Creşterea performanţei şcolare, prin comunicare asertivă

De la o vreme, mă tot macină aceeaşi problemă: cum creştem performanţa şcolară a copiilor, într-o lume în care li se arată constant ce nu fac bine şi sunt mereu certaţi?

Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de dificil de implementat. O să explic imediat, dar haideţi, mai întâi, să încercăm noi, ca adulţi, să facem diferenţa între cele două propoziţii de mai jos:

„Ce urât ai colorat! De ce depăşeşti mereu conturul?!?!”
„Ai colorat (foarte) bine! Data viitoare, eşti mai atent/ă la contur, ca să depăşeşti mai puţin. Bravo!”

Care dintre cele două vă face să vă simţiţi mai încrezători în munca voastră? Care exprimare vă motivează să coloraţi şi a doua oară, chiar cu mai mult entuziasm şi atenţie?

Comunicarea asertivă ar putea fi definită, în opinia mea, ca un tip de comunicare ce transmite mesajul clar şi nedeformat, fără a afecta negativ interlocutorul. De asta au nevoie şi copiii noştri, să se simtă apreciaţi şi iubiţi, chiar dacă sunt dezastruoşi la colorat sau orice altceva. Este imposibil să fie complet lipsiţi de abilităţi, de orice fel. Fiecare copil are măcar un lucru la care se pricepe.

Este bine să îi ajutăm pe copii să înţeleagă că pot fi minunaţi, chiar dacă nu sunt buni la un anumit lucru. Faptul că nu ştii să pictezi, decupezi prost sau eşti slab la matematică, nu exclude faptul că poţi fi un bun povestitor şi poţi crea personaje ficţionale extraordinare. Care contează mai mult, în acest caz? În ce parte înclină balanţa? Te vei considera toată viaţa un ratat, pentru că ţi-a zis un părinte sau un profesor că nu eşti bun la…? Cum rămâne cu lucrurile pe care le faci bine?

Din păcate, copiii nu au această capacitate de auto-apreciere. Ei vor învăţa că dacă nu sunt buni la…, înseamnă că nu sunt buni de nimic, în general. Vor creşte cu sentimente de neîmplinire, de subapreciere şi de frustrare. Vor crede că sunt iubiţi, numai dacă sunt buni la toate. Şi, de aici, un întreg efect de domino. Fiecare sentiment negativ va duce la altul şi se vor ramifica efectele în toate domeniile vieţii: personal, profesional, social etc.

Aici intervine şi una din multele probleme ale sistemului de învăţământ: încercarea de UNIFORMIZARE. Trebuie să fie toţi la fel de buni, la aceleaşi lucruri. Aceleaşi 3-4 lucruri. Nu 100, nu 1 milion. Nu. Doar câteva, pe care cineva, la un moment dat, le-a considerat relevante pentru viaţa de adult. Poate că sunt, poate că nu. Dar iată că sunt copii care nu au anumite abilităţi, necesare la materiile de şcoală, şi au altele, care îi pot ajuta abia la maturitate, într-o meserie la care nu s-a gândit nimeni până atunci poate.

De aceea, scade şi performanţa şcolară. Copiii se pot simţi copleşiţi, frustraţi că nu fac faţă, că sunt mai lenţi / nepricepuţi decât anumiţi colegi mai rapizi / pricepuţi, se descurajează şi sunt demotivaţi. Mai ales, dacă sunt mereu comparaţi: „Ia uite X ce bine face. Tu de ce nu poţi?”. Dacă tot ce primeşti pentru munca ta este un reproş sau o lipsă de apreciere, de ce te-ai mai chinui să faci a doua oară? Oricât de slabă este munca unui copil, el a făcut-o cu efort, atât poate el şi s-a chinuit să obţină acel rezultat. Chiar dacă nouă ni se pare că este puţin. Acel puţin este al lui, al copilului, şi trebuie apreciat pentru asta.

De ce am zis că este greu de implementat?

Pentru că suntem obişnuiţi, ca societate, naţiune, specie umană sau cum vreţi voi, să fim negativişti, critici, coercitivi. Cât de simplu ne vine să spunem „Nu e bine!” şi cât de greu este să spunem „Bravo, sunt mândră de tine!”. Aşa am fost crescuţi şi noi la rândul nostru, aşa suntem obişnuiţi să vedem lucrurile. Trebuie să facem un efort susţinut şi constant de a vedea potenţialul în fiecare om în parte, de a vedea resursele unice şi deosebite ale fiecăruia, de a ieşi din tipare, de a vedea dincolo de faptul că un copil depăşeşte conturul desenului şi că poate el este, de fapt, creativ şi are stilul lui de a desena.

Lăsaţi copiii să greşească şi faceţi-i să realizeze că este în regulă să fie altfel decât ceilalţi, să aibă alte abilităţi şi talente. Încurajaţi-i şi lăudaţi-i, chiar dacă nu este cel mai grozav rezultat al lor. Secretul este că acest lucru trebuie să vină natural, să fie spontan şi fără exagerare. Copilul va simţi lipsa de sinceritate şi îşi va da seama că îl lăudaţi „doar aşa…”. Aici intervine munca noastră: să învăţăm să vedem rezultatele copilului mai creativ şi original, nu doar în termeni de „bine” şi „rău”.

Să luăm desenul de mai jos. Este departe de a fi o operă de artă, dar, cu siguranţă, copilul care l-a desenat, a făcut asta cu drag şi cu efort. Eu i-aş spune ceva de genul: „Bravo, ce frumos ai desenat! Ia uite, ai şi norişori, un soare zâmbitor, floricele şi fluturaşi. Şi ouăle acestea au urechi? Tu singurel te-ai gândit la asta? Trebuie să fie nişte ouă tare speciale, dacă au urechi. Bravo, foarte frumos!”.

Laud copilul, fără să fiu exagerată sau să mint. Copiii simt minciunile, deci evitaţi-le. Insistaţi pe părţile care chiar vă plac. De aici, se poate porni chiar o povestioară: de ce au urechi ouăle tale? Ce fac cu ele? Ce vor să audă? S-ar putea să fiţi surprinşi de răspunsuri :)

Aşadar, dragi părinţi şi profesori, pentru binele copiilor noştri, să facem un efort şi să fim asertivi. Ştiu că putem face asta, avem motivaţie şi resurse şi, desigur, nişte copii extraordinari, cu un potenţial imens.

Annie

De ce „te iubesc”, în văzul tuturor?

Pentru că mă apucă uneori (adică foarte des) aberaţiile, mai deschid pagina blog-ului şi mai arunc unele impresii personale despre „viaţă şi nemurirea sufletului”. :D

De ceva timp încoace, am tot văzut pe Facebook diferite mesaje şi urări felurite, pentru sărbătorile şi onomasticile recente. M-au impresionat plăcut câteva dintre ele.

Acele câteva care conţineau cunoscutul şi deja perimatul „te iubesc”. Dar aici era altfel. Era un „te iubesc” sincer, nepretenţios şi fără emfază. Era un „îţi spun că te iubesc pentru că vreau să ştii asta şi pentru că eu vreau să spun asta”; era şi pentru cel care l-a declarat, nu doar pentru cel ce primea declaraţia. Era un „te iubesc” simplu, matur, fără vreo obligaţie din partea celui care îl primea. Fără „artificii” grafice, inimioare nenumărate şi floricele, care îl fac uneori să pară o glumă, care îl transformă în „mi-e frică să-ţi spun că te iubesc şi să fiu vulnerabil în faţa ta, aşa că îl împopoţonez şi tu înţelegi ce vrei…poate este o glumă, poate nu”.

Am văzut, în sfârşit, „te iubesc” asumat total de cel care îl transmite, conştient de el şi fără temeri, fără frica de a fi expus în faţa celuilalt.  Şi, mai ales, fără frica de a fi expus în faţa celor care văd mesajul. Ştiu că este o chestiune intimă, privată, şi că este suficient să ştie cei doi implicaţi acest lucru. Curajul şi, într-un fel, nepăsarea (pozitivă aici) faţă de ceilalţi, sunt de admirat oricând. Deschiderea faţă de lume şi viziunea liberă (neconstrânsă de prejudecăţi şi norme sociale) în ce priveşte relaţiile cu cei apropiaţi sunt extraordinare şi merită să fie trăite. Şi, până la urmă, de ce ar trebui să ne pese că ceilalţi ne judecă pentru ce şi pe cine iubim? Ne vor judeca oricum, măcar să fie pentru ceva bun :) (vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.”)

Mi-a plăcut să fiu martoră la sentimentele pure şi clare ale prietenilor mei virtuali. M-am bucurat pentru bucuria lor, de a-şi spune acest simplu Te iubesc!, indiferent că erau un cuplu, prieteni sau prietene foarte bune, fraţi, surori, părinţi, copii.

În concluzie…te iubesc!

Hai, fugi şi tu şi spune-i că îl/o iubeşti, o să aprecieze :)

Annie

Sursă foto

Impresii despre „Hotel Transylvania”

Aseară am văzut „Hotel Transylvania”, care doar ce s-a lansat în cinema pe 19 octombrie.

Sursa pozei

O să încep cu ce mi-a plăcut mai puţin, pentru că este doar un element şi termin mai repede.

Lipsa de poveste. Adică da, tema cu hotelul pentru monştri este foarte mişto, dar după ce omul ajunge în hotel, cam asta e. Se chinuie să îl scoată de acolo, desigur se îndrăgosteşte, este izgonit, după care adus înapoi şi bun prieten cu lumea „monstruoasă”. Şiii…atât. Chestie care era previzibilă din trailer, sincer. Mă aşteptam la o altă intrigă şi un alt punct culminant, puţin mai elaborate. Povestea este liniară şi cam banală.

În fine, filmul este salvat şi merită văzut datorită realizării.

Animaţia nici nu este nevoie să mai spun că este senzaţională, asta se vede din trailer. Toate personajele au unicitatea lor, chestii specifice, scoase bine în evidenţă. Sunt nişte monştri care arată simpatic, pe scurt. Chiar şi Omul Invizibil, care are doar ochelari. Dar tocmai astfel de detalii dau contur personajelor.

Contextul este bine gândit (adică hotelul de monştri) şi chiar este creat ca o lume aparte, cu o întreagă poveste în spate. Sunt facilităţi şi specificităţi pentru monştri, probleme de zi cu zi (gen Bigfoot care înfundă toaleta din motive de…dimensiune :), puii de vârcolac hiperactivi care fac mizerie peste tot, vrăjitoarele care sunt menajere şi îşi folosesc puterile pentru a curăţa rapid, capetele de mort puse la uşi pe post de „Do not disturb” şi altele).

Filmul chiar este realizat ca din perspectiva monştrilor. Este exploatată teama de oameni (care omoară monştri şi se ascund sub patul lor :D), clişeele despre vampiri, Frankenstein, vârcolaci, zombie, mumii, dar şi simţul umorului „monstruos”.

Astfel de detalii sunt delicioase şi dau o anumită coerenţă filmului. Aşa că, şi în lipsa unei poveşti mai consistente, filmul tot reuşeşte să stârnească râsete puternice de la copiii din sală, dar şi chicoteli de la adulţi.

Per total, merită văzut, zic eu. Poate nu neapărat în cinema, mai ales că nu are cine ştie ce efecte 3D, dar merită „închiriat din magazinul de filme şi jocuri”, cum zice prietenul Alex de la Creative Monkeyz. Dar nici banii pe biletul de cinema nu sunt o risipă.

Annie vă doreşte vizionare plăcută şi aşteaptă impresii!

PS: în Constanţa, poate fi vizionat şi la Cityplex Tomis Mall, dar şi în Cinema City din Maritimo (click pentru program).

PSS: şi trailer-ul oficial, aşa ca de final :D

La Cărtureşti mă aştepta Evgheni Evtuşenko…

După o săptămână nebună, în care nu am avut timp de prea multe lucruri, am reuşit să ajung ieri la Cărtureşti, să mă feresc de ploaie şi să beau un ceai cald.

„Ce e aşa special la Cărtureşti?”, mă întreabă din când în când cineva care nu a fost acolo sau nu i s-a părut cine ştie ce.

Pentru mine, însuşi cadrul, însăşi ideea de cărţi, muzică bună, ceai şi alte mărunţişuri la un loc, mi se pare genială. Are o oarecare magie, care mă cuprinde de la primii paşi pe care îi fac acolo. M-am obişnuit ca, de îndată ce intru în Cărtureşti, să mă detaşez şi să las în urmă tot ce mă preocupa până în acel moment.

Îmi place că pot să stau acolo o zi întreagă, dacă vreau. Pot să beau ceai la discreţie şi să ronţăi biscuiţei, în timp ce răsfoiesc ce carte doreşte sufleţelul meu. Sau pot să mă pierd, pur şi simplu, printre miile de cărţi, uitându-mă la fiecare în parte şi gândindu-mă la ce ascunde în spatele copertelor. Dacă aş avea timp, le-aş citi pe toate :)

De asemenea, mai tehnic vorbind, serviciile sunt mereu de calitate, angajaţii parcă sunt mai mult decât nişte simpli angajaţi…sunt nişte oameni cărora le place ceea ce fac, care sunt mereu deschişi să te ajute să pătrunzi în „lumea cărţilor”, sunt amabili şi zâmbitori…uitându-mă la ei, îmi amintesc ce înseamnă pasiunea şi liniştea pe care ţi-o dă sentimentul că faci ceva pentru oameni.

Cam prea poetic, nu?

Mie de asta îmi place şi ăsta e sentimentul pe care îl am mereu când merg acolo.

Şi ieri am profitat de ocazie să îmi mai cumpăr o carte. Trecuse ceva timp de când nu am mai făcut asta şi parcă mă apuca o stare de nerăbdare şi vroiam neapărat să cumpăr o carte bună…un fel de „sevraj al cărţilor”.

Am ales o carte de poezii a lui Evgheni Evtuşenko, pe care îl ador, nu l-am mai citit de mult timp şi pe care l-am redescoperit cu drag, ca pe un prieten vechi, pe un raft, printre multele cărţi care aşteptau să fie citite.

Volumul se numeşte „Mierea târzie” şi Annie o să fie atât de drăguţă încât o să vă ofere şi vouă poezia care dă numele volumului :)

„Mierea târzie”, Evgheni Evtuşenko

Amară-i, Doamne, de-i târzie
Mierea – otravă îndulcită!
În gură, parcă-n duşmănie,
C-un linguroi mi-a fost trântită.

Cu infinită neplăcere
O scuip, că-i prea otrăvitoare
Şi voi ieşi înot din miere,
Din încleiata ei strânsoare.

Oferta ţi-i târzie, viaţă,
Parcă-n batjocură făcută,
Căci turtă dulce-mi pui în faţă
Când dinţii nu mă mai ajută.

Mai bine-n gura lumii rele,
Decât în iaduri dulci, deodată
Să cad sub gloanţe de-acadele
Ori înecat în mierea toată.

Impresii de la „Schimb de cărţi” Constanţa

Ieri (26 iunie) s-a întâmplat a şasea (dacă nu mă înşel) ediţie a evenimentului „Schimb de cărţi”, din Constanţa.

Este un eveniment care mie îmi place mult, mai ales ca idee. Chiar dacă ea a pornit de la Bucureşti şi nu suntem noi iniţiatorii, asta contează mai puţin. Din contră, însuşi faptul că există un eveniment desfăşurat în mai multe oraşe din ţară, care îşi propune să strângă la un loc oameni cât mai diverşi care să discute despre un subiect comun (CĂRŢILE), mie mi se pare excepţional. Eu iubesc cărţile, citesc cât pot de mult şi încerc mereu să descopăr autori şi stiluri noi, aşa că „Schimb de cărţi” a venit mănuşă.

Îmi place să mă întâlnesc cu oameni pe care îi ştiu sau nu, într-un cadru informal, dar mereu plăcut, pentru a face schimb de cărţi, dar şi de idei, informaţii, impresii cu privire la orice ne-ar putea veni în minte legat de acest subiect. Este un sentiment absolut remarcabil, iar procesul în sine îmi menţine creierul activ şi „dătător” de idei.

De asemenea, faptul că pot împrumuta cărţi pe care uneori nu le găsesc la bibliotecă sau nu am bani să le cumpar, este un mare avantaj, de care profit la maxim şi împrumut câte cărţi pot, spre exasperarea prietenilor, care îmi spun mereu că nu voi avea timp să le citesc pe toate (şi uneori au dreptate…dar încercarea moarte n-are).

Şi chiar dacă unele cărţi se găsesc la bibliotecă sau nu sunt scumpe, cred că e foarte simplu faptul că vezi cartea pe masă în faţa ta şi te gândeşti că poate nici nu te-ai fi uitat la cartea aceea în alt context…dar aşa, e acolo, e la dispoziţia ta, nu trebuie să o cumperi, poţi şi să ceri impresii de la persoana care a adus-o şi poţi descoperi lucruri noi. Aşa am „pus mâna” pe nişte cărţi foarte bune, pe care poate le-aş fi trecut cu vederea, pentru simplul fapt că mă gaâdeam că nu sunt stilul meu sau că nu aş vrea să dau banii pe ceva care nu îmi place.

Iar oamenii care vin la acest eveniment sunt deosebiţi prin faptul că toţi au statutul de „iubitori ai cărţilor”…şi atât…acolo nimeni nu este student, frate, vânzător sau funcţionar…lucru care face schimbul de idei să se desfăşoare „fără emfază”, cum bine a observat o bună prietenă de-a mea.

Aşadar, în condiţiile în care 90% din timpul meu se împarte între muncă, muncă (da, de două ori :D) şi cursuri de formare, este revigorant să am timp pentru o pasiune mai veche, dar care mereu se actualizează şi revitalizează în mine – cititul.

Într-adevăr, acest eveniment m-a cucerit de la început (nu am ratat nicio întâlnire până în acest moment) şi bineînţeles că sunt lucruri care pot fi îmbunătăţite, dar este foarte bine că îl avem şi se întâmplă.

Sper ca tot mai mulţi oameni din oraş să vină la acest eveniment. Eu cred că merită şi aduce mari satisfacţii minţilor noastre asaltate de proasta calitate, care a devenit o stare generală.

Este un mod de evadare în fiecare lună, pentru lumea aglomerată a lui Annie şi a celorlalţi…

Şi plouă…

…şi Murphy iar îşi bate joc de noi :)

Fix când îţi spui că „dom’le, e mijlocul verii, muncesc toată săptămâna, mă duc şi eu la plajă în weekend”, începe să plouă cu găleata, ca să nu poţi nici măcar să te mai gândeşti să ieşi din casă…ce să mai vorbim de bronzat şi baie in mare?

Şi, uite aşa, stau în faţa calculatorului, uitându-mă pe geam şi sperând să se oprească ploaia, pentru că doar ce făcusem planuri de ieşit în oraş…mai exact, de savurat un ceai la neaoşul Cărtureşti.

De altfel, Cărtureşti este unul din puţinele locuri în care pot să merg liniştită, ştiind că nu am şanse să văd reviste de tip cancan sau scandal, să ascult muzică proastă sau să dau peste consumatorii de semintţ tradiţionali, care au ieşit şi ei în oraş (adică în mall, că nu există vreo altă activitate pe care ai putea să o desfăşori în timpul liber) şi care vorbesc tare şi împotriva voinţei noastre.

Dar până atunci…Annie aşteaptă să treacă potopul…

Oraşul meu (?!)

Stau în Constanţa de când mă ştiu. Nu am cunoscut vreun alt oraş în viaţa mea de până la 7 anişori, când am ieşit şi eu prima oară din Constanţa. Tot „universul” meu s-a format aici.  Asta explică ataşamentul faţă de oraş…sau, mai bine zis, faţă de ideea de Constanţa…ideea de „oraşul de la malul mării”, în care mă simt ca acasă.

Din păcate, în ultima vreme rămâne, din ce în ce mai mult, doar ideea şi, din ce în ce mai puţin, oraşul. Merg pe stradă şi încerc să mă lămuresc dacă îmi place sau nu acest oraş. „Normal că îmi place, e casa mea, îl ştiu de când mă ştiu şi pe mine…are marea, fără de care nu m-aş simţi vie”, e primul gând. Şi totuşi…?

Şi totuşi unde e oraşul?

Mi-am propus să redescopăr oraşul meu, să „sap” prin beton şi mitocăniile locuitorilor săi (cele două lucruri care mă irită cel mai mult, de altfel) şi să văd „dacă da sau dacă ba”. Mi-am propus să pun în balanţă ce e frumos cu ce e mai puţin frumos…şi să vedem încotro inclină balanţa.

Aşadar, Annie e în căutarea „oraşului de la malul mării”!