat/ă…eu nu…

Şi aici întreb: tu nu ce?

Eu nu MERIT!

Ei…oare? Oare EU nu merit? Dar ce am eu la mine care este de neiubit? De neapreciat? Şi este greu de răspuns, la această întrebare. Poate pentru că, aş îndrăzni să afirm (şi este strict o părere personală) nu există acest ceva. Nu există nimic care să mă facă pe mine de neiubit, să nu merit apreciere, fericire.

Deşi detest generalizările, iată, voi face una: TOŢI oamenii merită iubire, apreciere, valorizare. În primul rând, merit de la mine însămi. Să mă iubesc corect şi complet.

Uşor de zis…practica ne omoară, zice poporul român. Şi aproape toţi cei cu care am discutat acest subiect, mă întreabă acelaşi lucru: CUM SĂ MĂ IUBESC PE MINE? Dacă aş avea un răspuns, vi l-aş oferi, cu toată dragostea. Nu am. Sau, cel puţin, nu unul care să fie valabil pentru toată lumea. Răspunsul este în sufletul fiecăruia.

Vă pot împărtăşi din experienţa mea, din reflectările mele, din gândurile şi trăirile pe care mi le-am analizat, până la ultima bucăţică. Poate ceva vi se va potrivi. Sau măcar va declanşa căutarea şi în voi.

Mă simt iubită de mine însămi atunci când:

• am răbdare cu mine (greu! îmi lipseşte răbdarea, am mult de lucrat la ea)
• îmi dau voie să greşesc (iar cam greu…sunt cam perfecţionistă, dar mă tratez)
• îmi respect ritmul meu interior (este lent…şi eu mă cam grăbesc…nu ştiu care este treaba, dar undeva există o sincopă…am un ritm propriu şi unul cumva impus de educaţie, circumstanţe, oameni…trebuie sincronizate)
• îmi dau voie să mă bucur de vânt, de soare, de mare, de mers desculţă prin iarbă, de vată de zahăr…şi de câte şi mai câte mărunţişuri din acestea savuroase
• îmi dau voie să plâng, să sufăr, să fiu tristă…face şi asta parte din viaţa mea
• îmi dau voie să-mi exprim furia şi nemulţumirile, fără să mă simt vinovată, pentru asta
• îmi dau voie să iubesc complet şi total şi să fiu vulnerabilă (cu toate riscurile implicate!)
• spun NU, atunci când sufletul meu nu rezonează cu ceva
• petrec timp cu mine
• îmi cunosc limitele şi este în regulă să afirm că NU POT uneori
• sunt mândră de realizările mele, de lucrurile pe care le cunosc, mă apreciez ca persoană şi ca profesionist
• sunt loială valorilor mele şi nu le „trădez” doar din lipsa curajului de a vorbi liber şi de a refuza ceva ce contravine cu valori, credinţă, felul meu de a fi
• accept că ŞI EU sunt minunată! da, sunt! le spun asta mereu oamenilor cu care interacţionez, pentru că îi văd pe toţi minunaţi…şi sunt şi eu, deşi mai uit sau îmi este greu să accept…este important să-mi spun eu asta, fără să aştept pe cineva să o facă (deşi Dumnezeu îmi trimite oameni care fac asta)
• îmi dau voie să FIU…simplu, natural, autentic

Pentru toate aceste lucruri, sunt recunoscătoare. Că Dumnezeu şi oamenii frumoşi, pe care El i-a trimis în viaţa mea, m-au învăţat să fac toate acestea. Că atunci când aveam cea mai mare nevoie şi mă iubeam cel mai puţin, mi s-a spus mereu „Meriţi! Eşti minunată! Dă-ţi voie să te iubeşti!”.

Tare aş vrea să le pot spune asta şi altora. Încerc, dar nu ştiu dacă este de ajuns. Nu ştiu dacă oamenii din jurul meu mă cred când le spun toate astea sau au impresia că vreau doar „să fiu drăguţă şi să-i fac să se simtă mai bine”.

Cu speranţă, cu bucurie şi cu iubire…merg înainte! Şi le voi spune, toată viaţa mea, tuturor oamenilor din jurul meu, că sunt minunaţi şi că merită să se iubească pe ei înşişi! Apoi, totul va veni de la sine…iubirea celorlalţi, aprecierea, fericirea.

Te invit să găseşti răspunsul la întrebarea „Cum să mă iubesc pe mine?”. Este greu, un drum lung, dureros uneori. Dar merită. Doamne, şi câtă bucurie aduce.

Îmbrăţişări!

#inspiraţie

Întâlnesc tot mai des, în ultima vreme, femei care mă inspiră personal şi profesional. Femei tinere, femei mature, femei care muncesc, care învaţă, care se joacă. Femei frumoase. Toate.

Mă uit spre mine şi constat (de fapt, îmi întăresc un fapt constatat deja) că am o perioadă de căutare, de învăţare, de definire şi redefinire, de asumare (sau încercare) a ceea ce fac, ce simt, ce gândesc…a ceea ce sunt EU.

Şi aceste femei parcă au uneori toate răspunsurile, de care am eu nevoie. Unele dintre ele ştiu asta. Le-am spus. Sunt persoane minunate, pe care sunt recunoscătoare să le am în viaţa mea. Altele nu ştiu. Nici nu cred că le-aş spune, parcă nu se cade, uneori. (deşi…ce mă împiedică?) Îmi sunt toate tare dragi şi cert este că răspunsurile mele se oglindesc în ele şi mă bucură să ştiu că sufletul meu primeşte şi se înnoieşte cu o bucăţică de la ele.

Mă uit la cum se mişcă, vorbesc, se supără, râd, îmbrăţişează şi iubesc, la cum sunt nişte profesioniste de o mare calitate, la cum au un suflet frumos. Le iubesc pe aceste femei şi vreau să iau de la ele tot ce pot şi îmi oferă. Vreau să învăţ. Vreau să cresc. Vreau să fiu.

Vă mulţumesc!

Pentru inspiraţie.

Pentru răspunsuri.

Pentru energie.

Pentru sensibilitate.

Pentru forţă.

Pentru căldură.

Pentru voi.

Cum am învățat să nu mai „gândesc prea mult”

Şi când spun că am învăţat, a se înţelege că „stau bine cu teoria…practica mă omoară” :-)

Am avut mereu acest mod de a fi sau de a mă raporta la lucruri şi lume. De a gândi. Mult. Prea mult. Excesiv. Am acele momente în care îmi vin atât de multe gânduri, în acelaşi timp, încât am impresia că vine uraganul peste mine. Şi asta atrage, după sine, agitaţie, exuberanţă şi o stare de disconfort.

Sigur,gândirea este bună, nici nu-mi doresc să nu (mai) gândesc deloc. Dar parcă nici aşa. Bine zice poporul nostru înţelept: ce-i mult, strică.

Sursă foto

De fapt, ce cauzează această gândire excesivă? Sigur că literatura de specialitate are multe studii şi teorii. Dar nu mă gândesc la asta, în calitate de psiholog. Doar ca o persoană, care a decis că vrea să schimbe ceva, la modul de a aborda lucrurile. Şi mi-am pus această întrebare: care este cauza? Mereu sunt de părere că trebuie să am o minimă idee despre cauze, înainte de a mă apuca să „scap” de efecte. Că altfel nu ştiu unde să lucrez şi efortul meu poate deveni inutil şi frustrant.

Şi am realizat că sufăr de aşa-numita „scenarită”. Dar nu aşa oricum, că uneori fac scenarii, că uneori îmi imaginez cum s-ar putea întâmpla lucrurile. Nu. Asta este pentru amatori. I am the queen. Eu am 100 de scenarii în minte, după fix o jumătate de secundă. Şi asta, în zilele în care sunt obosită.

Mintea mea o ia mult înaintea mea. Simt că am un cal sălbatic, pe care trebuie să-l îmblânzesc. Numai că uneori mă chinui să-l prind, că este pe câmpii şi tare repede mai aleargă. Şi eu, lipa-lipa, după el, poate-poate îi pun frâiele.

În fine. Aţi înţeles tabloul. Mintea mea, la 100 de ani-lumină înainte. Eu după ea, să o mai domolesc, pe nebună. The queen, v-am zis.

Şi totuşi…cauza?

La mine, este dorinţa de a avea control (după îndelungi analize şi lucru cu mine însămi, am concluzionat asta). Control asupra a ceea ce se întâmplă, control asupra reacţiilor mele, în anumite situaţii. Dacă ştiu ce se va întâmpla (de unde nevoia de a face n scenarii, că poate unul se adevereşte), sunt pregătită să reacţionez. Am purtat n discuţii cu persoana cu care trebuie să mă întâlnesc, am desfăşurat de n ori prezentarea pe care trebuie să o fac, am trecut de n ori printr-o şedinţă de lucru, le-am spus de n ori prietenilor ce simt şi ce-mi doresc. Iar partea cea mai frumoasă a vieţii este că Dumnezeu, dragul de El, mereu mă surprinde cu o totul altă desfăşurare, decât cea din mintea mea. Chiar şi atunci când cred că opţiunile sunt limitate şi am trecut prin absolut toate posibilităţile şi că sigur altă variantă nu există, la o anumită situaţie, El îmi demonstrează că trebuie să stau mai domolită, în banca mea, şi să nu mai fac supoziţii. Pentru că viaţa este plină de surprize. Şi aşa este minunat.

Sigur, aş putea să detaliez mult mai mult, nebunia aceasta de a gândi prea mult. Probabil, câţi oameni, atâtea cauze. La mine, cred că asta este cauza principală. Ah, şi am uitat să vă spun. Psihologic, nevoia de control se leagă de anxietate. Cu cât o persoană este mai anxioasă, cu atât nevoia de control creşte. Ne minţim cu iluzia că, dacă avem control, vom fi ok şi că nimic neprevăzut nu ni se poate întâmpla, deci aparent am fi securizaţi (Doamne, şi câtă energie ne consumă chestia asta! Mai ales la dezamăgirea şi frustrarea că scenariile ni se năruie şi nu se îndeplinesc). Numai că nu este aşa. Abia când înveţi că poţi controla absolut…NIMIC, atunci scade anxietatea şi apare liniştea (garantez şi vă dau, în scris, că aşa este…citiţi literatura de specialitate, veţi ajunge la aceeaşi concluzie). Multe ar fi de zis şi aici, nu m-aş mai opri din vorbă, dar cine este interesat, putem continua discuţia, separat.

Soluţia?

Una singură am găsit. Care chiar să funcţioneze şi să-mi fie şi de folos. RUGĂCIUNEA. Atât.

Sursă foto

Sigur că tot felul de şcoli de terapie sau curente de meditaţie şi mindfulness recomandă tot felul de tehnici. Şi sunt multe ok, probabil, nu le-am încercat, decât pe câteva (şi credeţi-mă, pe cuvânt, am făcut ani buni de dezvoltare personală şi mers la terapie individuală). Dar sunt ok pe termen scurt. Prea scurt, pentru mintea mea neîmblânzită. Numai Dumnezeu a avut atâta răbdare şi delicateţe, încât să o mai astâmpere puţin.

Rugăciunea are minunata calitate că, în afară de a ne ţine mintea ocupată (că asta face şi televizorul, de exemplu), ne aduce şi folos. Pe de o parte, pentru că după ce mintea se obişnuieşte cu rugăciunea, începe să apară şi liniştea, pacea interioară, aşezarea sufletească (se mai pun frâiele, la calul acela sălbatic), devine reflex să spui o rugăciune, când mintea începe iar să alerge liberă, pe câmpii, şi astfel o struneşti. Pe de altă parte, pentru că nicio rugăciune nu rămâne fără răspuns, de la Dumnezeu. Imediat, peste o zi, o lună sau 10 ani, primim răspunsul mult-aşteptat. Această convorbire intimă cu Dumnezeu, ne descarcă de povara gândurilor, le pune în ordine, dar este şi momentul în care Îi cerem să ne ajute, cu problemele şi greutăţile noastre. Şi aşa se naşte şi nădejdea, în sufletele noastre, urmată de pace. Multă pace.

Fără a avea pretenţia că sunt vreo expertă sau vreo mare rugătoare, pe mine mă ajută o rugăciune, cât de scurtă. Cât pot eu, la nivelul acesta cel mai de jos. Când reuşesc, pentru că nu pot mereu. Vă amintiţi „teoria o ştiu, dar practica mă omoară”? Este greu, uneori, în tăvălugul gândurilor, să-mi amintesc să mă şi rog. Cu efort de voinţă, cu multă concentrare, reuşim totuşi să ne creem un nou mecanism. Şi mi-a plăcut că am citit o dată o chestie faină, pe blog-ul Irinei, că pentru a permanentiza un nou comportament, trebuie să-l exersezi 21 de zile, pentru a se crea noi reţele neuronale şi să devină „rutină” (avea ea un articol, pe o temă adiacentă, aici).

Pare atât de simplu. Şi totuşi…rugăciunea este calea cea mai grea. Dar şi rezultatele…vin cu generozitate. Pentru că Dumnezeu nu este zgârcit. Dă mult mai mult, decât cerem (sau merităm) noi.

Să vă fie de folos! Iar, de nu, să vă găsiţi voi calea, pentru sufletul vostru!

Annie

Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla?

Această întrebare mi-a schimbat viaţa. Nu glumesc. Chiar vorbesc foarte serios.

Am descoperit (sau mi-a fost descoperită) această întrebare, prin perioada liceului. Începusem să fac voluntariat, într-un ONG, pe domeniul social, şi făceam un curs de instruire, pe tema comunicării şi a lucrului cu copiii şi tinerii, din centrele de plasament. Coordonatoarea şi formatoarea noastră, fiind psiholog, ne-a introdus în nişte noţiuni maxim de interesante. Eram fascinată, parcă se deschidea o nouă lume, lucruri pe care nu le mai auzisem niciodată, totul nou, revelator, revigorant…în fine. O dulce nebunie. (care, iată, că ţine până în ziua de astăzi, din mai multe motive…două dintre ele ar fi că şi eu am devenit psiholog, dar am şi rămas prietenă foarte bună cu formatoarea mea)

Sursă foto

Şi apoi…a trântit întrebarea. La început, nu am luat foarte în serios. Mi se părea cam ciudat să mă întreb aşa ceva. Însă, cu puţin efort de voinţă, am acordat o şansă acestei întrebări. Şi am început, mai mult în joacă, să îmi pun întrebarea în diferite situaţii, în care poate ezitam sau mă temeam, în care nu eram complet mulţumită de decizia mea şi care îmi aducea neîmplinire.

Care este cel mai rău lucru, care se poate întâmpla dacă…

…îi spui băiatului, cu care ai ieşit la cafea, că îţi este drag?

…te deschizi în faţa şefului tău şi îi spui un lucru pe care ţi l-ai dori, ca să te simţi mai confortabil la job?

…îi spui unui prieten că te-a rănit un cuvânt, un gest sau un comportament al său?

…îţi oferi darul de a face ceva doar pentru tine, fără a împărtăşi cu ceilalţi?

…îţi iei o zi liberă, de la job, în mijlocul săptămânii?

…te uiţi la un serial, în loc să dai cu aspiratorul?

…nu mai răspunzi la telefon, seara, ca să ai timp doar pentru tine?

…refuzi să ajuţi o persoană apropiată, cu ceva ce te-ar solicita atât de mult, încât ar trebui să te dai peste cap, ca să ajuţi?

…eşti sincer cu cei din jur, cu privire la lucrurile în care crezi sau te deranjează, să fie făcute, în prezenţa ta?

Şi ştiţi ce am descoperit? Orice s-ar întâmpla, este GESTIONABIL, NON-TRAGIC, uneori chiar NEIMPORTANT şi NERELEVANT. Uneori, nu se întâmplă absolut NIMIC. Iar, de cele mai multe ori, se întâmplă un lucru absolut minunat: TE ELIBEREZI. De stres, frustrare, furie, resentimente. Începi să vezi lucrurile şi oamenii cu alţi ochi, începi să comunici mai frumos, asertiv (la asta mă refeream când am spus că te eliberezi…în mod corect, nu agresiv cu ceilalţi).

Şi începi să fii autentic. Să fii tu, aşa cum îţi doreşti şi visezi mereu. Să te porţi natural şi relaxat, de faţă cu alţi oameni. Să fii liniştit cu deciziile tale, să fii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Să poţi să refuzi, fără vină. Să împărtăşeşti cu alţii idei, gânduri, credinţă, iubire (şi asta tot o eliberare este…nici pe astea nu prea ar trebui să le ţinem în noi…ştiţi vorba aceea: „spread the joy”).

Şi acum, la final, te întreb: CARE ESTE CEL MAI RĂU LUCRU, CARE SE POATE ÎNTÂMPLA DACĂ ÎNDRĂZNEŞTI SĂ LE ARĂŢI CELORLALŢI CUM EŞTI TU CU ADEVĂRAT?

Zile cu iubire,

Annie

 

Experienţa mea, la Roma (partea a II-a: organizarea)

Am povestit aici, despre mica mea nebunie, la Roma. Singură şi pusă pe explorat.

Multe persoane au vrut să ştie partea de organizare, costuri, cum am ales zborul, hotelul, itinerariul. Aşa că am decis să împărtăşesc ce am descoperit eu. Nu am pretenţia de a cunoaşte secretele unei călătorii „on a budget”, fiind prima de genul acesta. Şi unele lucruri le-am făcut intuitiv, pe altele le-am descoperit după ce aveam cam totul pregătit, pe diverse blog-uri ale călătorilor „profesionişti”.

All in all, a fost o experienţă frumoasă, pe jumătate organizată, pe jumătate improvizată. Şi m-am încadrat într-un buget rezonabil, zic eu. Cam 250 EUR, şi aici mă refer la cazare, transport, mese şi bani de buzunar/ vizite (yey!). Deci tot costul experienţei. În lei, cred că ar fi undeva la 1150 sau aşa ceva. Cu siguranţă, se putea şi mai puţin, dar am vrut să mă folosesc de tot bugetul, pe care îl aveam.

Sursă foto

Deci, strict pe baza experienţei mele (şi un pic citind şi la alţii), am descoperit următoarele chestii:

 

TRANSPORT

Oriunde vrei să călătoreşti, este bine să-ţi iei bilet din timp, mai ales dacă nu mergi în grup organizat, cu vreo agenţie de turism sau un city break/ last minute, pentru că altfel va fi destul de scump. De asemenea, ajută foarte mult să mergi în afara sezonului. Eu mi-am luat biletul pentru Roma pe 28 decembrie, pentru 30 ianuarie – 2 februarie. Şi am plătit cam 138 lei dus-întors, cu Wizz Air (nu oferă masă şi are inclus doar bagaj de mână, dar pentru 4 zile a fost suficient).

Deşi este mult mai eco să mergi cu trenul (şi eu sunt destul de ecologistă, zic), cea mai ieftină variantă este clar avionul low-cost.

Pentru Constanţa-Bucureşti şi retur, am apelat la Global Auto Travel, 160 lei dus-întors, având şi confortul că m-a luat şi m-a lăsat la scara blocului. Ceea ce, la ora 1 şi, respectiv, 4 dimineaţa, a fost minunat.

În Roma, biletele de metrou nu sunt foarte scumpe, dar faţă de alte ţări, mi s-au părut preţurile mai mari. Cel puţin, pentru o singură călătorie, care era 1,50 EUR. Dar pentru 24 de ore, pe toate mijloacele de transport, era vreo 7 EUR, ceea ce mi s-a părut convenabil (metrou, autobuz, tramvai). Ideal, ar fi să faci Roma „la pas”, dar sincer este foarte mare şi unele zone sunt destul de îndepărtate. La pas, merge să vizitezi tot centrul, cu atracţiile principale. Dar, pentru unele zone, am schimbat vreo 2 autobuze şi un metrou. Deci varianta „pe jos”, nu prea mă avantaja.

 

CAZARE ŞI MASĂ

Cu ceva emoţii, am ales să stau la un hostel. Practic, cea mai ieftină variantă existentă. Am mai stat la hostel, în Franţa şi Olanda (plus, prin Bucureşti), dar nu pot să spun că eram neapărat fană. Am găsit un hostel absolut minunat (nici eu nu ştiu cum, a fost un dar de la Dumnezeu, că altfel nu-mi pot explica), cu nenumărate avantaje:

• era super central, practic lângă gară, de unde puteai să mergi în orice direcţie şi puteai să o iei pe jos, spre cele mai importante atracţii (nu am ştiut asta, când am rezervat cazarea, am avut o super-surpriză)
• aveau cameră doar pentru femei (principalul motiv, care l-a departajat de celelalte), de 6 locuri, cu baie în cameră
• mic-dejun inclus (în stil italian…ceea ce la ei înseamnă ceva dulce, de patiserie, gen croissant sau gogoşi, şi cafea; ei asta mănâncă, doar pe la hoteluri găseşti mic-dejun mai complex, cu ouă, lactate, carne)
• seara, ofereau gratuit chips-uri şi vin (destul de bun, chiar), la bucătărie; ideea de bază era ca cei din hostel să socializeze; deşi eu nu am avut acest scop, am fost o dată la această seară de socializare şi a fost super fain, am întâlnit persoane de treabă, din ţări precum Mexic, Peru, Columbia, Rusia, Olanda
• a fost foarte curat, lucru la care chiar nu mă aşteptam; pentru că zilnic se cam schimbau persoanele din cameră, se făcea curăţenie des, se schimba coşul de gunoi, se punea hârtie igienică, se aerisea; ce să zic, jos pălăria, asta chiar a fost o surpriză (aveau chiar şi foehn; nu includeau prosoape, dar na…)
• cazarea, pentru trei nopţi, m-a costat undeva la 39 EUR, la care se adaugă acel city tax, de 3,50 EUR pe noapte (deci încă 10,50 EUR), ajungând la la un total de aproximativ 50 EUR

Fabulosul hostel se numeşte Legend R.G., eu am făcut rezervarea prin Booking.com, nefiind nevoie să plătesc în avans, doar am introdus datele cardului de credit. Maxim de mulţumită, nu mă aşteptam.

De mâncat, recunosc că am tăbărât pe pizza, eu fiind fană a „caşcavalului care se întinde”. Nu am fost prin restaurante, preferând să-mi concentrez bugetul şi pe ceva suveniruri, pentru cei de acasă, sau intrări la muzeele mai scumpe. Aşadar, am fost pe la chestii tip autoservire sau oarecum fast-food (ei au locuri care vând pizza, cum avem noi shawormerii…la tot pasul). Nu am fost la supermarket, dar din alte experienţe în afara ţării, acesta este o variantă bună şi ieftină, pentru a mânca ok.

Totuşi, mâncarea a fost bună, prin aceste locuri. Chiar nu cred că este musai să plăteşti mult, ca să mănânci bine. O bucată generoasă de pizza, la 3-4 EUR, îţi ajunge, pentru o masă copioasă (şi când zic bucată generoasă, mă refer la un sfert de pizza XXL, în unele cazuri).

Nu am făcut totuşi rabat la îngheţată, pentru că…sincer…chiar au o îngheţată senzaţională. Unii localnici spun că cea mai bună ar fi la Giolitti, dar există şi alte locuri faine cu îngheţată bună. Oricum, 3-4 EUR costa o îngheţată destul de mare. Totally worth it!

Ah, şi nu vă feriţi să beţi apă de la fântânile publice sau de la robinet…este super bună şi curată, lucru confirmat şi de ghidul nostru italian, care ne-a făcut şi demonstraţii, bând de pe la nişte fântâni care nu arătau neapărat senzaţional. Dar au nişte apeducte şi un sistem de filtrare/ curăţare destul de bun, aparent. Şi apa rece…este foarte rece. Gheaţă. Mi-a plăcut maxim. Plus că am făcut mereu un refill, în sticluţa de apă, deci am economisit ceva euro (eu beau 2-3 litri de apă, pe zi…s-ar fi simţit).

 

ITINERARIU

Sigur, am vrut să bifez chestiile faimoase (Colosseum, Fontana di Trevi, Vatican-ul, pieţele foarte cunoscute)…na, ca orice turist, la Roma. Aveam un ghid turistic, împrumutat de o prietenă, de unde mi-am ales nişte trasee, care puteau fi făcute şi pe jos.

Am găsit pe un blog, al unor persoane care călătoresc des „on a budget”, o chestie faină, şi anume un tur gratuit, pe jos: New Rome Free Tour. Ţine două ore, porneşte de la Spanish Steps şi se termină la Pantheon. Mi-a plăcut că au inclus chestii mărunte, pe care nu aveai de unde să le afli, am intrat în câteva biserici faine, ca şi arhitectură, ne-a povestit despre arhitecţii celebri ai Romei. În fine, foarte plăcut, ghidul vorbea bine engleză, la final poţi lăsa un bacşiş, dacă doreşti.

Pentru că puteţi găsi pe tot felul de blog-uri şi site-uri, mult mai detaliat şi documentat, informaţii utile despre ce este de vizitat la Roma, eu o să punctez doar următoarele chestii:

• multe locuri pot fi vizitate gratuit, aşa că nu este o mare cheltuială, în sine
• Vatican-ul a fost unul din locurile mele preferate şi chiar ai nevoie de o zi, ca să poţi vizita tot ce este pe acolo, pe îndelete (eu nu sunt genul care să stea mult la fiecare obiect, dintr-un muzeu, dar nici nu trec alergând…am un ritm moderat)
• un alt loc care m-a impresionat, sincer, este Parcul Regional Appia Antica, pe care îl recomand (poza de la începutul postării este de acolo); la momentul în care am fost eu, era aproape pustiu, ceea ce a fost super, pentru mine; este cel mai lung şi vechi drum al Romei (sper că am înţeles corect), cu tot felul de ruine şi vestigii, stânga-dreapta; deşi nu mi s-a părut prea popularizat, pe internet, pentru mine a fost minunat, am mers câteva ore bune, pe acolo (vreo 5 km şi cred că am parcurs doar jumătate din drum, vizitând pe ici-colo şi ruinele, unele fiind gratuite chiar)
• eu am avut traseul stabilit pentru primele două zile, apoi am vrut să văd ce îmi mai rămâne timp să vizitez; am fost şi spontană şi am mers pe inspiraţia de moment, şi tare bine am făcut; am ajuns în locuri minunate

 

SUVENIRURI

Peste tot, găsiţi clasicii magneţi (chiar drăguţi) şi multe tipuri de brelocuri, la 1 EUR. Iniţial, m-am gândit că poate există diferenţe de preţ, în centru (deşi, era totuşi ieftin la 1 EUR…era doar o curiozitate). Dar se pare că e acelaşi preţ peste tot, deci nu riscaţi să luaţi plasă. Vederi foarte frumoase sunt la 30-40 de cenţi (cu oferte, de 10 vederi la vreo 2-3 EUR). Pe la supermarket, ciocolata, biscuiţii şi Limoncello, băutura lor tradiţională, sunt destul de ieftine. Eu nu am luat, pentru că nu aveam spaţiu, în bagaj (iar lichide, oricum nu aveam voie, în avion), aşa că m-am rezumat la magneţi, brelocuri şi vederi. Cu vreo 15 EUR, am împăcat multe persoane.

Per total, eu am cheltuit 110 EUR acolo, în 4 zile (din cei 120, cu care plecasem…pentru prima oară, m-am întors cu 10 EUR), pentru transportul local, mâncare, suveniruri, vizite (cu excepţia Vaticanului, unde biletul a fost 21 EUR, pentru că l-am luat online, în avans, ca să nu stau la coadă…biletul, în sine, costă vreo 17 EUR, iar 4 EUR parcă era taxa de online).

Concluzia este că se poate şi merită ca, măcar o dată la 2 ani, să fac o astfel de escapadă. Mă aşteptam să-mi placă, dar sincer…a fost o experienţă deosebită. Vă recomand!

Annie

Cuvintele mele

Acesta este momentul acela în care stau în pat şi simt nevoia să scriu. Să scriu ca o nebună, fără oprire, să curgă toate cuvintele pe care le cunosc şi le pot înşirui, într-o frenezie semi-coerentă de idei. Să scriu despre viaţă, lună, stele, clişee, lucruri unice, despre emoţii, despre iubire şi ură, despre credinţă şi Dumnezeu, despre tot ce îmi face sufletul să tresalte.

Ah…dulce stare de nebunie a cuvintelor. Mă fascinează cuvintele şi modul în care unii oameni parcă ştiu exact cum să le potrivească, ştiu cum să le scrie şi să le înşiruie, ca să îmi atingă cele mai sensibile şi ascunse corzi ale sufletului.

Sursă foto

Am gustat mereu voluptatea cuvintelor, întâlnită la unii scriitori. Mi-am dorit deseori să pot să redau şi eu, în simple cuvinte, trăiri, imagini, explozii sufleteşti. Simt o tresăltare, pe care nu o pot explica mereu. Simt cum, citind un text uneori, parcă gust cuvintele. Sună ciudat? Poate. Nu ştiu. Chiar am senzaţia că şi cuvintele au gust, câteodată. Citesc o carte bună şi parcă muşc textul, îl savurez şi mă întorc pentru încă o porţie zdravănă.

Sau poate doar am o imaginaţie prea bogată. Tot ce este posibil.

În orice caz, puterea cuvintelor este reală. Sigur că am citit mereu lucrul acesta, uneori spus ca ceva inspiraţional, alteori cu mare gravitate. L-am citit în social media, în cărţile de psihologie, în cărţile ortodoxe. You name it, I read it there.

Până când am ajuns să simt. Ehei, şi atunci s-a schimbat situaţia. Parcă nu era mereu la fel de amuzant. Să am putere în cuvinte. Pentru că, uneori, le-am aruncat ca pe nişte pietre. Şi, întocmai ca pietrele, au lovit şi au rănit, au spart în bucăţi şi au fărâmat. Alteori, sigur că mi-au dat aripi. Şi acum mi se întâmplă acest lucru. Foarte des când citesc…v-aţi dat seama deja. Sunt unele cărţi care îmi merg direct în suflet, îşi fac culcuş, se apucă de făcut focul acolo, este cald şi bine…şi pace. Ceva incredibil, îmi ung sufletul şi îl smulg din zdruncinarea lui.

La fel de des, cuvintele îmi mişcă sufletul, însoţite de muzică. Dulce muzică. Iubesc muzica la fel de mult (poate un pic mai mult, nu-s decisă) cum iubesc cuvintele. Zilele acestea ascult doar operă. Duete, terţete, cvartete, arii celebre şi mai puţin celebre, muzică dinamică, dramatică, sensibilă. De toate felurile. Operă să fie. Nimic nu este mai frumos ca un cuvânt bun, pus pe muzică şi cântat de o voce care atinge înălţimi aproape supra-omeneşti. Să încercaţi. Mie îmi face sufletul să vibreze. Mi se mai întâmplă acest lucru cu doar 2 genuri de muzică. Folk. Şi, cea mai importantă şi emoţionantă, pentru mine, muzica bisericească.

Simt că divaghez. Revin la puterea cuvintelor. Scurt şi concis, ce am învăţat eu (uneori, „the hard way”, din încăpăţânare): un cuvânt poate să mângâie sau să dărâme. Atât. Nu este mare filosofie. Da, toată lumea spune să-ţi alegi cuvintele cu grijă. Cei mai mulţi, nu o facem. Pentru că nouă nu ni se poate întâmpla. Până ni se întâmplă şi ne lecuim şi atunci suntem atenţi, la cum ne alegem cuvintele, şi îi sfătuim pe alţii să fie atenţi. Dar ei nu ne ascultă. Pentru că lor nu li se poate întâmpla. 🙂

Annie

PS: ca să mă leg de poză, cele mai bune cuvinte, pentru mine, sunt cele care mângâie, care mă trezesc din letargie şi care îmi echilibrează focul interior.

Transformarea blog-ului

De ceva timp, simt iar nevoia de a scrie. Pe blog, pe Facebook, pe o bucată de hârtie. Oriunde. Numai să scriu. Să îmi aşez gândurile, să mă descarc, să conturez idei.

Aşa că am decis să încerc să readuc la viaţă blog-ul. Tare mi-e drag. Mă bucur că nu l-am şters. Mă gândisem să pornesc un blog nou, cumva pe sistemul „the new me”. Dar cum eu sunt de părere că, în viaţă, nimic nu se încheie, ci se transformă, am hotărât să aplic acelaşi principiu şi blog-ului. Aşa că am păstrat toate postările vechi, descrierile vechi. Îmi plac să văd schimbarea, cumva văd mereu punctul din care am plecat. Tot eu, dar altfel.

Şi, cum orice transformare presupune şi o înnoire, zic eu, am schimbat hăinuţele blog-ului, am găsit o temă nouă, font-uri noi. Încă mai caut o imagine de fundal potrivită, dar momentan este în regulă şi acest minunat peisaj, cu trenul (iubesc trenurile!).

Despre ce voi scrie? Probabil despre viaţă, despre idei şi gânduri, despre emoţii, despre locuri şi persoane. Cumva, cam ce am scris şi în perioada anterioară, poate cu o altă abordare, poate cu mai multe aberaţii personale. Încă nu ştiu. Vreau doar să scriu. Indiferent cine (şi dacă) citeşte.

Good to be back! :-)

Annie