Atitudinea copiilor faţă de şcoală


În ultimii ani, lucrând îndeaproape cu diferite categorii de elevi (de la preşcolari la liceeni), constat că aproape toţi au o atitudine negativă faţă de şcoală. Când spun negativă, mă refer la o atitudine lipsită de respect, de plăcere sau de bucurie, chiar dispreţuitoare.

Ar fi redundant să încep şi eu cu „pe vremea mea”, pentru că nu cred că este numai o chestiune de generaţii, ci şi de mentalitate (poza de mai jos mi se pare edificatoare, în sensul acesta). Am avut şi eu suficienţi colegi nepăsători faţă de şcoală, precum am avut şi colegi pasionaţi. Deci mi se pare irelevantă „vremea”. Totul stă în modul în care copilul ia prima oară contact cu ideea de şcoală, apoi cu şcoala în sine (cu rol de instituţie, activitate de învăţare şi socializare şi toate celelalte roluri ale şcolii).

Îmi amintesc vag discuţiile cu mama despre prima zi de şcoală, dar ştiu sigur cu ce impresie am rămas. Nu pot reproduce exact cuvintele de atunci, pentru că au fost irelevante pentru mine, copil fiind, dar pot să „traduc” în cuvinte sentimentele mele: „Te aşteaptă o experienţă nouă, minunată, vei cunoaşte copii, cu care te vei juca, vei învăţa multe lucruri interesante şi vei avea îndrumători, care vor avea grijă de tine”.

Astfel, eram nespus de entuziasmată că merg la şcoală, mi s-a părut totul absolut fascinant, un nou univers care mă aştepta şi parcă îşi deschidea porţile numai pentru mine. Şi am plecat la drum cu un respect deosebit faţă de învăţătoarea mea (şi, mai târziu, profesorii mei).

Da, este clar că experienţa şcolii are şi părţi mai puţin bune. Aşa este totul în viaţă, cu avantaje şi dezavantaje. Da, sistemul este prost, unii copii sunt răutăcioşi, iar unii dascăli merită orice, în afară de respect, din păcate.

O să ne lăsăm copiii să piardă ESENŢA şcolii, din cauza asta? Cum rămâne cu modelarea minţii, oportunitatea de a socializa, de a afla lucruri frumoase, de a învăţa lucrul în grup şi apartenenţa la societate? Sunt total de acord că şcoala a devenit acum „aşa şi aşa”. Asta nu este o scuză ca noi, adulţii, să îi învăţăm pe copii dispreţul. Măcar pentru acei (puţini) dascăli adevăraţi, rămaşi în sistem. Dascălii care te îndrumă, care îţi sunt mentori, te susţin în ce faci şi se bucură sincer când reuşeşti. Aceşti oameni minunaţi merită tot respectul nostru.

Lăsăm asta la o parte, pentru că ar putea fi mai mult o părere personală şi un respect pe care eu l-am cultivat în timp.

Dar vorbim despre dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor. Este sănătos să îi învăţăm să fie dispreţuitori, de mici? Este productiv pentru ei, să-i trimitem la şcoală cu dezinteres faţă de ce se întâmplă acolo?

Este mai recomandată dezvoltarea, la copii, a curiozităţii faţă de orice mediu nou, fie că e şcoala, fie că e altceva. Să fie dornici să afle lucruri noi, să pună întrebări. O atitudine pozitivă faţă de procesul de învăţare, plăcerea de a cunoaşte şi a căuta informaţii, are efecte semnificative în dezvoltarea stimei de sine şi a imaginii personale a copiilor.

Copiii care află, de mici, de ce este important să înveţe, vor creşte cu o mai mare încredere în puterile lor şi cu sentimentul că „se poate”. Pentru că şi-au însuşit un mod de a face faţă vieţii: învăţarea. Învaţă cum să facă meseria pe care şi-o doresc, învaţă să se adapteze la situaţiile noi, învaţă cum să treacă peste situaţiile grele, învaţă cum şi unde să caute soluţii.

Se spune că trăim într-o lume în care informaţia este totul. Vrem să fie şi copiii noştri pregătiţi pentru această lume? Eu cred că da. Totul începe de la atitudinea pe care o insuflăm celor mici faţă de şcoală. Şcoala este un proces, nu doar o clădire, o instituţie, un grup de elevi şi profesori. Faţă de proces trebuie să aibă copiii respect, pentru a putea avea o atitudine corectă în viaţă.

Dragi părinţi, acordaţi aşadar atenţie modului în care prezentaţi copilului şcoala. Chiar dacă va avea şi părţi mai puţin bune, atitudinea schimbă totul :)

Annie

Reclame

Creşterea performanţei şcolare, prin comunicare asertivă


De la o vreme, mă tot macină aceeaşi problemă: cum creştem performanţa şcolară a copiilor, într-o lume în care li se arată constant ce nu fac bine şi sunt mereu certaţi?

Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de implementat. O să explic imediat, dar haideţi, mai întâi, să încercăm noi, ca adulţi, să facem diferenţa între cele două propoziţii de mai jos:

„Ce urât ai colorat! De ce depăşeşti mereu conturul?!?!”
„Ai colorat (foarte) bine! Data viitoare, eşti mai atent/ă la contur, ca să depăşeşti mai puţin. Bravo!”

Care dintre cele două vă face să vă simţiţi mai încrezători în munca voastră? Care exprimare vă motivează să coloraţi şi a doua oară, chiar cu mai mult entuziasm şi atenţie?

Comunicarea asertivă ar putea fi definită, în opinia mea, ca un tip de comunicare ce transmite mesajul clar şi nedeformat, fără a afecta negativ interlocutorul. De asta au nevoie şi copiii noştri, să se simtă apreciaţi şi iubiţi, chiar dacă sunt dezastruoşi la colorat sau orice altceva. Este imposibil să fie complet lipsiţi de abilităţi, de orice fel. Fiecare copil are măcar un lucru la care se pricepe.

Este bine să îi ajutăm pe copii să înţeleagă că pot fi minunaţi, chiar dacă nu sunt buni la un anumit lucru. Faptul că nu ştii să pictezi, decupezi prost sau eşti slab la matematică, nu exclude faptul că poţi fi un bun povestitor şi poţi crea personaje ficţionale extraordinare. Care contează mai mult, în acest caz? În ce parte înclină balanţa? Te vei considera toată viaţa un ratat, pentru că ţi-a zis un părinte sau un profesor că nu eşti bun la…? Cum rămâne cu lucrurile pe care le faci bine?

Din păcate, copiii nu au această capacitate de auto-apreciere. Ei vor învăţa că dacă nu sunt buni la…, înseamnă că nu sunt buni de nimic, în general. Vor creşte cu sentimente de neîmplinire, de subapreciere şi de frustrare. Vor crede că sunt iubiţi, numai dacă sunt buni la toate. Şi, de aici, un întreg efect de domino. Fiecare sentiment negativ va duce la altul şi se vor ramifica efectele în toate domeniile vieţii: personal, profesional, social etc.

Aici intervine şi una din multele probleme ale sistemului de învăţământ: încercarea de UNIFORMIZARE. Trebuie să fie toţi la fel de buni, la aceleaşi lucruri. Aceleaşi 3-4 lucruri. Nu 100, nu 1 milion. Nu. Doar câteva, pe care cineva, la un moment dat, le-a considerat relevante pentru viaţa de adult. Poate că sunt, poate că nu. Dar iată că sunt copii care nu au anumite abilităţi, necesare la materiile de şcoală, şi au altele, care îi pot ajuta abia la maturitate, într-o meserie la care nu s-a gândit nimeni până atunci poate.

De aceea, scade şi performanţa şcolară. Copiii se pot simţi copleşiţi, frustraţi că nu fac faţă, că sunt mai lenţi / nepricepuţi decât anumiţi colegi mai rapizi / pricepuţi, se descurajează şi sunt demotivaţi. Mai ales, dacă sunt mereu comparaţi: „Ia uite X ce bine face. Tu de ce nu poţi?”. Dacă tot ce primeşti pentru munca ta este un reproş sau o lipsă de apreciere, de ce te-ai mai chinui să faci a doua oară? Oricât de slabă este munca unui copil, el a făcut-o cu efort, atât poate el şi s-a chinuit să obţină acel rezultat. Chiar dacă nouă ni se pare că este puţin. Acel puţin este al lui, al copilului, şi trebuie apreciat pentru asta.

De ce am zis că este greu de implementat?

Pentru că suntem obişnuiţi, ca societate, naţiune, specie umană sau cum vreţi voi, să fim negativişti, critici, coercitivi. Cât de simplu ne vine să spunem „Nu e bine!” şi cât de greu este să spunem „Bravo, sunt mândră de tine!”. Aşa am fost crescuţi şi noi la rândul nostru, aşa suntem obişnuiţi să vedem lucrurile. Trebuie să facem un efort susţinut şi constant de a vedea potenţialul în fiecare om în parte, de a vedea resursele unice şi deosebite ale fiecăruia, de a ieşi din tipare, de a vedea dincolo de faptul că un copil depăşeşte conturul desenului şi că poate el este, de fapt, creativ şi are stilul lui de a desena.

Lăsaţi copiii să greşească şi faceţi-i să realizeze că este în regulă să fie altfel decât ceilalţi, să aibă alte abilităţi şi talente. Încurajaţi-i şi lăudaţi-i, chiar dacă nu este cel mai grozav rezultat al lor. Secretul este că acest lucru trebuie să vină natural, să fie spontan şi fără exagerare. Copilul va simţi lipsa de sinceritate şi îşi va da seama că îl lăudaţi „doar aşa…”. Aici intervine munca noastră: să învăţăm să vedem rezultatele copilului mai creativ şi original, nu doar în termeni de „bine” şi „rău”.

Să luăm desenul de mai jos. Este departe de a fi o operă de artă, dar, cu siguranţă, copilul care l-a desenat, a făcut asta cu drag şi cu efort. Eu i-aş spune ceva de genul: „Bravo, ce frumos ai desenat! Ia uite, ai şi norişori, un soare zâmbitor, floricele şi fluturaşi. Şi ouăle acestea au urechi? Tu singurel te-ai gândit la asta? Trebuie să fie nişte ouă tare speciale, dacă au urechi. Bravo, foarte frumos!”.

Laud copilul, fără să fiu exagerată sau să mint. Copiii simt minciunile, deci evitaţi-le. Insistaţi pe părţile care chiar vă plac. De aici, se poate porni chiar o povestioară: de ce au urechi ouăle tale? Ce fac cu ele? Ce vor să audă? S-ar putea să fiţi surprinşi de răspunsuri :)

Aşadar, dragi părinţi şi profesori, pentru binele copiilor noştri, să facem un efort şi să fim asertivi. Ştiu că putem face asta, avem motivaţie şi resurse şi, desigur, nişte copii extraordinari, cu un potenţial imens.

Annie

De ce „te iubesc”, în văzul tuturor?


Pentru că mă apucă uneori (adică foarte des) aberaţiile, mai deschid pagina blog-ului şi mai arunc unele impresii personale despre „viaţă şi nemurirea sufletului”. :D

De ceva timp încoace, am tot văzut pe Facebook diferite mesaje şi urări felurite, pentru sărbătorile şi onomasticile recente. M-au impresionat plăcut câteva dintre ele.

Acele câteva care conţineau cunoscutul şi deja perimatul „te iubesc”. Dar aici era altfel. Era un „te iubesc” sincer, nepretenţios şi fără emfază. Era un „îţi spun că te iubesc pentru că vreau să ştii asta şi pentru că eu vreau să spun asta”; era şi pentru cel care l-a declarat, nu doar pentru cel ce primea declaraţia. Era un „te iubesc” simplu, matur, fără vreo obligaţie din partea celui care îl primea. Fără „artificii” grafice, inimioare nenumărate şi floricele, care îl fac uneori să pară o glumă, care îl transformă în „mi-e frică să-ţi spun că te iubesc şi să fiu vulnerabil în faţa ta, aşa că îl împopoţonez şi tu înţelegi ce vrei…poate este o glumă, poate nu”.

Am văzut, în sfârşit, „te iubesc” asumat total de cel care îl transmite, conştient de el şi fără temeri, fără frica de a fi expus în faţa celuilalt.  Şi, mai ales, fără frica de a fi expus în faţa celor care văd mesajul. Ştiu că este o chestiune intimă, privată, şi că este suficient să ştie cei doi implicaţi acest lucru. Curajul şi, într-un fel, nepăsarea (pozitivă aici) faţă de ceilalţi, sunt de admirat oricând. Deschiderea faţă de lume şi viziunea liberă (neconstrânsă de prejudecăţi şi norme sociale) în ce priveşte relaţiile cu cei apropiaţi sunt extraordinare şi merită să fie trăite. Şi, până la urmă, de ce ar trebui să ne pese că ceilalţi ne judecă pentru ce şi pe cine iubim? Ne vor judeca oricum, măcar să fie pentru ceva bun :) (vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”)

Mi-a plăcut să fiu martoră la sentimentele pure şi clare ale prietenilor mei virtuali. M-am bucurat pentru bucuria lor, de a-şi spune acest simplu Te iubesc!, indiferent că erau un cuplu, prieteni sau prietene foarte bune, fraţi, surori, părinţi, copii.

În concluzie…te iubesc!

Hai, fugi şi tu şi spune-i că îl/o iubeşti, o să aprecieze :)

Annie

Sursă foto